Neacceptarea, foarte costisitoare și injustă, a României în sistemul de liberă circulație Schengen, în 2022, ridică întrebări pentru toți cei implicați. Mă refer aici doar la câteva dintre ele.

O întrebare privește Uniunea Europeană. După anii fructuoși ai lui Jacques Delors și Romano Prodi, în care s-a lucrat pe proiectul inițial, democratic, al unității europene, au venit anii derapajului birocratic. Ca urmare, Uniunea a fost convertită tacit într-o piață mai mare. Din cauze ce se pot discuta, unele țări fac față cu greu competiției, încât a devenit tentantă relativizarea tratatelor și ierarhizarea rolurilor. Pe acest fundal, unii folosesc ocazia pentru consolidarea propriilor industrii pe seama altora, alții plătesc din greu. Vechi scheme ale inegalității de tratament revin, sub noi ideologii.

Schema „suveranității limitate”, care s-a aplicat în 1968 Cehoslovaciei de către sovietici, atrage acum birocrația bruxelleză, care, desigur, i-a primenit justificarea. În realitate, nu este vorba de „corelarea suveranităților”, ce vine odată cu asocierea în uniuni mai mari, cum se spune. Este altceva – în fapt, forțare, poate confuzie, și strivirea suveranității. De altfel, promovarea de către Bruxelles a unei „corectitudini politice” dăunătoare cauzei europene și favorizarea de propagandiști și de decidenți mediocri, dar docili, au devenit curente.

Așa stând lucrurile, se ridică întrebarea: din moment ce ideologia covârșește cultivarea valorilor, cum se mai sprijină o țară să fie competitivă? Când nu este lăsată nici măcar să-și stabilească decidenții și soluțiile! Nu mai contează legitimarea, în interior și în afară? O întrebare privește negreșit România. Aici s-au reunit în ultimele decenii factori care dăunează tot mai evident dezvoltării ei. Nemijlocit, este vorba de nivelul jos al politicii externe a țării, redusă la excursii și aranjamente oneroase, de amatorismul decidenților, de păguboasa gestionare a resurselor naturale și umane proprii. România a bătut, de pildă, recordul la privatizări care au însemnat lichidarea de unități productive sau pierderea lor. Ea bate recordul la jocuri interne opuse intereselor ei.

Mijlocit, este vorba de irosirea timpului cu „proiecte” contraproductive, prin care cei ajunși la decizii au evitat democratizarea până la capăt a societății. Ca fapt istoric, mai toate „proiectele” ultimelor două decenii au eșuat, dar după ce s-au cheltuit cu ele timp, energii și resurse. Bunăoară, înaintarea economiei s-a făcut în condițiile fraudării și jefuirii, care abia încep să fie dezvăluite public. „Lupta cu corupția” a fost concepută sectar, ca instrument de lovire a unor rivali, încât corupția s-a putut rafina și a sporit. Lămurirea trecutului s-a folosit mai curând ca armă de înlăturare a oamenilor competenți, care s-au și dovedit capabili, și a eșuat într-o ofensivă a impostorilor și în măsluirile lor. Reforme indispensabile demarate în anii nouăzeci privind administrarea, educația, sănătatea au fost desfigurate. MCV-ul a șubrezit o justiție care nici nu a apucat să aplice Constituția României. „Proiecte” precum „România normală”, „România educată” sunt, la drept vorbind, pentru inși socotiți imaturi, ofensatoare și ridicole. Despărțirea de trecut s-a făcut diletant, încât s-au extins minciuna și sărăcia.

Din cauze multiple, clivajele din societate se adâncesc, integrarea socială este redusă, iar aspirația de a părăsi țara este mare. Așa cum arată sondajele printre tineri, ea este în creștere. S-a stins până și capacitatea de a descrie lucid ce este în jur și de a înjgheba o dezbatere argumentativă. La Centenar, nu s-a putut pune pe masă nici măcar istoria lămuritoare a ultimului secol. Autodefinite „elite”, vizibil rupte de interesul public și defazate, își epuizează acțiunea în rezolvări private. Aceste fapte, ca și altele, le observă tot mai mulți. Nu se poate spune că nu s-au semnalat carențele care îngreunează viața oamenilor pe aceste meleaguri. Dintre cei care intervin public, mulți au invocat fapte care ar fi fost cazul să alarmeze – cu precădere, minoratul decidenților. Cum spunea plastic un francez, „la aceștia nu-i capacitate!”.

La rândul meu, îmi permit să reiau excerpte din ceea ce scriam cu ani în urmă (Conduc România alții?, 2016), atunci oarecum anticipativ – din nefericire, confirmat pe deplin între timp. Arătam că „România luptă cu o situație aparte. Ea are acum cea mai mare emigrație din istoria ei și dintre țările regiunii. Nu se știe nici astăzi câți cetățeni are țara /…/. Capitalul propriu are pondere redusă – România fiind țară care, în cursul privatizării, s-a dezindustrializat. Ea vinde materii prime, mai nou pământ (recent, în Delta Dunării, cineva îmi arăta cum se rade pământul mănos de la suprafață, pentru a fi exportat!), și exportă forță de muncă. Cele mai mari suprafețe agricole zac nelucrate. Pe cale de a redeveni agrară, România importă copios alimente de bază. O treime din populația ei luptă cu sărăcia, care lovește un procent mai ridicat de oameni decât în alte țări europene. Corupția este fără precedent și stă dosită în locuri care nici nu au fost încă luate sub binoclu: administrație, educație, știință, servicii publice, reprezentare externă. Autoflatarea este proporțională cu precaritatea performanțelor/…/. Când muți privirea în jur vezi realitatea tristă: patentele se importă, normalizarea instituțională nu interesează, nepregătiții au devenit șefi, excursiile drept politică externă /…/. Pe bună dreptate, unii se întreabă de unde vin toate acestea. Răspunsul tot mai frecvent în ultimii ani este că . Acest răspuns îl auzi și în Bucovina, și în Dobrogea, și în Oltenia, și în Transilvania, și în Muntenia.

Desigur, oamenii invocă fapte pentru evaluarea de mai sus. Când, în 2012, Barosso și alții au forțat punerea în paranteză a unui referendum prin care peste șapte milioane de cetățeni au votat demiterea președintelui, a fost un gest de conducere de către alții. România a semnat pactul fiscal al Comisiei Europene, care, aparent, ține de logica finanțelor, dar nimeni nu l-a aprobat într-o dezbatere normală, într-o țară care nu se poate nici ea dezvolta prin „austeritate”. Cei familiarizați cu ceea ce se întâmplă în bănci observă că nu numai milionarii români, care au adunat averi pe aceste meleaguri, scot cât pot de repede din țară veniturile, dar orice bancă le duce aproape zilnic în afară. În viața politică apar peste noapte inși cu capul plin de banalități, pe care le impun cu emfază drept soluții, și partide ce par pompate de undeva. La corupția care înflorește în condițiile luptei, niciodată gândită până la capăt, contra corupției, se adaugă acum intrarea pe ușa din dos a politicii a tehnocraților de mucava, care tot corupție este, dacă nu ceva mai rău. Unii șefi ai aparatului justițiar sunt numiți după interese obscure, dar vor să treacă examene înainte de toate la poarta unor ambasade. Se îngroașă iarăși obiceiul lovirii rivalilor prin aranjarea de articole la publicații din afara țării, ca și cum acele articole ar fi vocea acestora. Și multe altele.

Sunt acestea dovezi că țara este condusă din afară?/…/ Poate părea surprinzător, dar nu s-a prezentat vreun document oficial al cuiva în care să se spună că nu se recunoaște referendumul de demitere din 2012. Invalidarea scrutinului a fost o operație făcută de mâini și minți de pe aceste meleaguri. Nu există vreun document de obligare la semnare de documente de politică fiscală a Uniunii Europene. Nici vreunul privind scoaterea veniturilor în afara țării. Nici de obligare la vânzarea de pământ sau lichidarea de unități. Nici preluarea de în partide care au abandonat libertățile cetățenești și nu mai sunt capabile de soluții nu a impus-o cineva. Nici susținerea unor impostori indigeni pentru a apărea în mari publicații, spre a-i ataca pe alții, nu e opera cuiva din afară. Nici acceptarea de către negociatori a clauzelor oneroase nu se poate pune în seama vreunui străin. Toate acestea – și multe altele ce se pot invoca – sunt semnate, trebuie spus lucid, de cetățeni români și, ne place sau nu să recunoaștem, sunt opere autohtone /…/.

Trei mi se par a fi cauzele reprezentării păguboase a României, înăuntru și în afară. Una ține de educație, alta ține de selecție, a treia ține de nesiguranța din instituții. Educația a căzut prizonieră impresiei că nu mai are importanță propria comunitate, propriul stat, că statul național este depășit. Importanță ar avea viziunea unei societăți universale axată pe libertatea de inițiativă. Se poate observa că pe măsură ce la decizii vin așa-ziși „noi” decidenți, din mereu invocata „nouă clasă politică”, preocuparea pentru propria comunitate scade. Nu fiindcă a sporit orizontul și sensibilitatea culturală, ci pentru că oportunismul este mai contagios, iar diversiunile la care apelează, mai insidioase. La noi, educația nu mai cultivă decât retoric formarea capacității de a gândi pe cont propriu, mulțumindu-se cu repetarea de clișee uzate ale propagandei momentului. Educația, incluzând aici și educația ce rezultă din dezbaterea publică, generează tot mai numeroși decidenți fără cap și funcționari fără inimă – de fapt, „oamenii fără calități ” ai noii ere, cum ar spune un celebru romancier.

Selecția eronată a decidenților ține, evident, de un întreg sistem. Este oare vreun domeniu sau vreo instituție a țării în care impostura să nu se lăfăie? Mai nou amatorismul este luat ca ceva normal /…/. Fiindcă este pe agenda zilei, putem spune că preluarea de fragmente din alții, fără citare, este furt, indiscutabil. Dar este oare mai în regulă scrisul de doctorate, de cărți, de orice de către alții? Nu este tot furt pricopsirea, materială și de altă natură, a celor care s-au îmbogățit dincolo de veniturile funcției publice? Nu este tot corupție desemnarea în funcții a nulităților confortabile, prin acea decizie unipersonală care erodează democrația? În fapt, cum se observă, scena actuală este plină de plagiate, dar și de cleptocrație, mai mult sau mai puțin ascunsă.

La ce bun să te strădui în propria pregătire? se poate întreba elevul și studentul care asistă la spectacol. La ce să mai rămâi aici? continuă cel aflat în plină putere. Dar vasta și sistematica răsturnare a valorilor dintr-o societate nu a fost și nu este fără costuri. Poate cele mai mari costuri! Câtă vreme evaluările după impresii, nepotismul, preferința pentru cei mai slab pregătiți și manipulabili sunt cele ce se văd în societatea de astăzi, decidenții nu au cum să fie alții decât cei care sunt, cu efectele de rigoare.

Meritocrația fiind disprețuită la noi, în practica instituțională, mulți exponenți publici, ei înșiși produsul acestei situații, nu găsesc siguranță în afara curtării stăpânilor pe care îi găsesc pe traseu, dincoace sau dincolo de frontiere. Acești slujbași ai statului fac orice nu pentru a rezolva problemele oamenilor, nu pentru a asigura o dezvoltare în plus, ci pentru a intra în grațiile stăpânilor. Multe consacrări ale unor veleitari sunt datorate schimburilor adesea subterane de servicii /…/. Astăzi, cu mijloacele băncilor, ale mediatizării și ale serviciilor secrete, se reușește impunerea a aproape orice. Nu se reușește, totuși, impunerea a ceva ce nu accepți nicidecum să ți se impună. Aceasta sub condiția elaborării de către tine însuți, persoană și comunitate, a soluției mai bune și a apărării convingătoare a ceea ce ai gândit în mod responsabil”.

Toate aceste evaluări și anticipări continuă să se adeverească – fățiș și prin consecințe. Așa stând lucrurile, întrebarea este: de ce România stagnează în lipsuri și necazuri a căror rădăcină se știe? De ce trebuie să ajungă la neacceptări costisitoare și, în fond, injuste? Este momentul să se spună din nou lucrurilor pe nume, fără ezitare. Sub multe aspecte și ca urmare a ceea ce fac, abuziv, unii și a ceea ce nu fac, din pasivitate, ceilalți, situația din țară, dar și a țării, a devenit critică. În proporții diferite, desigur, și unii și alții sunt responsabili de crizele adânci de azi. De altfel, nu există împlinire individuală fără asumarea a ceea ce se petrece. Oportunismul nu-i mai înțelept azi decât ieri.

Spus cât se poate de direct, neacceptarea în Schengen în 2022 atestă, între altele, dar pentru a câta oară?, că în România de azi este cazul schimbării pe scară mare – începând cu schimbarea de personal. Este cazul înlocuirii autorilor eșuării ce ține de „statul eșuat”. Rareori o garnitură a adunat atâtea fapte nefaste pentru propria comunitate. Nu va fi altă Românie fără schimbare energică, imediată – o schimbare de personal ce poate aduce schimbări de viziune, de proceduri, de proiecte. Este nevoie nu de alți politruci ai falimentării, ci de oameni responsabili, cu vederi cuprinzătoare, care s-au dovedit capabili să construiască. Altminteri, va continua să fie ceea ce este.

Andrei Marga