În ultimul secol, s-au consumat regimuri și guvernări care au simplificat realitățile și au recurs la mijloace ce le-au compromis. Fiecare, în felul său și cu istoria sa, a eșuat.

În zilele noastre, simplificarea abordării societății se repetă, desigur, în alți termeni. George Soros a fost cel care a reușit să plaseze tema lui Karl Popper a opoziției dintre autoritarism și democrație în miezul politicii, socotind că dificultățile lumii ar avea un singur izvor.

O particularitate a acestor zile este însă aceea că ideologia elitismului a trecut în muzeu. Nici un regim nu mai cere să fie scos de sub controlul cetățenilor. Pe de altă parte, se observă că unii lideri aleși „democratic” își întrec concurenții în autoritarism.

Ca urmare, situația în care s-a ajuns se cere clarificată – mai ales că ea conflictualizează lumea de azi. Faptele impun din capul locului distincția între comportamentul unui lider, partidul care-l susține, sistemul politic, populația care votează și poporul respectiv. Nu poți, de pildă, atribui poporului ce face un lider, după cum nu poți ignora câți l-au votat efectiv sau dacă nu cumva insul abuzează și nu reprezintă nicidecum interesul public. Democrația, sistemul cel mai deschis la opinia cetățenilor, are a face azi distincțiile suficiente.

O societate în care oamenii aleg liderii, așadar, una deschisă, este condiție a vieții demne de om. Nu există însă deocamdată o analiză economică, juridică și culturală dusă la capăt a societăților actuale. Acestea sunt schimbate în raport cu ceea ce era cu o jumătate de secol în urmă și fiecare declară că de la popor trebuie să emane puterea. De această analiză este nevoie astăzi.

Personal, am avut trei tangențe cu filosofia lui Karl Popper.

Mult timp am dat importanță teoriei științei a lui Karl Popper, din opusul Logica cercetării (1934), axată pe interpretarea după care „falsificarea”, nu „confirmarea” observațională este mecanismul evoluției științelor. Am și comentat-o pe larg (Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2014). Nu am dat mare importanță cărții sale Societatea deschisă și inamicii ei (1945), căci de la început mi s-a părut întrecută de apărări mai vizionare ale libertății individuale – de pildă, Thomas Jefferson, John Stuart Mill, Raymond Aron – și intenabilă ca istorie a ideilor.

Ca doctorand, am dat însă importanță replicii lui Theodor W. Adorno la adresa popperismului (Th.W. Adorno u.a., Der Positivismustreit in der deutschen Soziologie, Luchterhand, Darmstadt und Neuwied, 1975). Am reținut argumentul după care Karl Popper autonomizează „metoda” și, „din libertatea gândită de a alege sistemul de coordonate, ajunge la falsificarea obiectului, căci, în cazul oricărui membru al unei țări moderne, apartenența sa, efectiv incomparabilă, la sistemul economic al acesteia spune mult mai mult decât frumoase analogii cu totem și tabu” (p.128). Am și avut detalii despre această replică de la participanți direcți la disputa celor doi.

Nu am dat importanță ideilor politice ale lui Karl Popper până după 1989, când George Soros a contactat profesori pentru a crea o universitate la Cluj-Napoca, la schimb cu desfacerea Universității „Babeș-Bolyai”. Ion Aluas, profesorul la care debutasem ca asistent la disciplina Filosofia istoriei, mi-a relatat discuția cu miliardarul. Am apărat, într-un municipiu ce se racorda anevoie în primii ani la schimbările aduse de decembrie 1989, drepturile și libertățile democratice înscrise în constituțiile moderne. În ceea ce privește universitatea, am găsit, ca rector, puncte de sprijin pentru proiectul reorganizării universității pe liniile de studiu română, maghiară și germană, cu o componentă evreiască, în istoria instituției și în idei ale Mariei Tereza, ale ministrului Eötvös și ale lui Nicolae Iorga. Proiectul l-am articulat și apărat la București, la Budapesta, Viena, Bonn, Washington DC, Bruxelles, Roma, Praga și oriunde a fost nevoie.

Acest proiect a și dus universitatea clujeană la vârful performanțelor , în țară, și, în față, în lume. Ceea ce se acuză astăzi tot mai mult, lirismul corupt al provincialismului de după 2012, nu are legătură cu acest proiect.

Fundația „George Soros” a susținut financiar multe inițiative, individuale și colective, de intrare în contact cu lumea din afara țării. Am sprijinit deja ca decan și prorector inițiativele în beneficiu public. Deschiderea societății era aspirația oamenilor din România și din regiune. Nu știu nici azi pe ce criterii Fundația selecta activiștii „societății deschise”, dar am salutat susținerea financiară a programelor.

Desigur că formația mea la neohegelieni (Richard Kroner, Herbert Marcuse) și cunoașterea filosofiei zilelor noastre mă imunizau față de simplificările lui Karl Popper. Nu le-am găsit de referință niciodată, chiar dacă teoria sa a științei am folosit-o printre cărămizile construcției mele.

Ceva mai târziu, am citit analiza celui mai profilat istoric de azi al concepțiilor politice, Henning Ottmann (Geschichte des politische Denken, J.B. Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012), pe care-l cunoșteam de la „Societatea Hegel”. Evaluarea potrivit căreia cartea Societatea deschisă și inamicii ei este o „catastrofă hermeneutică” (p.137), ea denotând faptul că cei analizați nu au fost înțeleși – un distins coleg, de la Universitatea din București, observa recent că nu au fost nici măcar citiți! – nu te lăsa indiferent. Am reținut argumentul istoricului münchenez că, „întrucât este întemeiat numai pe procedeul stabilirii liderului, conceptul de politică al lui Popper plutește în pericolul de a fi doar formal și gol de conținut. Despre simțul comunității, virtutea cetățeniei sau binele comun, nici un cuvânt. În afara controlului puterii, la care în fapt nu se poate renunța, se pare că nu se dă un conținut perceptibil politicii” (p.139). Rămânând onest, nu ai cum contesta acest argument!

A venit însă intervenția lui George Soros cu articolul din rețeaua celor peste 430 de publicații pe care le întreține în 120 de țări, cu tiraje de peste 70 de milioane de exemplare, Project Syndicate (1 ianuarie 2017), în care scrie. „Am împărțit regimurile în două categorii: cele în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie , iar pe cea de a doua, „.

În replică, am arătat (vezi, mai recent, A. Marga, Justiția și valorile, Meteor, București, 2020, pp.194-197), că împărțirea popperiană a regimurilor se poate face, desigur. Dar „lideri care își manipulează electoratul pentru a-și urmări propriile interese” sunt și în prima categorie, pe care George Soros le numește „deschise” și le agrează, nu numai în cele din a doua, pe care le incriminează. Forțat de realități să admită că democrația actuală are și rateuri, el le pune în seama faptului că anumiți „lideri aleși nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor”. Or, asemenea lideri se clonează mai mult decât se vrea, cum se vede cu ochiul liber.

Superioară fiind oricărei alternative, democrația nu se lasă, totuși, redusă la accepțiunea pe care George Soros i-o dă. De aceea, cine nu este de acord cu democrația imaginată de George Soros nu este automat adversarul democrației. Așa cum ideea unui singur fel de democrație este nedemocratică, tot astfel, un pretins monopol al „societății deschise” contrazice „deschiderea” însăși. Termenul este de fapt al lui Henri Bergson, dar, în orice accepțiune, „societatea deschisă” nu este apărată doar de popperieni.

Mai observam că optica ce pretinde astăzi monopolul „societății deschise” nu ia în seamă faptul că „societatea deschisă” a devenit, la rândul ei, opacă la diversitatea abordărilor. Se observă și la noi că exponenți ai sorosismului își asumă că doar unii dintre cetățeni sunt demni să fie ascultați. Sunt exponenți care își închipuie că istoria s-a sfârșit și că ei dețin adevărul, oricare ar fi realitatea. Ei reeditează mesianismul politic, pe care cei mai mulți îl socoteam înlăturat în 1989.

Întrucât George Soros se revendică din filosofia lui Karl Popper, trebuie spus simplu că aceasta apără „societatea deschisă”, dar nu identifică mijloace pentru a apăra „deschiderea” față de demoni ce pot apărea, inclusiv din interiorul acestei societăți. George Soros supralicită filosofia lui Karl Popper și face eroarea de a o socoti soluție pentru orice.

Tranzițiile de la autoritarism, la democrație, care au avut loc în anii nouăzeci în Europa Centrală și Răsăriteană, au fost precedate de o analiză care s-a și aplicat, în unele țări mai mult, în altele mai puțin. Ultimele și plătesc cu rămânerea în urmă. Clarvăzători, autorii analizei (Guillermo O’Donnell, Philippe C.Schmitter,Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, 1986) au arătat că abia cine democratizează fără rest imediat după răsturnarea unui regim autoritar ajunge să înfrângă autoritarismul (p.85). La George Soros, nu s-a gândit așa ceva. Atunci când se aplică distincțiile sale, autoritarismul este restabilit în fapt, doar că ia altă culoare.

Această lacună generală stă pe confuzii conceptuale. Prima este aceea că se vorbește superficial despre popoare, țări, regimuri, perioade și decidenți. Or, distincția trebuie păstrată, căci altfel, se atribuie mecanic popoarelor, țărilor, regimurilor ceea ce fac sau nu fac decidenții. A doua confuzie ține de faptul că, neavând sociologie la propriu, sorosismul mizează pe influențarea conștiințelor. Astăzi, bunăoară, s-a ajuns într-o situație aparte în istorie, în care „propaganda de război” se umflă până la a distruge cetățenia și „deschiderea”. A treia confuzie provine din aceea că nu se distinge între tip de stat, regim, calibrul decidenților. În fapt, cum istoria a dovedit de atâtea ori, lideri valoroși pot apărea în orice regim, în vreme ce democrațiile pot cultiva lideri mediocri. Nu este realistă discuția ce nu chestionează calibrul liderilor. A patra confuzie vine din faptul că distincția dintre autoritarism și democrație este validă ca descriere a felului recrutării decidenților, dar lasă restul nelămurit.

Aceste argumente, oarecum teoretice, sunt confirmate azi abundent de probe factuale. Mai ales că George Soros a intervenit tot mai mult în viața politică, organizând, cum însuși declară, răsturnări de regimuri. Tot mai mulți comentatori și observă că el a creat un alt fel de exercitare a puterii: fără a fi ales, doar cu o rețea tentaculară în bănci, investiții, media, educație, politică, servicii secrete. Geniu al fructificării de falii, inegalități, dezechilibre, nedreptăți și frustrări din societățile postbelice, George Soros a arătat cum specula financiară și combinația de bani și iscusință pot afecta până și democrații exersate.

Personal, detest opiniile vulgare, de simplu atac la persoană și îmi repugnă aproximarea. Am aruncat și aici privirea în analize calificate.

De câteva săptămâni, este pe piața internațională noua ediție a volumului lui Andreas von Retyi (George Soros. Der Multimilionar, sein globales Netzwerk und das Ende der Welt, wie wir kennen, Kopp Verlag, Rottenburg, 2022) – o analiză a sorosismului incluzând consecințele sale ca politică. Teza autorului este aceea că George Soros prezintă „fețe nenumărate” și o „nesfârșită istorie”. „Toate aceste contradicții se dezleagă repede de îndată ce este clar un fapt: în mod evident, (miliardarul) nu este în esență pentru sau contra SUA, pentru sau contra Germaniei, ci își urmează propriile interese. Pentru aceasta, el își și convertește toate contactele sale politice – și, desigur, pe cele cu servicii secrete … – în afaceri personale”(p.243). Preiau doar trei dintre probele invocate de Andreas von Retyi.

George Soros intervine, prin rețeaua sa de organizații, în multe țări, în vederea răsturnării de lideri. A făcut-o și în SUA – efortul său de a-l dărâma pe președintele George H. Busch și de a-l împiedica pe Donald Trump fiind bine cunoscut. A făcut-o și în Ucraina. Chiar George Soros a spus că „maidanul de la Kiev” – pe care, de altfel, geostrategii francezi, germani și americani l-au și pus, în cărțile lor, în seama unei „orchestrări” – a fost organizat din timp de Fundația sa spre a separa Ucraina și Rusia (p.188). Aceasta, în condițiile în care, așa cum analize internaționale au dovedit, doar 28% dintre participanții la „maidan” știau de intrarea în Uniunea Europeană, care se spune că a aprins spiritele.

Planurile privind Rusia și China (p.242) sunt mărturisite, explicite. În cazul primei, George Soros vrea organizarea unui alt „maidan”, în jurul lui Navalnâi, în cazul Chinei vrea ceva similar. El recunoaște că din astfel de acțiuni poate ieși „Al Treilea Război Mondial”, dar, cum spune Andreas von Retyi, important este ca acest război să fie un câștig „pentru el”. George Soros nu se lasă condus de sentimente. Religiile îi sunt străine. El face speculație financiară și, din reușitele acesteia, filantropie care-i mărește aria de acțiune și succesul.

Sorosismul a instalat noua „corectitudine politică (political correctness)” a acestor ani – cea a atacării autoritarismului fără a mai discuta situațiile până la capăt. Ce a ieșit din această „corectitudine” ne rezumă tot Andreas von Retyi: „limitări esențiale ale multitudinii de opinii, limitări ce devin repede evidente de îndată ce cunoștințele și exprimările jurnaliștilor care activează (încă) independent se abat doar ușor de la linie. Pentru acești autori se găsesc apoi stigmatizări stereotipe, care fac de la început imposibilă o discuție la obiect, ca să nu mai vorbim de faptul că aceasta, în general, nu poate avea loc în formatele uzuale ale media” (p.102). Ceea ce se și observă!

Nu doar mass media sunt aduse la „media conforme”, completează Andreas von Retyi. „Cetățeanul normal pierde tot mai mult din drepturi și libertăți. Autodeterminarea și sfera privată sunt demult depășite de control și supraveghere în toate domeniile. Libertatea de opinie există numai pe hîrtie, realitatea este cu totul alta, plănuita înlăturare a corupției duce… la control total, cetățeanul nu mai este întrebat în nicio decizie esențială, alegerile devin farsă, căci marea politică nu mai depinde de partide, elitele își au popoarele lor în mână mai mult ca niciodată” (p.172).

S-a putut astfel spune că ceea ce rezultă din strategia pusă în joc de George Soros nu aduce cu „societatea deschisă”, ci cu altceva. Situația implică libertățile, drepturile și, în fond, viețile majorității oamenilor.

Nu este de pus sub semnul întrebării voința de democratizare a multor proiecte de pe scena zilelor noastre. Dar este responsabil să se vadă rezultatele și să se conceapă lucrurile altfel. Nu etalez în acest spațiu restrâns întreaga soluție, căci am mai expus-o (recent, în A. Marga, Soarta democrației, 2022). Trei pași sunt, în orice caz, indispensabili: reformularea juridică a controlului de către cetățeni a aleșilor, după alegere, căci acest control a devenit fictiv, iar derapajele frecvente; obligarea la recunoașterea instituțională nu doar a dreptului la cuvânt, ci și a opiniei argumentate a fiecărui cetățean; revenirea juridică și instituțională a democrației la meritocrație, de care ea era legată la origini.

Andrei Marga