Digitalizarea rezolvă probleme de complexitate fără precedent – de cunoaștere, dar și de funcționare a unităților și societății în întregime. De aceea, frecvent, ea este socotită suficientă și echivalată cu gândirea înseși. Unele persoane chiar cred că în afară de digitalizare nu mai au altceva de însușit și de făcut.

Altele, inclusiv părinții, se plâng însă, îndreptățit, de faptul că, stând doar la calculator, tinerii își formează mentalități slab echipate pentru valori și viața practică. Nu mai vorbim de integrare în viața comunităților!

Spus direct, digitalizarea oferă șanse unei forme avansate de cugetare. Mulți mă întreabă, însă, dacă doar capacitatea de a mânui computerul este totul. Răspund că până la gândire – în accepțiunea culturii din care facem parte și de care, ca oameni, avem nevoie – rămâne mereu o distanță. Pentru a lămuri de ce, sintetizez aici argumentul meu dintr-un text recent (Gândire și digitalizare, „Tribuna Magazine”, 2022).

Digitalizarea se bazează eminamente pe o abordare a realității, mai exact pe evoluția logicii ca disciplină a formelor minții, chemată să organizeze abordarea rațională. Nu poate fi gândire cu succes în cunoașterea realității decât acolo unde se respectă logica, iar logica este a faptelor. Iar această disciplină străveche s-a schimbat deja în prima parte a secolului al XIX-lea în cel puțin trei direcții. Hegel, Humboldt și Boole au fost punctele de plecare.

Hegel a găsit că în distincția moștenită dintre „sensibilitate”, „intelect” și „rațiune” nu s-a sesizat adevărata prestație a rațiunii. Cum aflăm mai recent (vezi Jürgen Kaube, Hegels Welt, Rowohlt, Berlin, 2021), era inițiativa tânărului Hegel aceea de a concepe realitatea plecând de la diferențele, divergențele, contradicțiile ei, în loc de a lua în brațe, cu platitudine, una dintre alternativele de interpretare. Ceea ce Aristotel realizase în „organonul” său, organizarea formală a gândirii după principiul „noncontradiției” și al „terțului exclus”, îi părea lui Hegel doar o logică cu valabilitate circumscrisă, convenabilă numai „intelectului” (detaliat în A. Marga, Argumentarea, EFES, Cluj-Napoca, 2006). Or, abia „rațiunea” ne asigură o cunoaștere cuprinzătoare.

Este limpede că diferențele, divergențele, contradicțiile din realitate trebuiesc luate în seamă de logica însăși. Nu s-a mai putut ignora ceea ce a spus Hegel. El a dat mijloace de a combate suficiența.

Humboldt a socotit limba folosită de oameni în comunicarea curentă un fel de apriori al cunoașterii și vieții. Ea este mereu mai bogată decât formalismele pe care le face posibile. Pe urmele lui Humboldt, s-a ajuns la lărgirea sferei propozițiilor preluate în logică, spre interogații, evaluări, propoziții normative. Odată cu John Austin, s-au tematizat „actele de vorbire” ca unități elementare ale comunicării curente. Wittgenstein a sesizat „jocurile de limbaj” ca macrounități ale comunicării. Cel mai recent, odată cu „pragmatica universală” a lui Habermas, avem imaginea funcționării comunicării în existența umană, ca prealabil al oricărei prestații.

Toate acestea au afectat înțelegerea formalismelor logicii și au permis o nouă înțelegere a rațiunii înseși. Apropierea de natural, democratizarea și teoria instituțiilor au avut de câștigat.

George Boole a aplicat algebra în analiza logicii, după ce a sesizat baza numerică a minții (Mathematical Analysis of Logic, 1847) și a delimitat în mișcarea cugetării cursul „valorii de adevăr”. El a făcut posibilă trecerea de la analiza „judecății” formată din subiect și predicat („Luna este planetă”), la analiza „judecăților” ca unități de gândire – ca „propoziții” în dreptul cărora a pus chestiunea adevărului.

Numeroase demersuri inovative au urmat. Charles S.Peirce a propus considerarea legăturii (este, sau, implică etc.) din judecată ca al treilea termen al judecății și a deschis orizontul formalizării mai precise. Cu un alt pas înainte, Gottlob Frege a spus că avem, ca oameni, capacitatea de a înțelege „idei”. Un „gând”, o „idee (Gedanke)” este ceea ce în mintea noastră poate fi adevărat sau fals și are valabilitate transsubiectivă.

Peste toate acestea, a fost de importanță crucială considerarea „gândurilor”, „ideilor”, propozițiilor sub aspectul „conținutului de adevăr”. Ca urmare, Bertrand Russell & Alfred N. Whitehead (Principia Mathematica, 1910-1913) au putut face un pas nou aplicând teoria matematică a funcțiilor în logică. Ei au introdus „funcția propozițională” pentru a caracteriza „judecățile” din logica clasică și au extins astfel încă odată câmpul propozițiilor analizate de logică. Forma „S este P” din logica clasică devine „F(x)”, în care F este funcția și x este subiectul, iar F poate fi nu numai atribuirea, ci orice altă funcție (implicația, contradicția, incompatibilitatea etc.). După cum obiectele pot să fie nu doar două (S și P), ci și n, încât funcția devine R(z, y,z,…n). Intervin și alte precizări ale R (relației) și ale termenilor (de pildă, trecerea la „propoziții moleculare”), încât s-a ajuns la obținerea unui tablou nelimitat al propozițiilor, dar și al posibilităților de derivare logică și de examinare a adevărului.

Optica lui Frege, Russell & Whitehead, axată pe conceperea logicii ca fel de operare cu „adevărul”, a putut fi elaborată în lărgime într-un nou sistem de logică, care este logica simbolică. De la ea avea să plece digitalizarea, care a luat în seamă „conținutul de adevăr” al propozițiilor și l-a prelucrat masiv.

Digitalizarea nu ar fi fost însă posibilă fără informatică. Aceasta a fost pusă în mișcare odată cu cercetările comunicației în organisme și mașini, întreprinse de Norbert Wiener (Cybernetics, or Control and Communication in the Animal and the Machine, 1948) și conceperea cugetării drept „conducere” cu feedback adecvat. Dezvoltarea calculului probabilităților, evoluția mașinilor de calcul și noi inginerii au fost parte a emergenței noii științe. „Conținutul de adevăr” al diferitelor procese ale realității informaticienii l-au numit „informație”. În mod exact, Claude Shannon (A Mathematical Theory of Communication, 1948) a introdus conceptul de „informație” și a avansat spre identificarea unității elementare a informației, care este „bitul” – conceput ca cea mai simplă unitate la care se poate răspunde cu da/nu.

Din momentul în care s-au folosit impulsuri electrice pentru a codifica informațiile s-a putut trece la construcția de calculatoare – adică la „hardware” organizat spre a prelucra „software”. Conținuturile de gândire sunt preluate în formă matematizată și prelucrate cu ajutorul unui „hardware” ce aplică tehnologii construite după legile cunoscute.

Ca urmare a unei dezvoltări uimitoare, s-a creat o nouă tehnologie, care a permis trecerea în „era digitalizării”, cu impact în mai toate domeniile de activitate. Nu este domeniu care să nu fi fost revoluționat de digitalizare și care să nu fi cunoscut progrese enorme datorită ei. Cine vizitează, de exemplu, o clinică echipată la zi își dă seama intuitiv și repede de aceasta.

Pe acest fundal, s-a format o nouă înțelegere a „gândirii”, care este considerată ca „prelucrare de informații”. Evident, este o operaționalizare, adică o convertire a unei entități în indicii ale prezenței ei (de exemplu: „Acidul este ceea ce înroșește hârtia de turnesol”), care are meritele cunoscutei operații din logica clasică asupra termenilor pe care îi utilizăm. De ea se leagă însă asumpția că „informația” obținută prin operaționalizare redă realitatea, încât nu ar fi diferență între aceasta și „informația” despre ea.

Pe această asumpție s-a construit o tehnologie cu vaste aplicări industriale, comerciale și cognitive. Dar s-a construit și o ideologie, mai mult sau mai puțin organizată, ce pleacă de la considerentul că în multe privințe – volum, rapiditate, stocare etc. – mașinile electronice întrec capacitățile naturale ale oamenilor și sunt mai bune. De aceea se vorbește de „inteligență artificială” nu numai ca realizare extraordinară, nu numai ca întregire a inteligenței naturale, ci și ca alternativă la ea.

De aici plecând, s-a format curentul care a dus, pe una din linii, la „transumanism”. Inițiatorii – Marvin Minsky (The Society of Mind, 1985), care a deschis interogația cu privire la preluarea de către computere a funcțiilor cognitive și emoționale ale omului, și Raymond Kurzweil (The Age of Intelligent Machines, 1990), care a prezis subordonarea omului de către produsele „inteligenței artificiale” – vorbesc de „transumanismul tehnologic”. Acesta postulează că mașinile electronice vor ajunge să controleze oamenii. Cum s-a văzut recent, apar computere de mare capacitate cu programe în stare să elaboreze lucrări științifice pe baza cărora se iau decizii de viață!

Azi suntem oricum, din varii motive, în situația în care, din numeroase motive, trebuie să ne întrebăm din nou asupra a ceea ce înseamnă, la propriu, „a gândi”. Cel puțin două fenomene de amploare ne obligă la a ne chestiona.

Primul este conformismul ideologic, astăzi refugiat în teama de a pune întrebări realității și în tot mai nesincera discutare a cadrului vieții oamenilor, în mod exact, a instituțiilor, deciziilor și decidenților. În mulțumirea cu ceea ce este, chiar dacă se știe că ceea ce este prezintă pericole, nedreptăți și abuzuri!

Al doilea este modernismul înjumătățit. Digitalizarea este, desigur, partea avansată a modernizării și, ca orice parte organică a acesteia, este de salutat. Efectele ei economice, sociale, culturale sunt eminamente benefice. În urma ei, apare însă, ca și în alte cazuri ale istoriei modernității (de pildă, înțelegerea libertății individuale ruptă de răspundere, a competiției străină de morală, a statului ca simplu spectator la fraude și nedreptăți etc.) o înțelegere înjumătățită, ce reduce modernitatea la componente tehnologice. Mai mult, se crează iluzia că digitalizarea rezolvă orice, până la a deveni subiect al istoriei.

Ca ilustrare, se vorbește de Marea Resetare a lumii în urma pandemiei (Klaus Schwab, Thierry Malleret, The Great Reset, World Economic Forum, Cologne/Geneve, 2020), dar fără subiecți umani. Yuval Noah Harari propune despărțirea de „umanism” prin trecerea de la o „lume homocentrică, la o lume datocentrică” (Homo Deus. A Brief History of Tomorrow, Vintage, London, 2016, p. 454) care adoptă „o abordare strict funcțională a umanității, stabilind valoarea experienței umane conform funcției ei în mecanismele de procesare a datelor” (p. 452). În acest cadru, „individul devine un mic jeton în sistemul uriaș pe care nimeni nu-l înțelege cu adevărat” (p. 449), iar preocupări de odinioară – fericirea, sănătatea, de pildă – intră definitiv în umbră. Oamenii ar putea fi înlocuiți de anonimul compus din angrenajul de piese ale tehnologiei informatice. Mulți ar deveni astfel de prisos.

Tema relației dintre digitalizare și gândire a intrat, firește, în prim plan. Răspunsul azi de referință este: computerul este o realizare extraordinară, dar nu înlocuiește gândirea. În favoarea lui, sunt multe argumente. Amintesc aici doar două.

Hilary Putnam a adus notoriul „argument computerial”, conform căruia în sistemele care au cel puţin gradul de complexitate al mașinilor capabile să dea seama de propria funcționare, care sunt „maşinile Turing”, „descrierile organizării funcţionale” sunt logic diferite de „construcţia lor structurală (fizico-chimică)” si de „descrierile modului de comportament efectiv sau potenţial” (Mind, Language and Reality, 1975). Iar dacă această diferență este valabilă în cazul „maşinilor Turing”, ea este cu atât mai valabilă în cazul unui sistem cu mult mai complex, care este omul. John R. Searle a argumentat că descrierea proceselor ce au loc în creier poate fi sintactică, dar, atunci când se pune întrebarea asupra semnificației, acea descriere nu mai face față. Altfel spus – iar acesta este în esență vestitul „argument al camerei chineze” – „un computer poate executa pașii unui program pentru anumite capacități mentale spre a înțelege chineza, chiar dacă nu stăpânește semnificația niciunui cuvânt în chineză” (John R. Searle, Philosophy in a New Century. Selected Essais, Cambridge University Press, 2008, p.87). Creierul poate fi luat drept computer, dar este mai mult de atât.

Cum spunea cineva deunăzi, „realitatea digitală” este logică și matematică aplicată în subordinea „eficienței” acțiunilor. Acesta este sensul ei.

Argumentul meu este că se pot obține, printr-o analiză, plecând de la nivelul accesibil oricărui om, următoarele trepte ale cunoașterii: judecata; propoziția folosită în comunicarea curentă dintre oameni; ansamblul de propoziții ce poate reda diferențele, divergențele, contradicțiile realității; propoziții ca parte a „actelor de vorbire”; acestea, ca părți ale „jocurilor de limbaj”; delimitarea informației și folosirea tehnicilor digitale; operarea cu argumente în vederea ajungerii la „înțelegere”; privirea argumentelor din punctul de vedere al inteligibilității expresiei, veracității vorbitorului, adevărului conținutului și justeței relației celor care comunică. Tabloul acesta ne spune că ceea ce numim cunoaștere – inclusiv cea realizată cu ajutorul „inteligenței artificiale” – pleacă de la date factuale și este de încredere. Ea se realizează azi în trepte și presupune parcurgerea lor. Pierde acela care nu se folosește de computer.

Apăr însă susținerea că, înțeleasă ca asumare a condițiilor vieții umane, gândirea este mai sus de aceste trepte, fără a se rupe de ele. Și fără a se reduce la vreuna. Ca efect – cultura, luată în lărgimea și bogăția ei, rămâne indispensabilă omului.

Andrei Marga