Cu toate că suntem după schimbări ale lumii, iar pandemia și războiul o vor schimba în continuare, destui speculează asupra trecutului, fără să vadă ceea ce trăiesc oamenii astăzi și fără să aibă de fapt soluții. Alții își fac chiar iluzia că istoria s-a încheiat în realitățile de azi, odată cu ei. Unele instituții vor să proiecteze viitorul, dar rămân prizoniere conjuncturii. Apar, ca de obicei, politruci de diverse extracții în joburi cu nume pompos, care promit orice, dar cât mai puțină schimbare.

Atitudinea este punct de pornire pentru multe în viață. Fiecare dintre atitudinile menționate mai are, însă, mult până la normalitate. De altfel, ele antrenează optici viciate – de suficiență, de oportunism, respectiv de egoism și amatorism, de care s-au și umplut instituțiile de azi.

În opinia primilor, am ajuns în societăți moderne, care procură avantaje de naturi diverse, ce ar trebui să liniștească. Suntem mai liberi, piața diversifică bunurile, șefii se schimbă, societatea ar fi „concurențială”, iar concurența ar fi suficientă pentru viața bună.

Știm prea bine că nu dă rezultate societatea care subestimează nevoia economiei de piață, libertățile și drepturile omului, pluralismul și democrația, statul de drept, deschiderea. Fiecare dintre acestea este condiție a vieții civilizate. Numai că – așa cum se vede în evoluțiile de azi – condițiile civilizației nu sunt cucerite o dată pentru totdeauna. Ele pretind preocupare continuă pentru a le asigura.

În plus, cei interesați pot observa ușor că în situația în care trecutul nu este lămurit de o istorie cu bază factuală, iar științele sociale nu clarifică în ce societate s-a intrat, se irosesc energii uriașe în vorbe fără acoperire, aproximări și dispute sterpe. Se stă prea puțin în arhive pentru a scrie istoria. Se lucrează infim la clarificări privind societățile de azi. Ca rezultat, se iau decizii cu vaste implicații pe cunoștințe sumare și clișee.

Fapt este că multiplele crize – economice, de legitimare, de motivare – și, mai nou, pandemia și războiul, au zdruncinat încrederea în organizările lumii de azi.

Bunăoară, altădată, economia inducea orientări în politică; azi, societatea este surclasată de decizii politice fără legitimare. Se aruncă țări întregi în război fără consultarea cuiva; nu doar cetățenii, dar înseși parlamentele sunt ignorate! Până și regula rațională a competiției economice se suspendă: nu se mai concurează, ci se distrug conducte, nu se mai creditează libera circulație a mărfurilor, ci se taie căile de transport, nu se mai asumă unitatea ființelor umane, ci se lucrează la antagonizare. Inflația și tipărirea de monedă au devenit condiție a economiei. Hoțiile la nivel înalt, corupția organizată, segregarea pe față a cetățenilor, transformarea demagogiei în profesie, lovirea celor de altă părere sunt parte a realității. Se recurge la opriri de activități și sancțiuni ce nu rezolvă ceva, dar dăunează tuturor. Viruși „scăpați” din laboratoare sau transportați de „turiști” sunt noile arme. Sărăcia, fie și relativă, urcă din nou, așa cum ne spun economiștii principali, spre mijlocul societăților actuale.

Nu lipsesc involuțiile. „Societatea nesigură” de care am vorbit altădată (A. Marga, Societatea nesigură, 2016) a devenit atât de nesigură încât oportunismul, ușor sesizabil, este acum cvasiregulă. Heidegger anticipa cu decenii în urmă „uniliniarizarea” conștiințelor, Marcuse „unidimensionalizarea” lor. S-a ajuns, oricum, la „paralizarea” conștiințelor ce dau tonul în politică și media. La pupitre de comandă se fac confuzii între deținerea puterii și adevăr, cugetare și aliniere, adevăr și propagandă. Până și „minciuna” (George Șerban, Lying: Man’s Second Nature, Westport, Co., 2001) pare a fi intrat în obișnuințe.

Unii cred că am fi după „sfârșitul istoriei”, încât ne mai rămâne doar administrarea cu mijloace uzuale a ceea ce este. Aceia privesc tacit lumea ca fiind una închisă spre viitor, cu un prezent definitiv, și propun jubilația, fie și resemnată.

Diagnoza aceasta stă însă doar pe autoconfirmări. În fapt, inegalitățile, faliile și conflictele care se lărgesc în societățile de azi împiedică stabilizări durabile. Tehnologiile, ştiinţa modernă, orientările religioase, „marea politică” de care vorbea Nietzsche, și, desigur, presiunile la legitimarea deciziilor duc la schimbări pe întreaga scară a realităților. Nu există ceva „ultim” în istorie! După schimbarea scenei mondiale din anii 1980, lumea a intrat, în jurul anului 2010, sub controlul unei „geometrii variabile a supraputerilor” (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017). Confruntarea între globalism și reorganizarea pe baza suveranității naționale pune în mișcare lumea actuală.

Nu suntem la sfârșitul, ci mai curând la o cotitură a modernității. Deocamdată, ies în față amenințări: schimbarea climatului, penuria în energie și alimentație, recesiunea, slaba integrare socială a noilor generații, tensiunile geopolitice, terorismul, spectrul confruntării nucleare. Ies în față, tot mai evident, pericolele ce rezultă din slaba forță anticipatoare a deciziilor!

Se întreprind azi, desigur, tot mai multe încercări de pregătire a viitorului. Cum au observat comentatorii italieni, majoritatea rămân însă prizoniere unor interese circumstanțiale, de grup. Programele „dezvoltării sustenabile” asigurate de instituții sunt frecvent lipsite de realism în materie socială, încât rămân pe hârtie. Programul Next Generation (2021), al Uniunii Europene, este elaborat nu de „generația următoare”, ci de o birocrație în care media de vârstă este de peste cincizeci de ani, care își proiectează în viitor interesele.

Nedepășind orizontul intereselor de grup, nu se poate ajunge la viitor. În societățile de înaltă complexitate de astăzi, abia o privire ce vine din înălțimea culturii umanității mai poate contura viitorul.

Între politrucii zilei sunt activiști gomoși, de calibru îndoielnic, care invocă fragmente din futurologi cu priză și perorează pentru voturi: că ar urma înlocuirea industriei cu comerțul, a creierelor cu computerele, a bărbaților cu femeile, a moralei cu gestionarea. Ei nu au idei, decum soluții, dar vântură clișee.

În fond, toate aceste situații îngrijorează. Unele pot să epateze, dar nu au cum să ducă înainte. Li se potrivește ceea ce spunea penetrant Jorge Luis Borges: tot ce facem pare just, dar rămâne indiferent.

S-au multiplicat cei care imaginează, plecând de la datele științei și tehnnologiei, viitorul. Ei leagă fapte incontestabile din prezent cu anticipări în imagini care alarmează.

Recent, o editură din Italia a și avut excelenta idee de a monografia diagnozele viitorului, într-un volum remarcabil (Il Futuro. Storia di un’idea, Gius. Laterza & Figli Spa, Bari-Roma, 2021). Au fost inventariate optici clasice: „republica” lui Platon, „apocalipsa” după Ioan, „cetatea divină” a lui Augustin, „comedia divină” a lui Dante, „principele” lui Machiavelli, „utopia” lui Thomas Morus, manifestul comunist al lui Marx și Engels, reflecțiile lui Max Weber, Mein Kampf-ul lui Hitler, anticiparea lui Keynes, manifestul lui Altiero Spinelli, etc.

Dar au fost aduse în discuție, pe urmele Ultimelor zile ale umanității (1915-1922), cunoscuta dramă a lui Karl Kraus, și anticipările „artei noi”. Ca exemplu, filmul Matrix (1999) ne spune că „pentru a garanta docilitatea ființelor umane, în conștiința lor vine recreată o realitate fictivă, în interiorul căreia credem a trăi o viață liberă și normală, până la moartea corpului fizic (de care nu suntem însă conștienți)” (p.324). Din filmul Big Brother (1998), al lui John De Mol, se poate reține „invazia în viața oamenilor, omniprezent și manipulator, a unor forțe malefice, într-o lume transparentă, dar, paradoxal, opacă”. Din filmul Black Mirror al lui Charlie Brooker se pot extrage anticipări ale viitorului, precum „îmbinări neașteptate între mediatizare, politică, tehnologie”, continua „supraveghere reciprocă prin social media” și „manipularea memoriei”. Cu rezultanta generală: în lumea de azi proliferează „un individ tot mai izolat, la dispoziția unei societăți automatice și de neoprit în fond” (p. 337).

Arta își dovedește din nou forța de pătrundere în straturile adânci ale realității. Atenționările ei sunt inteligente și justificate. Sunt, însă, ele și de ajuns pentru a ieși de sub primejdii? Nu cumva s-a creat obișnuința cu ele, în timp ce declinul în jur continuă netulburat?

Față de reacțiile la ceea ce trăim, de genul închiderii ochilor la prezent, fabulației despre „sfârșitul istoriei”, proiectării înguste și mentalităților propagandistice, este nevoie azi de altceva. Spus simplu, abia cu o abordare lucidă a întregului faptelor se face față noii situații a societăților.

Cu o asemenea abordare, Hegel a privit istoria universală ca succesiune a „lumilor”. Un istoric ( Eric Hobsbawn , The Age of Extremes, Abacus, London, 1996) a și vorbit de „lumile” ce s-au succedat în istoria contemporană.

„Civilizației occidentale clasice” – cu capitalism economic, liberalism politic, dezvoltare științifico-tehnică, europocentrism, sistem politic mondial – i-a pus capăt Primul Război Mondial. S-a intrat apoi în „lumea dominației viziunilor”. Modernitatea a fost înțeleasă în „termenii opoziției binare” – dintre un capitalism, ce intra, de altfel, în criza din 1929, și un socialism, mai curând impus de sus, într-o țară înapoiată – care a și pregătit Al Doilea Război Mondial. Acestuia i-a urmat „lumea reconstrucției postbelice” – cu „douăzeci și cinci sau treizeci de ani de extraordinară creștere economică și transformare socială, care a schimbat societatea umană probabil mai profund decât orice altă perioadă de scurtime comparabilă” (p. 6). Aceasta s-a încheiat cu „o criză generală nu doar în sens economic, ci la fel de generală în politică. Colapsul regimurilor comuniste între Istria și Vladivostok nu numai că a generat o zonă enormă de nesiguranță politică, instabilitate, haos și război civil, dar a și distrus sistemul internațional care a stabilizat relațiile internaționale în jur de patruzeci de ani. El a dezvăluit, de asemenea, caracterul precar al sistemelor politice interne care s-au bazat în esență pe această stabilitate. Tensiunile unor economii în turbulență au subminat sistemele economice ale democrației liberale, parlamentare sau prezidențiale, care au funcționat atât de bine în țările capitaliste dezvoltate de la Al Doilea Război Mondial încoace” (p.10). În jurul anului 1990, s-a intrat în „lumea unipolară”. Preocuparea dominantă a fost găsirea de echilibre înăuntrul societăților, prin democrație liberală, și, în relațiile internaționale, prin acceptarea statu quo-ului. Lumea promitea să se organizeze pe baza libertăților și drepturilor fundamentale ale individului și cetățeanului și în multe locuri autoritarismul a fost dislocat.

Să continuăm în timp delimitarea lumilor istoriei contemporane. Să o aducem la zi.

Din anii nouăzeci, a intervenit „globalizarea economică”. Asociată cu neoliberalismul, aceasta a antrenat financializarea economiilor, concentrarea de bogății enorme în mâini puține, slăbirea multor state, tensiuni internaționale. În multe locuri, s-a atins dezvoltare, dar bogăția și sărăcia s-au polarizat din nou. Frontierele s-au deschis, dar mulți oameni s-au pus în mișcare disperați, într-o nouă migrație a popoarelor. Deslimitarea benefică a circulației de bunuri și servicii a mers la braț cu criza democrației și a instituțiilor publice. Interesul public a fost dizolvat în interese de grup, iar legitimarea democratică a slăbit.

După 2010, s-a pășit în ceea ce aș numi „lumea noii multipolarități”. Se formează noi centre economice și de raliere în lume, a căror competiție mișcă forțe pe glob. Nicio problemă majoră nu se mai poate rezolva fără conlucrare. Dezvoltarea se dovedește a fi dependentă de eforturi interne, iar statul național revine în rol. Democrația s-a diversificat din nou, cu efecte variate. Efortul de a păstra democrația în condiții de concentrări de putere (economică, administrativă, mediatică) fără precedent, formarea „industriei culturale”, a „societății mediatice” și obsesia „resetării” pe baza digitalizării și a geneticii, disting, de asemenea, lumea în care ne aflăm.

Fapt este că societățile au făcut progrese în era postbelică, cu deosebire dincoace de anii optzeci. Aproape nimeni nu a stat pe loc. Peste tot, oamenii și-au pus în valoare libertățile, atâtea câte erau. De aceea, clișeele „înapoiat”, „premodern”, „răsăritean”, „asiatic” etc., nu se mai acoperă. Suntem într-o lume în care entitățile naționale și politice au organizări diverse și află încă greu un modus vivendi, de care este, de altfel, stringentă nevoie.

De lucrat este acum pretutindeni. La drept vorbind, nu este de jubilat când se acuză tocmai în Franța „epuizarea democrației” (Chalvidan), în Italia „erodarea democrației” (Romano), în Anglia „trecerea la postdemocrație” (Crouch), în Polonia „crepusculul democrației” (Apelbaum), în SUA și Germania „sfârșitul democrației” (Mounk, Hoffstetter). Țările rămân diferite sub aspectul întruchipării democrației, dar nimeni nu poate sta cu brațele încrucișate.

La noi, a rămas din deceniile socialismului oriental cugetarea „adaptată”, comodă, pe care Adrian Marino o stigmatiza pe drept, încât se poate jubila și mai puțin. Realitatea s-a umplut iarăși de propagandiști, deși „regimul prostocratic” și „democrația cu vătaf” împiedică vizibil dezvoltarea țării și produc drame. Iar diagnoze, precum cea a lui Constantin Brâncuși (maladia „camelotei”), Virgil Bărbat („oportunismul bizantin”), Liviu Rebreanu (incapacitatea decidenților), Hugh Seton Watson (demisia civică a vârfurilor), Tudor Arghezi („lipsa de caracter” la cei care decid), D. R. Popescu (băltirea în mediocritatea „pârțăgăriei”) sunt, din nefericire, tot mai actuale. Mai nou, precum în anii treizeci, se și întocmesc liste de către hitlerei renăscuți pentru a împiedica indispensabile schimbări. Inși refuzați de valoare și fără merite, dar puși în mișcare de partide și regimuri ce nu se pot legitima prin realizări și vot, caută vizibil să deturneze cetățenii de la a-și spune cuvântul.

Nu există societate civilizată fără libertățile fundamentale și drepturile omului. Nimeni nu are dreptul să împiedice vocea unei persoane, cu deosebire a unui concetățean, oricare ar fi el. De la acest reper este de plecat în orice situație.

S-a dovedit însă și că libera inițiativă demantelează autoritarismul, dar nu poate, singură, construi democrație. Azi, din capul locului, democrația se apără și promovează doar lămurindu-ne asupra societăților existente și, firește, revenind la interesul public în decizii. Pentru ca apoi să se treacă, se înțelege, la alte schimbări. În ce societăți trăim de fapt? Cine, printre forțele disponibile, asigură revenirea la interesul public?

Andrei Marga