La scurt timp după Al Doilea Război Mondial, a intervenit „războiul rece”. Nu între cei care se înfruntaseră la „cald”, ci chiar înăuntrul alianței învingătoare. S-a trecut la ideologizarea raporturilor internaționale, în care s-au opus viziuni nutrite de ideile politice ale epocii. „Războiul rece” a fost criticat ulterior de fiecare parte, ca irosire de resurse, timp și șanse.

În anii șaptezeci, pe fondul „destinderii” la care au convenit marile puteri, situația s-a schimbat. Discuțiile, acordurile și înțelegerile de la Shanghai (1972), Helsinki (1975), Geneva (1985), Reykjavik (1986), Moscova (1988), Soci (1991) au fost stațiuni ale drumului. Trei praguri – trecerea Chinei la economia de piață (1978), mișcările de schimbare de regim din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) și Polonia (1980) și lansarea programelor perestroika și glasnost la Moscova – au dus la prăbușirea socialismului răsăritean și, cu aceasta, la încheierea scindării internaționale a lumii. S-a trecut la o lume în care subzistau diferențe profunde, inclusiv de concepții, dar măcar se discuta în cadrul acelorași valori – libertatea persoanei, democrația, cooperarea, dezvoltarea, pacea.

Vor trebui analize pe date, decizii și documente, care nu sunt deocamdată publice, pentru a da un răspuns până la capăt. Cum spun, însă, analizele germane și americane, trebuie corelate într-un răspuns trei repere: aranjamente ale supraputerilor, aspecte de drept internațional și asigurarea securității fiecărui stat. Fapte ținând de fiecare dintre acestea se cer luate în considerare. Altfel, opiniile sunt superficiale și doar alimentează vederi scurte ce duc la erori tragice, cum se petrec astăzi lucrurile. Mai ales că în toate documentele internaționale adoptate după 1975 se prevede respectarea suveranității ce include și securitatea vecinilor! Construcția Uniunii Europene însăși a presupus această premisă.

Părăsirea lumii cooperării creată din 1972 încoace a dus nemijlocit la conflictul din Ucraina. Implicațiile acestuia sunt numeroase, dar amploarea cea mai mare o are înlocuirea cooperării cu confruntarea țărilor de diferite anverguri. Faptele s-au desfășurat astfel că lucrurile au fost împinse spre o nouă scindare a lumii. Sub multe aspecte, s-a intrat deja în „război rece” și sunt mulți cei care nu exclud trecerea în „războiul cald” al supraputerilor.

Nu este singura scindare a lumii din zilele noastre. Pe lângă această scindare, pe care o putem numi „scindare globală”, mai sunt azi și alte scindări ale lumii – „scindarea socială” din interiorul societăților și „scindarea securitară”, care are loc între țări individualizate și comunități. Se naște deja și o „scindare a minților”. Să le circumscriem.

În istoria de un secol încoace au mai fost „scindări globale” ale lumii – împărțirea în sfere distincte, opuse, ce operează după logica „sau cu rivalul, sau cu mine, iar cine nu-i cu mine este împotriva mea”. În definitiv, la sfârșitul anilor treizeci, s-a conturat scindarea între politici interne și organizări statale diferite, care a și dus la Al Doilea Război Mondial. După 1947, s-a ajuns la a doua scindare, de această dată între sisteme sociale ideologic opuse.

Totuși, „scindarea globală” care are loc din 2020 încoace are deja particularități. Ea provine din rivalități economice între supraputeri, legate de obiective de dezvoltare, și din chestiuni financiare, începând cu finanțarea de deficite bugetare. Rivalitățile au mers, însă, cum se știe, la măsuri militare, precum „încercuirea (containement”) celuilalt.

Primii pași spre această scindare au fost sancțiunile economice aplicate unor țări. Ea a urcat la declarații politice șocante, care înlocuiesc naturala competiție cu „oprirea” cu orice mijloc a rivalului (cum cerea deunăzi, fără precauții, noul prim-ministru al Marii Britanii), și la mobilizări mediatice fără precedent. Nu mai vorbim de segregări, ca niciodată, până și în muzică (interzicerea de dirijori și soliști), în sport, (afectarea de sportivi până la interdicții de participare) și în cercetare științifică (anularea de programe în care figurează și rivali). Nicicând în perioada postbelică nu s-au practicat asemenea segregări! Nicicând concerte, reuniuni, campionate europene sau mondiale nu și-au mai putut justifica titulatura.

S-a trecut, totodată, la apeluri de izolare a unor țări și la inițiative de excludere din organizații internaționale. Mai nou, într-un elan de sectarism, costisitor ca orice sectarism, decidenții actuali de la București au și inițiat oprirea acordării de vize de circulație în spațiul european cetățenilor unor țări (?!). Ca și cum libertățile și drepturile persoanelor le decide vreo birocrație! Oameni cu capul pe umeri s-au și întrebat, cu tristă ironie, dacă nu cumva încep excluderi de muritori de pe Pământ!

Toate acestea s-au petrecut în condițiile prevalenței unei propagande axate pe inducerea în eroare – cum s-a văzut în mod repetat. Și aici se ating recorduri. Se comit crime cu premeditare în propriul teritoriu, se expun civili ca scuturi umane în fața bombelor, se atacă o centrală atomică pentru a putea arunca vina în seama celeilalte părți.

„Scindarea globală” are efecte destructive încă insuficient inventariate. Economice, politice, culturale! Însuși viitorul este grav afectat. O dezvoltare fără precedent a țărilor europene a fost blocată deocamdată cu prețuri la energie exorbitante, comerț strangulat și schimburi blocate. Lovitura este nu numai pentru cei vizați de sancțiuni, ci și pentru cei care sancționează. Nu se înțelege că, indiferent câte și ce arme vor fi introduse în luptă și cum va evolua conflictul, nu va fi liniște în Europa și în lume fără securitate pentru fiecare în regiune. Nu se înțelege că Europa decontează prima și în cea mai mare parte ceea ce se petrece.

„Scindarea globală” este sub deviza „luptei democrației contra autoritarismului”. Nu discutăm acum cât de neaduși la zi și cât de improvizați circulă azi termenii „democrație”, „autoritarism”, ca și mulți alții („populism”, „nationalism”, „stat de drept”, „independența justiției” etc.), aflați în avanscenă. Sunt prea puține analizele serioase, încât mințile sunt colonizate de propagandă, în numele căreia se și iau decizii.

Desigur, orice democrat vrea democrație și nu autoritarism. Numai că ridicarea acestei devize la rang de pivot al politicii internaționale stă pe o sumară cunoaștere a lumii și pe considerente greșite. Enumăr cinci dintre ele, confirmate de experiențe de sub privirile noastre.

Primul este acela că aspirația democratizării lumii este legitimă, dar cine crede că o va impune mâine se înșeală. O astfel de deviză nu este pentru politici imediate și tensionează păgubos relații care au nevoie de evoluții. Al doilea considerent greșit este acela că nu se ajunge la democratizare prin conflictualizare. Anii de după 1972 sunt proba că abia cooperarea dintre țări și înăuntrul țărilor permite democratizarea. Al treilea considerent ține de faptul că democratizarea nu se reduce la o chestiune tehnică, de instalare a unui alt sistem de alegere a decidenților, ci presupune o întreagă cultură. Democrația se evaluează și ea înăuntrul unei culturi, iar cetățenii țării respective sunt cei chemați să evalueze și să decidă. Al patrulea considerent este că nu se poate câștiga o astfel de luptă dacă în propriile rânduri democrația este desfigurată, iar autoritarismul se acceptă. În plus, țări socotite autoritariste dau uneori decidenți mai îngrijit selectați, mai competenți și mai responsabili față de cetățenii țărilor lor, decât altele. Al cincilea este acela că democrația „din afară”, ca articol de import, duce la cleptocrație și dominație. Ea mai rămâne democrație doar cu numele.

„Scindarea globală” este contemporana unei „scindări sociale” asupra căreia cei mai calificați economiști și sociologi de azi atrag atenția. Cu mai bine de un deceniu în urmă se semnala, în mod autorizat, că în cea mai dezvoltată țară a Europei, care este Germania, pauperizarea relativă urcă spre mijlocul social (vezi Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen, 2009). Ne putem da seama cum stau lucrurile în alte țări! Azi, toate statisticile indică concentrarea avuției în mâini tot mai puține și mărirea decalajelor sociale în multe societăți.

Pandemia a fost ocazia îmbogățirii suplimentare a unor categorii restrânse pe seama majorității populațiilor, care a și achitat costurile. Abia încep să devină publice datele frapante ale fraudelor, corupției și îmbogățirilor din timpul ei.

Războiul din Ucraina sporește din capul locului veniturile investitorilor în armament. Sunt și țări care își fac calcule vizând crearea unei piețe comune în Răsărit, cu combatanți de astăzi, mizând pe vechea marotă a demantelării Rusiei. De altfel, în legătură cu astfel de calcule începe să se ridice răspicat întrebarea: cum va plăti Ucraina finanțările înarmării ei, care sporesc de la o zi la alta? Când încă nu a despăgubit nici ceea ce s-a petrecut în Al Doilea Război Mondial, când a fost țara în care a avut loc cea mai mare ucidere de oameni, cu deosebire evrei!

La scindările „globală” și „socială” se adaugă azi o „scindare securitară”. Așa cum ne spune o analiză specializată, se construiesc ziduri, garduri, bariere de diferite feluri, mai mult ca oricând în istoria postbelică. Mai exact, „cel puțin 65 de țări, mai mult de o treime dintre toate statele lumii, au instituit bariere la granițele lor. Jumătate din toate fortificațiile care au apărut după Al Doilea Război Mondial datează din anul 2000 încoace. Doar în Europa s-a putut ajunge în puțini ani recenți la mai mulți kilometri de ziduri, garduri și bariere decât în momentul culminant al <războiului rece>” (Tim Marshal, Abschottung. Die neue Macht der Mauern, DTV, München, 2020, p.10). Iar situația nu promite schimbări și nu se întrevăd „granițe deschise” (p.311). Barierele sunt durabile.

Cauzele construirii de ziduri, garduri și bariere între țări și comunități sunt multiple. Analiza pe care o invoc are în vedere presiunea migratorie, opoziția la globalizare, naționalismele, remanențe ale istoriei recente, urmările târzii ale atacării SUA de către teroriști islamici în 11 septembrie 2001. Sunt de părere că trebuie adăugate revenirea terorismului – care a profitat altădată de interacțiunile unei lumi libere, iar acum folosește contextul confruntării – precum și decizii îndoielnice, ca și, de altfel, apărarea unor țări în fața încercărilor din afară de a stârni tulburări înăuntrul lor.

Construcția de ziduri, garduri, bariere între țări și comunități are de obicei două laturi. Cel puțin a doua latură se referă la politici și la calibrul celor care le decid. Ea spune ceva despre caracteristicile lumii în care trăim și, desigur, în unele cazuri, despre decizii.

Nu poți lua de bune toate cele care se spun despre ziduri, garduri și țări, adesea senzaționalul journalistic și clișeul propagandistic depășind faptele exacte. Un zid contra terorismului nu este de blamat dacă împiedică terorismul. Dar o întrebare nu se poate evita: nu cumva sărăcia din lume s-ar putea eradica prin normalizarea relațiilor dintre țări și comunități? Nu cumva scindările lumii împiedică rezolvarea urgențelor?

Evident, în lumea de azi nu sunt doar ziduri, garduri și bariere fizice. Liniile de despărțire a oamenilor trec și prin capete. De aceea, nu se poate exclude și o „scindare a minților”. Paradoxal – lumea deschisă și comunicațiile prin Internet au azi ca rezultat manipularea pe scară nouă, rigidizarea și parohializarea minților.

„Scindarea minților” se conturează deja sub trei aspecte. Merită să li se dea atenție, căci au consecințe vaste.

Oportunismul a sporit în societățile actuale mai mult decât creativitatea, în unele locuri în dauna înnoirii. Prea mulți contemporani găsesc că este mai la îndemână să se adapteze la șefii existenți și deciziile lor discutabile decât să caute soluții profunde și fac orice ca să arate cât de fideli sunt. Porțiuni mari ale populației instruite intră în capcana ce sporește neașteptat dogmatismele mentale. Penibila logică „sau-sau” nu a intrat în muzeu. Are sens întrebarea: Cât mai este în jur gândire propriu-zisă? Care înseamnă, din capul locului, libertate, integritate și argumentare!

A revenit spectaculos în viața societății politrucul, insul fără substanță profesională și pricepere, instrumentul tăinuit, trepădușul. El nu are vederi, ci clișee, idei fixe luate din „ceea ce se acceptă”, pe care le asesonează cu ce mai ciupește de pe site-uri, în noul limbaj propagandistic. Insul are în grijă ca oamenii să devieze cât mai puțin de la opiniile oficialilor. El nici nu mai stă ascuns – la noi se și face mai nou reclama televizată cu chemarea „cetățenii să-și ia știrile de la oficialități”. Ca și cum și adevărul a fost deja privatizat!

În sfera publică a unor societăți de azi s-a instalat un cerc vicios. Oameni capabili să vadă adevărul sunt și astăzi mulți, dar aceștia rămân prea puțin activi în spațiul public, încât regimurile profită și-i ignoră. Iar această ignorare face ca oamenii capabili să conteze prea puțin la decizii. Inclusiv mari gânditori sunt ignorați în Europa actuală, argumentele lor solide sunt trecute cu vederea de inși fără valoare nimeriți în funcții prin accidentele istoriei.

Dezbaterea este, însă, stagnantă, inclusiv în ceea ce privește lămurirea asupra societății în care s-a intrat și a riscurilor de adâncire a faliilor.

Andrei Marga