Mini-războiul de la granița României a scos la suprafață toate diferențele politice, sociale și culturale existente de generații întregi între locuitorii din Ucraina, neînțelegeri practic mai vechi decât statul-națiune în sine. Conflictul actual este înrădăcinat în tensiuni aprige, de lungă durată și foarte reale. Oamenii suferă și mor și toți de acolo merită să șansa de a trăi în pace, asta-i clar!

(Preluare National – Catalin Tache):
Cu toate acestea, dincolo de factorii specifici care au condus și au perpetuat conflictul din Ucraina, există un context mai larg care merită și a fi analizat.

Așa-numiții lideri politici din Vest și din Est au avut suficiente oportunități și puteri ample de a aduce ambele tabere la masa negocierilor și asta o puteau face încă de la începutul ostilităților în Donbas (2014). Însă tentativele acestor factori decidenți de a intermedia încetarea focului și de a pune în aplicare acorduri de genul celui de la Minsk au fost slabe și făcute cam fără tragere de inimă. În schimb, ambele părți au preferat să-și facă jocurile politice profitând de drama cetățenilor din Ucraina. Și, într-un final, au ajuns ambele părți să alimenteze puternic conflictul interetnic din Donbas.

Occidentul a făcut puțin pentru pace, mai mult a agravat situația!

Despre toate astea am putea vorbi numai dacă evitarea războiului a fost cu adevărat obiectivul. Dar dacă nu-i așa? Dacă ambele tabere și-au dorit o astfel de confruntare?!

Ministrul Apărării din Marea Britanie, Ben Wallace, a observat bine că războiul din Ucraina este „un cadou pentru NATO”. Așa cum Occidentul le-a dat rușilor șansă să-și schimbe politica monetară, ajustând rubla la noua realitate economică, tot la fel și Putin a salvat NATO de la dispariție; existența Alianței Nord-Atlantice nu a mai fost la fel de relevantă ca acum de pe vremea crizei rachetelor din Cuba, anii ’60.

În urma conflictului ruso-ucrainean, ambii poli sunt întăriți, dar din motive diferite.

Și Uniunea Europeană valorifică războiul din Ucraina, căutând calea spre unificarea militară a UE, marele vis al Franței. Deși ieșită din spațiul comunitar, Marea Britanie este implicată și ea în acest proiect – noul prim-ministru (neales de popor, ca Nicolae Ciucă al nostru) tocmai a semnat acorduri de cooperare permanentă (PESCO), sub comandă militară directă a Bruxellesului.

Tranziție în echilibrul puterii geopolitice

Orice altceva ar fi, războiul din Ucraina reprezintă punctul de sprijin pentru o tranziție în echilibrul puterii geopolitice. La fel ca povestea Covid-19, și narațiunea conflictului ruso-ucrainean a fost scrisă cu scopul urmărit de a accelera schimbarea polarității.

Sistemul monetar și financiar internațional (IMFS), care până acum a subscris dominația unipolară, se transformă azi. IMFS a ajuns la sfârșitul ciclului său de viață și vedem asta din faptul că orice creștere economică încercată în Vest este înăbușită în mod deliberat prin tot felul de decizii politice aberante (de la sarabanda de sancțiuni împotriva Rusiei și până la trecerea la o „economie verde”), dar încurajată în Est. Fluxurile de energie și modelele de consum sunt redirecționate spre Orient.

Noua Ordine Mondială multipolară propusă nu constituie o armă a statului-națiune, nicidecum, ea vine să-l spulbere, arătându-i (așa-zisa) inutilitate și incapacitatea de a ține pasul cu vremurile actuale. Modelul multipolar este pornit din agenda „Marea Resetare” (Davos – George Soros – Klaus Schwab) și respinge categoric conceptul de suveranitate națională. Lumea multipolară nu recunoaște statul național (entitate suverană) ca având vreun statut de pol de putere cu drepturi depline.

Politicienii din China sau Rusia nu sunt „mai răi” decât cei din America, Anglia ori Franța. Ei sunt doar niște marionete care reprezintă interesele celor ce i-au trimis la putere și au forța să îi controleze, dar și să-i elimine când nu mai pot ajuta cu nimic. Ordinea mondială multipolară pune capăt ultimelor vestigii ale suveranității naționale. Este Marea Resetare geopolitică anunțată la Davos – punctul culminant al planului de a stabili un sistem de guvernare globală care să ofere câtorva mari familii (aceleași nume care controlează corporațiile din toate domeniile economiei) controlul asupra lumii.

Punând cap la cap elementele adunate din mai multe țări, ne putem face o idee cam despre ce se urmărește: controlul și supravegherea populației, ID-uri digitale, sisteme de credit social, cenzură în numele combaterii dezinformării, venit de bază universal, controlul absolut al vieții noastre prin supravegherea aprovizionării cu alimente, apă, energie, locuințe, educație, introducerea monedei digitale a băncilor centrale (sau o variație a acesteia).