Featured
Este un moment crucial în pregătirea noii arhitecturi de securitate din Europa
Poți să nu fii de acord cu o afirmație sau alta, venită din partea oricui. Dar să confunzi și să falsifici este degradant. Din păcate, avem zilnic parte de așa ceva. De aceea, întăresc, spre lămurirea situației istorice, cele spuse privind conflictul din Ucraina, care afectează deja adânc viața fiecăruia.
Așadar, explicarea conflictului rezidă, după părerea mea, în ciocnirea dintre mobilizarea unei părți, condiții geografico-istorice și securitatea cerută de cealaltă parte. O spun analize germane și franceze. În acest conflict se încalcă suveranitatea în accepțiune curentă și cadrul de securitate agreat la începutul anilor nouăzeci între supraputeri. O spun univoc școlile de la Harvard și Chicago. Calea de urmat pentru a pune capăt conflictului constă din negocieri între SUA, Rusia, Ucraina, Germania, UE și China. Soluția practică are diverse componente, între care cedarea de teritorii spre a se intra în granițe firești în această parte a Europei. Când s-a avut în vedere dosarul întreg al conflictului – de la Emanuel Macron, Henri Kissinger, reprezentanți ai Israelului și ai altor țări, la școli actuale – s-a sugerat aceasta, iar Joe Biden nu a negat posibilitatea.
În opinia mea, nu vor fi „învingători” în conflict. Dar cu un conflict nestins sau cu expediente, nu va fi liniște în Europa, iar europenii vor achita factura.
Cunosc doar soluții pe care le-am citat. Dar nu este important cine și ce rezolvări a propus în trecut deoarece configurația conflictului este nouă. Se implică multe țări, încât compunerea situației este nouă.
Se naște o nouă arhitectură de securitate în Europa, din păcate irosind vieți omenești. Acordul de la Minsk a fost blocat, cum și de cine se știe, conflictul trebuie însă oprit, pacea va fi după negocieri, iar negocierile vor ajunge la teritorii. Nu este soluție durabilă altfel!
Chestiunea urgentă este să se iasă din trena propagandei de război – care, de altfel, nu are de a face cu patriotismul, cu democrația și cu interesul general – și să se deschidă negocieri. Reflecția mea este în perspectiva pacificării durabile.
Desigur, statele în care trăim pot avea principii generoase, dar cei care vorbesc în numele lor să nu fie pe măsură. Din faptul că cineva trăiește în democrație nu rezultă că este democrat și are de dat lecții altora. Adesea, este invers! Unii doar profită de democrație pentru scopuri meschine. Pretențiile că ar fi „prodemocrați”, „proeuropeni”, „proatlantici” sunt ridicole dacă vezi faptele. A fi democrat, proeuropean, proatlantic înseamnă a fi integru, comunicativ și dialogal, înainte de orice.
La noi, cu regimul actual, este sesizabilă la exponenți atracția adevărului unic. Se operează cu penibila logică „sau accepți încropelile noastre sau ești cu rivalii” și cu obsesia monopolizării adevărului. Aceasta în vreme ce în alte țări este pluralism al vederilor – inclusiv în chestiunea conflictului din Ucraina. Se observă, de asemenea, atracția vorbirii în locul altuia. Se crede că se știe apriori ce intenții au preopinenții și ce îi motivează. Unii cred că și alți oameni ar fi puși în mișcare de ceea ce îi pune pe ei – să înșele, să fraudeze, să parvină. Din fericire, există încă destui cetățeni cu mintea la ei și cu alte motivații.
Ceea ce am spus în legătură cu conflictul din Ucraina stă deplin în picioare. De altfel, „criticii” nu au emis vreun contraargument la cele spuse, iar confirmarea din partea evenimentelor continuă. Desigur, pentru cei care nu înlocuiesc relațiile civilizate cu interese oneroase.
Ca de obicei, când nu sunt contraargumente, se atacă persoana. Dacă ar stăpâni măcar logica de gimnaziu, inșii s-ar fi ferit de sofismele pe care deja Aristotel le-a combătut – invocarea bârfelor despre persoane spre a contracara susținerile lor (argumentum ad hominem), cauza falsă (non causa pro causa) și altele. Se poate întocmi deja antologia sofismelor conflictului, cu urmări oribile, cugetarea falsă fiind și ea izvor de crime.
Știm prea bine că, în viață, vocile pot fi sub asaltul falsificatorilor. Mai ales când unii încalcă ceea ce spunea la noi Mihai Ralea: inteligența este capacitatea de a distinge punctele de vedere.
Zilele trecute, într-un ziar de serviciu cunoscut, unul se ostenea să extragă citate din articolele și emisiunile mele pentru a-i servi ca dovezi despre „omul lui Putin, al Rusiei”. A găsit însă fragmente ce confirmă integritatea autorului. Numai că ostenitorul nu înțelege ce este aceasta. El nu pricepe nici că primitivismul, fie el și antirus, este sub demnitatea unui om normal. Peste toate, doar minciuni de folosință propagandistică!
Acela mă și obligă să-i spun că numai la ignoranți a vorbi de „Rusia ca întreg” este blamabil – principiul întregului funcționând în gnoseologie cam de la Platon, Confucius și apostolul Pavel. Același mă confundă iarăși cu cineva care călătorea la congrese de istorie în Grecia, eu nefiind vreodată, înainte de 1989, în sudul Dunării. Am lămurit demult lucrurile și nu revin. Dar, la urma urmelor, cui folosește în România distribuirea organizată de minciuni?
Este facil să invoci reglementări în discuții despre o chestiune concretă. O poate face oricine – căci cine nu știe reglementările ONU sau alte reglementări, de care Adrian Cioroianu își amintește? Numai că ele ar trebui citite în întregime, nu luate după ureche. Și ar trebui înțelese. Trebuie oare ca profesorii universitari să devină propagandiști de duzină? Nici acum mințile nu s-au emancipat?
În fapt, conflictul din Ucraina este dificil pentru că în cauzele sale excede litera unor reglementări. Acum o săptămână, au reafirmat-o cei de la Harvard. În alte cuvinte, conflictul este o chestiune concretă ce nu se lasă topită în optica a ceea ce se numește azi globalism. Faptul că există reglementări nu ne dispensează de considerarea faptelor, chiar și a celor neconvenabile, și de a gândi.
Mai sunt două argumente aici. Primul este acela că reglementările existente prevăd respectarea suveranității naționale. Aceasta este valoarea de bază. Citite și înțelese, ele prevăd suveranitate în condițiile securității vecinului. Exemplificarea poate fi bogată. Doar ca exemplu, la intrarea în UE țările au subscris la anume relații cu vecinii.
Al doilea argument, pe care un contemporanist ar trebui să-l știe, este că suveranitatea a fost încălcată și atunci când multor țări li s-au luat teritorii. Acesta a fost și cazul României în privința Bucovinei și al ținuturilor cunoscute. Când am vorbit de „frontiere nefirești”, în răspunsul la o întrebare din public la Alba Iulia (14 septembrie 2022), am avut în vedere și acest fapt. De altminteri, nu doar acum, cu operațiunea militară a Rusiei din februarie 2022, ci și atunci când Ucraina a fost plasată în actualele frontiere, suveranitatea unor țări a fost încălcată.
Se pot suplimenta oricând argumentele. Dar nu mai este nevoie acum de întregul adevăr? De coerență? Își dau seama noii agitatori de implicațiile pentru Europa și țara lor? Nu la așa ceva au aspirat proeuropeniști creativi, de la de Gaulle la Helmut Schmidt și unii de azi.
Scurt spus, suveranitatea națională este altceva decât articolul de propagandă de azi! Pe unii îi obosesc conceptele și analizele ce duc la adevăr și dreptate. Ei apucă vizibil pe scurtătură, dar n-ar trebui, totuși, să ignore istoria.
Se pălăvăgește despre „iliberalism”, ca și cum percepția cuiva ar fi de ajuns. Este de bun simț să spunem că a nu accepta liberalismul, așa cum se practică azi, și deciziile eronate în numele lui, nu înseamnă iliberalism. Sunt la noi specialiști în „iliberalism”? Dacă sunt, să arate analizele! Altfel, discutarea fără a sta în arhive, respectiv pe fapte, este ca mașina golită de combustibil.
Cine crede că spune un adevăr și-l asumă sub semnătură. Ar fi astfel normal ca cei care fac azi propaganda să-și publice în scris, sub nume propriu, ceea ce spun. Nu vezi unul să o facă. Declară, cu noua „ură de castă”, verzi și uscate, dar nu se semnează. Nici măcar din respect pentru cetățeni.
Pe altul mărturisesc că nu l-am băgat în seamă vreodată, socotindu-l doar fiul tatălui său. Oameni care mi-erau apropiați, precum Nicolae Balotă, arhiepiscopul Bartolomeu și un celebru scriitor m-au lămurit. Iar ceea ce s-a petrecut într-o ambasadă la alegerile din 2009 și la cele din 2014 nu le mai discut. Multe se pot face, dar abuzurile în funcție rămân cel puțin nedemne.
Baconschi mă sfătuiește să intru în secolul actual, încât mă obligă să-l invit la lectură. Doar ca exemplu, am tratat primul la noi „schimbarea lumii” în politica externă (vezi volumele The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, 2011; Schimbarea lumii, Editura Academiei Române, 2013; Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, 2017; The Sense of Our History, Editura Academiei Române, 2019; Soarta democrației, Editura Creator, 2022 și altele). Mă mir că vorbește unul care nu iese din etici ale unor vremi dispărute. Acesta ne spune, de pildă, că cine se gândește la frontiere presupune dictatori care să le impună – o diversiune demult infirmată! Mă tem că Baconschi cunoaște secolul actual prin fanarioți.
Statele Unite oferă, prin instituții și specialiști care dau tonul în lume, o cultură incomparabilă cu ceea ce prezintă Tismăneanu în perorațiile lui. L-am băgat în seamă cu decenii în urmă, când mi-a trimis de la București doctoratul. Sincer, nu am găsit în cărțile lui decât fructificări avide ale conjuncturii, cu un oportunism agresiv – de care comunismul a fost plin, dar care s-a refăcut sub neoliberalism. El a devenit ostil când la ICR s-a descoperit, chiar înaintea venirii mele la conducere, că a încasat sume mari și favoruri pentru activități anoste. Fiind absorbit de reformarea instituției, nu i-am dat vreo atenție, dar am pus capăt abuzurilor. Că, în haină de guru închipuit, el procedează la falsificări, nu e de mirare, căci pare încremenit în delațiune.
Un fapt împiedică tot mai clar ieșirea din crize a țării noastre. Cum ajung în funcții și roluri peste nivelul lor, unii inși devin apostoli ai unui oportunism orb! Pesemne că, în confuzia creată a valorilor, numai așa rezistă: anulând faptele cu palavre, în lipsa rectitudinii!
Ca profesor de filosofie contemporană, cunosc secolele XIX-XXI (vezi sinteza Introducere în filosofia contemporană, Compania, 2014, și monografiile în circulație) și putem discuta. Cunosc experiențele istorice ale timpurilor. Nu sunt economist, istoric, jurist, dar am plonjat în datele acestora. Marxismul și comunismul au atât de multe variante, încât acuzarea la grămadă o mai fac doar ignoranții și impostorii.
Nu am avut nevoie de proptelile nimănui, realizările mele, atâtea câte erau, fiindu-mi de ajuns. Regret că trebuie să mă refer la mine. Dar fiindcă se interoghează concepția mea, de ieri și de azi, sunt nevoit să menționez că am plecat la începutul anilor șaptezeci în Germania federală, pentru a studia filosofie, când ofertele ce mi s-au făcut în țară erau cele mai tentante – mai trăiesc, har Domnului!, oameni care știu! Oferte majore se făceau atunci vârfurilor profesionale ale generațiilor. Am dorit fierbinte și am avut șansa de a fi în apropierea celor mai mari filosofi și democrați ai timpului. M-am bucurat și am învățat. Am articulat apoi o sistematizare filosofică axată pe reflexivitate – cu elaborări corespunzătoare în logică, metodologie și epistemologie, cu componente istorico-filosofice, de filosofie socială, juridică, politică, de filosofie a religiei, a educației și a artei, cu etică explicitată și cu răsfrângeri în diagnoze, studii strategice și proiecte de reformă și democratizare. Este o viziune cu interpretări noi, proprii, de care, ca orice autor, răspund. Cărțile ce o conțin sunt în biblioteci din lumea largă.
Deci nu mă sperie discuția. Cei care amenință – mă refer la unii activiști din Kiev – sunt, cum mă obligă faptele lor să o spun, sub nivelul comunismului și al instituțiilor lui. Ca să fiu clar, regimurile comuniste ale Europei Răsăritene au fost cum au fost și, grație anilor optzeci, suntem dincoace de ele. Dar nu duc decât la conflicte absurde reeditarea năravurilor lor și, cu atât mai mult, căderea sub ele. Sunt convins că ucrainienii, cu care am colaborat adesea, au și alți exponenți decât podoliakii agitați. În definitiv, are rost o criză gravă a lumii civilizate luând de fapt lumină din anii treizeci-patruzeci? Trebuie dovedit din nou că din ură ies doar monștri? Un stat se poate prezenta cum vrea, dar când exponenți ai lui justifică cele mai negre ipoteze nu-i în regulă. Cum este cazul „democraților” creați peste noapte.
Nu mă impresionează reacții de instituții, căci nici o instituție nu este automat posesorul adevărului. Mai ales în degradarea instituțională din România actuală. Reacția Ministerului Afacerilor Externe de la București, că aș fi preluat „narative maligne ale Rusiei”, este o aberație ce spune multe despre insul șters din fruntea lui. Fac acum două observații.
Cine știe puțină istorie observă că personajul recurge la limbajul în care se vorbește de „toxicitatea” rivalilor. Pentru el, rivalul este doar „malign”! Interesant, insul ține să pună metafore anatomo-fiziologice în comunicatele sale prostești. I se poate arăta de unde vine procedeul.
Pe de altă parte, în luările de poziție ale unui minister de externe, politicile țărilor se analizează, la nevoie li se opun argumente, dar nu se stigmatizează. Să-i amintim cine a patentat stigmatizarea? Nu este deloc flatant. Stigmatizarea nu este treaba unui minister de externe.
În rest, insul declară, dar nu are de obicei niciun argument. De unde știe ce preia sau nu preia cineva și de la cine? Doar se cunoaște dintotdeauna că în viață apar convergențe fără ca oamenii să știe unul de altul. Vorbe goale ale inculturii ce aduce daune unei țări!
El nu are argumente, dar i se poate dovedi cu argumente cooperarea la dizolvarea politicii externe a României, în cea mai critică decadă a istoriei recente. „Să nu fim cu rușii și chinezii!” ne spune insul cu suficiența oportunistului. O opinie, desigur, dar o opinie, după părerea mea, profund dăunătoare statului român. Căci a coopera în beneficiul mutual cu diferite țări nu înseamnă a te căsători cu vreuna. Trăim, totuși, epoca schimburilor profitabile! Este preferabilă alinierea la propaganda de război? Opțiune de bieți diletanți ajunși unde nu trebuie, care cred că istoria se sfârșește cu ei!
„Nerealism” în ce spun, căci „nu e momentul”? Replica așteptată a slabei vertebrări civice. Nici vorbă! A spune adevărul cu probe factuale nu este decât realism – realismul zilelor noastre. Se spune că „situațiile se cuvin bine calculate de către cei care vorbesc despre ele”. Complet de acord! Dar acum, o spun răspicat, este un moment crucial în pregătirea noii arhitecturi de securitate din Europa. Un moment ce nu se mai întoace curând pentru normalizarea de situații istorice, inclusiv pentru România.
În țara noastră, oamenii plătesc deja din greu pentru că sunt și azi prădați de politruci mărunți, care nu au nici capacitatea și nici voința de a servi interesul public. Cum se vede la fiecare pas al acestora, nefiind capabili să dea rezolvări la dificultățile prezente ale vieții oamenilor, trimit spre tot felul de fantome.
În fapt, sunt acum chestiuni presante- a trece iarna, a ieși rezonabil din conflict, a relansa cumva România, a învinge sărăcia și alte necazuri – de care cei responsabili ar trebui să se ocupe. Personal, dau atenție și sprijin argumentele, dezbaterile și acțiunile care schimbă stările de lucruri.
Asumpțiile mele internaționale din sinteza Ordinea viitoare a lumii (2017) se confirmă. Îmi reasum că se încheie încet și ezitant, dar cert, epoca globalismului și se înaintează spre reorganizarea lumii în jurul suveranităților naționale. Vin ani în care se redeschid astfel nenumărate dosare și se cer evaluări de evoluții cu totul noi, aduse la zi. Se profilează, în orice caz, o agendă nouă de reflexivitate, gândire și decizii, căreia merită să i te dedici.
Andrei Marga
Featured
Consultanță gratis, ca la supermarket: ia și fugi! De ce Sindicatul Diamantul nu mai dă dreptate la kilogram
„Nu sunt membru, dar am o problemă…” – sportul național al tastaturii curajoase
Aproape zilnic, Sindicatul Diamantul se lovește de același refren lacrimogen: „Nu sunt membru de sindicat, dar am o problemă și aș vrea punctul dumneavoastră de vedere.”
Răspunsul politicos există. Doar că politicos nu mai înseamnă și „gratuit, nelimitat și pe loc”. A venit vremea să fie spus apăsat: nu e rea-voință, nu e aroganță, nu e orgoliu de sindicat. E simplu: așa funcționează lumea reală, nu lumea în care consultanța juridică e ca aerul – invizibilă și, aparent, fără costuri.
Sindicatul nu e birou de informații, nici ONG de dat sfaturi „din milă”
Mulți colegi își imaginează sindicatul ca pe un fel de ghișeu non-stop de „păreri juridice gratuite” sau ca pe un ONG cu suflet mare, plătit cu like-uri și mulțumiri în privat. Greșit.
Un sindicat este o asociere de oameni care își pun banii și forța la comun ca să obțină ceva ce, individual, n-ar obține în veci: procese câștigate, ordine declasificate, excepții de neconstituționalitate admise, transparență, reguli schimbate.
Imaginea corectă e asta: plătești un abonament lunar mic, nu pentru că ai azi o problemă, ci pentru ca, în ziua în care îți crapă cerul în cap, să existe deja o structură juridică pregătită să te apere. Nu cumperi „răspuns la e-mail”, cumperi faptul că există cineva, la zi, pe domeniul tău.
Diferența față de abonamentele obișnuite e brutal de simplă: aici nu ești client. Ești parte din organizație. Banii tăi nu devin profitul cuiva, ci intră într-un fond comun. Din fondul ăsta sunt apărați și alți colegi – poate mai norocoși ca tine azi, poate mai ghinioniști mâine.
Când un polițist câștigă un proces prin intermediul Sindicatului Diamantul, nu l-a câștigat pentru că a trimis un e-mail emoționant. L-a câștigat pentru că alte câteva mii de polițiști au plătit lună de lună, ani de zile, ca acea mașinărie juridică să existe. Asta nu e poezie, se numește mecanism financiar al solidarității. Nu sună la fel de romantic, dar funcționează.
Cât costă, de fapt, un „punct de vedere”? Spoiler: nu o cafea
Mulți nu știu. Așa că merită să punem cifrele pe masă, cu sursa clară: Uniunea Națională a Barourilor din România, ghidul orientativ al onorariilor minimale, actualizat ultima dată în iunie 2026. Sunt sumele sub care Uniunea recomandă avocaților să NU coboare. Nu „prețul pieței”, ci linia roșie de jos.
Câteva exemple, așa, ca să nu mai pară „e doar o părere, ce mare lucru”:
- Consultație juridică și redactare de acte: 360 lei pe oră, dar nu mai puțin de 710 lei.
- O simplă notificare sau adresă: 360 lei pe oră, dar nu mai puțin de 550 lei.
- Acțiune în contencios administrativ: 3.550 lei.
- Contestație privind raportul de serviciu: 3.550 lei.
- Litigiu privind pensia: 2.490 lei.
Cu alte cuvinte, o consultație de o oră NU costă 360 de lei, ci 710 lei, pentru că se aplică pragul minim, nu visul frumos al clientului. Tariful orar începe să conteze abia de la două ore în sus.
Și, atenție, toate sumele de mai sus sunt minimale, nu „tariful generos al avocatului bun la suflet”. Ghidul le numește clar: „onorarii minimale”. În realitate, un avocat cu experiență serioasă în contencios administrativ cere, de regulă, MAI mult. Iar ghidul însuși explică: pentru clienți persoane juridice onorariile se pot dubla, iar în apel sau recurs se pot majora din nou cu până la 100%.
Dacă faci un calcul cinstit pentru un dosar de drepturi salariale dus până la instanța supremă, doar la minim ajungi undeva între 7.000 și 15.000 de lei. Pentru un singur dosar. Pentru un singur om.
Sindicatul Diamantul are sute de dosare pe rol în același timp, la curțile de apel din toată țara. Când ceri „doar un punct de vedere”, întreabă-te sincer cât din sistemul ăsta crezi că se ține în viață cu „mulțumesc frumos, sunteți de aur”.
Cine plătește orchestra: nu statul, nu Europa, nu sponsorul invizibil
Banii vin de unde trebuie să vină: din cotizația membrilor. Atât. Fără bani de la stat, fără sponsori, fără proiecte europene. Niciun Moș Crăciun instituțional care să subvenționeze „părerile gratis” pentru toată lumea.
Din cotizația asta se plătesc:
- onorariile de avocat
- taxele de timbru
- expertizele contabile
- copiile de pe dosare
- deplasările la instanțe din alte județe
- corespondența
- platforma
- sediul
- personalul și contabilitatea
Un dosar de declasificare a unui ordin secret NU se scrie într-o după-amiază plictisită. Vorbim de luni de muncă, memorii, recursuri, uneori excepții de neconstituționalitate.
Un litigiu pe transparență – pentru obținerea de informații – durează doi-trei ani.
O sesizare la Curtea Constituțională înseamnă sute de ore de documentare.
Litigiile pe drepturi de muncă sunt un labirint, din cauza metodologiei secrete.
Toate astea costă. Iar nota de plată o achită membrii – nu comentatorii de pe margine, nu cei care „n-au fost niciodată membri, dar au o problemă urgentă”.
Ce nu poți cumpăra la kilogram: cunoașterea sistemului opac
Aici încep lucrurile care nu încap într-o factură și nici într-un „răspuns scurt pe Messenger”.
Statutul juridic al polițistului nu e un domeniu de drept obișnuit, transparent, civilizat. E un domeniu opac. Multe dintre normele care decid cariera, salariul, pensia și răspunderea polițistului NU sunt în Monitorul Oficial.
În schimb, se găsesc:
- ordine interne nepublicate
- regulamente ținute la sertar
- acte clasificate fără vreun motiv real
- aplicații de calcul salarial cu algoritmi pe care polițistul, beneficiar „fericit”, nu i-a văzut niciodată
Un avocat poate fi foarte bun, riguros, cu ani buni de contencios administrativ. Și tot pornește cu un handicap masiv într-un proces al unui polițist: nu poate ataca ceea ce nu poate vedea. Nu e vina lui. Sistemul a fost construit exact ca să NU fie cunoscut din afară.
Dovada? Vine săptămânal:
Foarte mulți dintre cei care scriu Sindicatului Diamantul au DEJA avocat plătit, cu dosar pe rol. Și tot cer lămuriri sindicatului. Mai mult, scriu chiar avocații, direct: întreabă cum funcționează o procedură internă, ce înseamnă un anumit ordin, cum se citește o anumită anexă la statul de plată.
Nu pentru că n-ar ști drept. Ci pentru că domeniul ăsta are propria lui întunecime, un hățiș care NU se străbate cu „pregătire generală”. Cere:
- ani de specializare pe exact această felie
- obsesie pentru detaliu
- memorie instituțională
Iar aici intră în scenă Sindicatul Diamantul și omul lui-cheie: Emil Păscuț – considerat cel mai bun jurist pe nișa asta, cu o activitate juridică de specialitate de 20 de ani. Asta nu se înlocuiește peste noapte, nici cu bune intenții, nici cu un onorariu ocazional. E o infrastructură de cunoaștere construită cu răbdare și bani de cotizație.
Sindicatul nu e un birou de avocatură clasic. E memoria vie a acestui sistem întunecat.
Ani de dat cu capul în zidul ministerului: ce a însemnat, concret
Ani la rând, Sindicatul Diamantul a:
- cerut, contestat și dat în judecată ministerul pentru publicarea sau declasificarea unor acte ținute la secret fără motiv
- obținut excepții de neconstituționalitate admise pe ideea simplă, dar revoluționară, că un act normativ nesecret nepublicat NU produce efecte juridice
- reconstituit, bucată cu bucată, mecanisme de calcul salarial pe care nimeni nu voia să le explice
Fiecare astfel de dosar a lăsat în urmă ceva esențial: cunoaștere. Iar cunoașterea asta trebuie întreținută permanent, pentru că normele se schimbă lună de lună, adesea chiar ca reacție la ce a câștigat sindicatul în instanță.
Asta nu se cumpără „la oră” și nu se „rezolvă” într-o consultație de 40 de minute. Se construiește în ani și se hrănește lunar din cotizația membrilor.
Când un membru vine cu o problemă, el nu primește doar un jurist care citește legea. Primește acces la douăzeci de ani de hărți ale unui teren pe care toți ceilalți bâjbâie pe întuneric.
Resursa principală a unui sindicat real nu sunt banii, ci știința: cunoașterea acumulată, ținută în viață și actualizată de câțiva oameni în beneficiul tuturor membrilor. Banii nu sunt scop. Banii sunt combustibilul infrastructurii care:
- obține această cunoaștere prin procese
- o actualizează pe măsură ce normele se schimbă
- o pune la dispoziție membrilor prin analize, consultanță și apărare efectivă când e nevoie
Sindicate de carton, sindicate de Facebook și sindicate de oameni
Sub eticheta „sindicat” încap de toate:
- Sindicate-fantomă
Au ștampilă, cont, denumire și cam atât. Nu deranjează pe nimeni, nu mișcă nimic. N-au pierdut niciodată un proces pentru simplul motiv că n-au deschis niciodată unul. - Sindicate-tabloid
Trăiesc din reacții pe rețele sociale: like-uri, share-uri, indignare instant. Publică orice, cât mai repede, fără să se întrebe ce se întâmplă cu omul din interior care le-a dat informația. Acesta rămâne descoperit, dar bannerul e frumos, iar comentariile curg. Vizibilitatea e a organizației, consecințele sunt ale sursei. - Sindicate-ego
Sunt, în fapt, nevoia personală de validare a unui singur om. Un coleg vrea să conteze, să aibă o funcție, o audiență, o „tribună” – și își face sindicat. Organizația nu apără pe nimeni, e doar oglinda fondatorului. - Sindicate-tampon pentru conducere
Construcții comode, previzibile, create nu ca să obțină ceva pentru oameni, ci ca să existe un partener „ușor de gestionat” pentru șefi. Semnează ce trebuie, când trebuie, nu deranjează niciodată la moment nepotrivit. Un sindicat care n-a supărat niciodată conducerea nu e cuminte. E inutil. - Sindicate care apără efectiv oameni
Organisme profesionale în sensul serios al cuvântului:- produc știință juridică
- documentează
- explică
- consiliază
- merg în instanță până la capăt, chiar când costă bani, timp și capital de imagine, chiar când pierd
Sindicatul Diamantul a ales de la început ultima variantă: lentă, scumpă, puțin spectaculoasă. Singura care lasă ceva real în urmă.
De ce contează dacă ești sau nu membru: nu e „fiță”, e matematică și lege
Nu e vorba de orgoliu. Sunt două aspecte clare: unul juridic, unul de bun-simț.
- Juridic:
Asistența și reprezentarea se acordă membrilor, în condițiile statutului.
Consultanța juridică individualizată, contra cost, pentru terți, este activitate rezervată prin lege avocaților.
Sindicatul nu este și nu se poate transforma într-un cabinet de avocatură travestit. - Bun-simț:
Un coleg care plătește cotizația de opt ani și un coleg care intră în sindicat fix în ziua în care a primit raportul de cercetare disciplinară NU pot fi tratați la fel. Ar fi o bătaie de joc față de primul.
Dacă toți ar fi „egali” în acest mod, în doi ani n-ar mai exista niciun sindicat funcțional. De ce ar plăti cineva ani de zile pentru ceva ce se oferă gratis tuturor, oricând, oricum?
De aceea statutul Sindicatului Diamantul prevede clar: asistența juridică nu acoperă situațiile născute înainte de dobândirea calității de membru. Nu e răutate, nu e formalism rece. E singurul mod prin care sistemul de solidaritate rămâne în picioare.
Modelul „ideal” pentru profitor ar arăta așa:
- nu cotizezi niciodată
- te înscrii în ziua în care ți se taie un spor sau primești cercetarea disciplinară
- obții reprezentare
- apoi te retragi liniștit
Este echivalentul juridic al asigurării RCA încheiate după ce ai făcut accidentul. Nicio asigurare nu funcționează așa. Niciun sindicat nu poate funcționa așa.
Cine se afiliază astăzi e acoperit de astăzi înainte. Pentru problemele de ieri, varianta corectă este avocatul, pe cheltuială proprie.
Ce face Sindicatul Diamantul gratuit pentru toți – inclusiv pentru cei care „n-au fost niciodată membri”
Tot ce se publică pe pagina sindicatului și pe sprd.ro este:
- public
- gratuit
- accesibil tuturor: membri, nemembri, pensionari, cadre militare, trecători
Aici intră:
- analize
- hotărâri judecătorești
- explicații pe texte de lege
- semnalări de nelegalități
- informații despre drepturi salariale și de pensie
Dar adevărata forță nu se vede doar în articole. Se vede în efecte:
- Un proces câștigat pentru un singur om schimbă regula pentru toți.
Instanța stabilește o interpretare a legii. Următorul coleg în aceeași situație nu mai pornește de la zero, ci de la o soluție deja pronunțată. Așa se construiește jurisprudența: dosar cu dosar. - Când o nelegalitate e scoasă la lumină, urmează – mai repede sau mai târziu – și reparația.
De obicei fără recunoașterea greșelii, uneori după ani. Se modifică un ordin, se abandonează discret o practică, „dintr-o dată” o plată începe să se facă. Nimeni nu explică de ce, dar efectul există. - Există și efectul de prevenire:
O instituție care știe că actele ei sunt analizate, contestate și duse în instanță se poartă altfel decât una convinsă că nu verifică nimeni nimic.
Paradoxal, unele procese pierdute public aduc mai multă disciplină administrativă decât cele câștigate.
Excepțiile de neconstituționalitate – când cade legea pentru toată lumea, nu doar pentru membri
Cea mai departe ajung excepțiile de neconstituționalitate.
Când Curtea Constituțională admite o excepție, textul de lege cade pentru toți, nu doar pentru cel care a ridicat-o.
Sindicatul Diamantul a obținut patru astfel de excepții admise, trei redactate în sindicat și una câștigată printr-un avocat:
- Decizia CCR nr. 392/2014
- Au căzut: art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și art. 62 alin. (3) din Legea 360/2002.
- Este decizia „cap de serie”, care a stabilit că procedura disciplinară a polițistului trebuie reglementată prin lege, nu prin acte administrative interne.
- Decizia CCR nr. 258/2017
- A căzut sintagma: „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din art. 22 alin. (8) teza întâi din Legea 360/2002.
- Cu ea s-a dus și posibilitatea ca un șef să pună un polițist la dispoziția unității după criterii „temeinic justificate” doar în mintea lui.
- Decizia CCR nr. 833/2020
- A căzut art. 58¹ din Legea 360/2002.
- Decizia CCR nr. 88/2023
- A căzut sintagma „nu este cercetat disciplinar” din art. 27⁴⁵ lit. b).
Nu există alt sindicat în România care să fi obținut atâtea excepții de neconstituționalitate cu un asemenea impact asupra polițiștilor.
Fiecare dintre textele dispărute a dispărut din legislație pentru TOȚI polițiștii, nu doar pentru membrii Sindicatului Diamantul.
La fel se întâmplă cu un ordin declasificat: devine public pentru toți.
La fel cu un spor recunoscut în instanță: ajunge, în timp, în statele de plată ale tuturor.
Când cel mai bun jurist îți explică gratis, dar nu-ți datorează viața juridică
Mulți colegi știu deja că Emil Păscuț oferă frecvent explicații publice, de mare valoare juridică. De ele beneficiază gratuit:
- polițiști activi
- pensionari
- cadre militare
- oameni fără nicio legătură cu Sindicatul Diamantul
Nu se cere nimic în schimb. Nu se ține socoteala. E o alegere personală și profesională, nu o obligație a sindicatului. Și nu, nu înlocuiește calitatea de membru.
O lămurire publică NU este același lucru cu un dosar construit, apărat, susținut în instanță până la capăt.
Dosarele acelea – alea de care se bucură toată lumea când sunt câștigate – au fost plătite de cineva. De membri.
„Eu n-am beneficiat niciodată de sindicat” – mitul spectatorului inocent
Replica asta se aude periodic. Uneori de la membri. Alteori de la oameni care n-au fost niciodată membri și comentează cu curaj de pe margine. De cele mai multe ori, e falsă. Beneficiul nu a avut doar forma unui dosar cu numele lor pe copertă.
Când nu ai nevoie de sindicat ca apărător, el funcționează ca o publicație de specialitate pe cea mai îngustă nișă posibilă: statutul juridic al polițistului.
Cine altcineva scrie despre asta?
Presa generalistă? Nu. Nu din rea-credință, ci pentru că n-are public pentru subiecte fără sânge și scandal.
Ziarele vând:
- emoție
- senzațional
- cătușe
- „polițist corupt”
Nu vând:
- „indemnizație de concediu calculată greșit patru ani”
- „majorare care nu e spor și ce înseamnă asta”
- „ce se întâmplă cu pensia ta după plafonare”
- „cum dovedești în instanță caracterul clasificat al unui document”
Despre cum se aplică art. 37 din O.G. 38/2003, despre diferențele între sistemele de salarizare din MAI, MApN și ANP, despre tehnicalitățile obscure care îți mănâncă ani de muncă și bani din salariu – nu scrie nimeni. N-are cine și n-are pentru cine.
Sindicatul Diamantul scrie. De ani de zile, săptămână de săptămână:
- analize
- hotărâri comentate
- explicații pe legi
- comparații între sisteme
Ca să punem cifrele în context:
- un abonament la HotNews Premium costă 35 de lei pe lună. Merită banii, dar nu va scrie niciodată o linie despre cum ți se calculează ție salariul.
- cotizația la Sindicatul Diamantul e 32 de lei pe lună, fixă, indiferent de grad, funcție sau salariu.
Pentru MAI PUȚIN decât un abonament la un ziar generalist, primești:
- o publicație scrisă exclusiv pe domeniul tău
- de oameni care cunosc sistemul din interior
- plus apărare juridică atunci când ai nevoie
Un coleg care a citit un singur articol și a înțeles că are dreptul la o recalculare, sau a aflat la timp că urmează un termen crucial, a beneficiat deja de sindicat. Doar că n-a semnat nimic pentru asta.
Cotizația pe care speri să n-o folosești niciodată: exact ca asigurarea auto
Un coleg care a cotizat opt ani și n-a avut niciodată un dosar NU a pierdut banii.
Este, de fapt, scenariul ideal: să plătești ani și ani fără să ajungi vreodată în situația să ai nevoie de avocat, contestație, proces.
E exact ca la polița de asigurare auto:
- o plătești în fiecare an
- nu-ți dorești niciodată să „beneficiezi” de ea
- te bucuri nu când o folosești, ci că există și că îți permite să mergi liniștit
Nimeni nu-și dorește:
- să fie cercetat disciplinar
- să i se taie un spor
- să i se refuze o mutare
- să fie mutat din funcție peste noapte
- să stea în fața unei comisii care a decis deja înainte să intre el pe ușă
Și totuși, toate astea se întâmplă, lunar, unor colegi care erau siguri că „lor nu li se poate întâmpla așa ceva”.
Cotizația nu cumpără un proces. Cumpără certitudinea că, în ziua în care se întâmplă ceva, nu ești singur și nu începi de la zero, bâjbâind în întuneric.
Iar cei care n-au avut NICIODATĂ nevoie de sindicat sunt exact cei care au făcut posibil ca ceilalți să aibă UNDE veni.
Concluzia usturătoare: sindicatul nu trăiește din simpatie, ci din cotizație
Dacă ai o problemă și ești membru, scrie Sindicatului Diamantul. Este dreptul tău, este obligația lor să răspundă și să te apere.
Dacă ai o problemă și NU ești membru, ai două variante oneste:
- Te afiliezi și intri în sistemul de solidaritate, cu drepturi și obligații.
- Te adresezi unui avocat și plătești onorariul pieței, știind că el, oricât de bun ar fi, pornește de cele mai multe ori fără acces la partea nescrisă și nepublicată a regimului tău juridic.
Ce NU merge – și aici tonul devine ferm, chiar dacă rămâne civilizat – este a treia variantă:
- să te aștepți ca munca plătită de alții să-ți fie pusă la dispoziție gratis, la cerere
- iar după ce trece furtuna, să dispari ca și cum n-ai existat vreodată
Un sindicat nu se ține din „aprecieri” și simpatie la comentarii. Se ține din cotizație.
Iar cotizația nu cumpără un „serviciu la nevoie”, ci ține în viață singura resursă care contează cu adevărat: știința despre statutul polițistului – o știință pe care nimeni altcineva nu are nici interesul, nici răbdarea, nici curajul să o producă sistematic, în instanțe, în folosul tuturor. (Cerasela N.).
Anchete
Cererea de pensionare a unei procuroare de la Tecuci, amânată de Secția pentru procurori a CSM
Alina Topală nu a respectat termenul de notificare de 90 de zile
Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) a amânat, marți, 8 septembrie 2026, analizarea cererii de eliberare din funcție prin pensionare formulată de procuroarea Alina Topală, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Tecuci, potrivit publicației Lumea Justiției.
Motivul amânării îl reprezintă nerespectarea termenului legal de notificare. Conform art. 218 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, solicitarea trebuie transmisă CSM cu cel puțin 90 de zile înainte de data la care magistratul dorește să înceteze activitatea prin pensionare.
CSM: Cererea poate fi analizată după împlinirea termenului legal
În minuta ședinței, Secția pentru procurori a CSM a precizat că analiza cererii formulate de Alina Topală a fost amânată până la împlinirea termenului de 90 de zile prevăzut de lege.
Decizia a fost adoptată în unanimitate.
Prevederea legală stabilește că magistratul care intenționează să solicite eliberarea din funcție prin pensionare trebuie să notifice în scris președintele instanței, conducătorul parchetului sau al instituției și, după caz, CSM. Totodată, conducerea unității trebuie să ia măsuri pentru finalizarea lucrărilor aflate în curs până la data eliberării din funcție.
O singură pensionare aprobată în ședința din 8 septembrie
În aceeași ședință, Secția pentru procurori a aprobat înaintarea către președintele României a propunerii de eliberare din funcție prin pensionare a Elisabetei-Cristina Irimia.
Aceasta este delegată în funcția de prim-procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și are gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pensionarea ar urma să producă efecte începând cu 1 octombrie 2026. Și această hotărâre a fost adoptată în unanimitate. (Irinel I.).
Administratie
Proiectul privind reducerea accizei la motorina utilizată în agricultură, lansat în dezbatere publică
MADR a publicat proiectul de modificare a schemei de ajutor de stat
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a publicat în dezbatere publică proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.174/2014, act normativ prin care a fost instituită schema de ajutor de stat destinată reducerii accizei la motorina utilizată în agricultură.
Schema are ca obiectiv diminuarea costurilor suportate de fermieri pentru combustibilul folosit în desfășurarea lucrărilor agricole.
Propunerile pot fi transmise în termen de 10 zile
Cetățenii, organizațiile și instituțiile interesate pot transmite în scris opinii, propuneri sau sugestii cu privire la proiect, în termen de 10 zile de la data publicării acestuia.
Observațiile pot fi trimise la adresa de e-mail:
Pentru a fi luate în considerare, propunerile trebuie să indice articolul sau articolele din proiectul de act normativ la care se referă.
Cerințe pentru transmiterea observațiilor
Persoanele sau organizațiile care formulează observații trebuie să menționeze:
- articolul sau articolele vizate;
- data transmiterii;
- numele expeditorului sau al organizației;
- datele de contact.
Proiectul și documentele aferente sunt disponibile pe site-ul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în secțiunea dedicată transparenței decizionale.
-
Exclusivacum 3 zile„IPJ Prahova – Grădinița de Cadre”, episodul 57: „Subcomisar-șef” de analfabetism funcțional la comanda IPJ Prahova
-
Exclusivacum 4 zileMEDAT, TRANSFORMAT ÎN „MINISTERUL ȘMENULUI NAȚIONAL” – Cum a ajuns strategia de stat pe mâna unui trio cu dosar, ORNISS la ghici și Constituția făcută sul
-
Exclusivacum o zi„IPJ Prahova – Grădinița de cadre care-și mănâncă propriile grade” – Episodul 58: Cum a dispărut, peste noapte, „subcomisarul-șef” din Băicoi
-
Exclusivacum 4 zileTCE Ploiești – Feuda lui Nae, cu organigramă în chiloți și bețivi la butoane
-
Exclusivacum 2 zileCum se prăjește dreptatea între DNA Ploiești, executorii „de casă” și culoarele serviciilor – De la microferma procurorului Lefter la justiția cu epoleți în dosarul Ivanof
-
Exclusivacum o ziBâlbâiala de stat cu ștampilă «Strict Secret». Cum a jucat România telefonul fără fir pe securitatea națională
-
Featuredacum o ziCând sindicatul tace și muncește: de ce au apărut ‘misterios’ cursurile de cercetare disciplinară în MAI
-
Administratieacum 4 zileInvestițiile prioritare pentru comuna Olari, analizate pe teren de conducerea Consiliului Județean Prahova



