Moartea Reginei Elisabeta pune Marea Britanie într-o situație extrem de dificilă, atît din punctul de vedere al organizării interne, cît și la nivel internațional și asta dintr-un motiv foarte simplu: noul rege este tot ce nu a fost mama sa. În sensul rău, din nefericire, iar de aici o întrebare legitimă: cît va rezista Charles pe tron? Sau, mai grav, cît va mai rezista monarhia în ansamblu?

Secretul imensei popularități interne și externe a reginei nu e chiar secret: Elisabeta a II-a a fost un șef de stat complet pasiv, apolitic, fără obiective proprii, în afara menținerii Casei Regale în inimile supușilor și a lăsa cîrmuirea pe seama parlamentului și executivului.

Presa mare americană scrie ieri, corect, despre faptul că excelenta relație dintre SUA și Marea Britanie după al doilea război mondial se datorează în mare măsură reginei și a felului fermecător în care aceasta a știut să-i ”împacheteze” pe toți președinții americani de la Truman încoace.
Elisabeta a practicat așa numita diplomație marshmallow (bezea n.n.)– moale, dulce și apolitică, scrie Politico.com. Preocuparea ei era să-i facă pe liderii de la Casa Albă să se simtă cît mai confortabil cînd o vizitau la Londra. Îl plăceau lui Reagan caii? Perfect, se aranja o lungă partidă de călărie. Îi plăcuseră lui Eisenhower clătitele britanice? Nicio problemă, primea imediat rețeta lor.

Sigur, au fost mici probleme cu Bush Jr în 2003, pentru că vizita acestuia a produs daune de mii de lire sterline grădinilor de la Buckingham Palace, și s-a ajuns ca reprezentanţii casei regale să se adreseze companiilor de asigurări şi primului ministru Tony Blair pentru a afla cine va suporta cheltuielile de reparare. Personalul de la Palat nu a mai văzut-o niciodată pe regină atît de furioasă ca în momentul în care a văzut cum au fost distruse peluzele sale perfect îngrijite pentru a fi transformate în terenuri de aterizare pentru elicopterele lui Bush, iar armata de paznici ai lui a călcat în picioare o mulţime de plante rare. Păsările flamingo, care au fost mutate pentru a nu fi accidentate de elicoptere, par să fie traumatizate şi s-ar putea să nu mai vrea să se întoarcă în parcul reginei, scria presa britanică a vremii.

Dincolo de asta, regina a coabitat perfect cu americanii.

Cu Charles se pare că va fi mult diferit. ”Un rege prea politic pentru gustul SUA”, scrie aceeași Politico. Adesea, Charles a fost de părere că ar da dovadă de „neglijență criminală” dacă nu s-ar folosi de poziția sa pentru a ajuta oameni, iar rolul său îi permite să exprime puncte de vedere puternice. În alte situații, o dădea la întors, spunînd că după urcarea pe tron nu va mai fi activ: „Nu sunt prost. Îmi dau seama că este un lucru diferit să fii monarh”.

Charles a fost mereu un activist de forță în multiple dommenii, astfel că în acest moment are două opțiuni mari și late. Fie devine Rege-jucător, primul după o foarte lungă perioadă istorică, fie va merge pe urmele mamei pasive, dar asta i-ar atrage categoric acuzația de ipocrizie.

Charles e considerat, spre exemplu, unul dintre primii mari activiști pe frontul luptei contra încălzirii globale, încă din anii 70. Tot el spunea acum doi ani că e nevoie de o alianţă globală pentru a depăşi obstacolele induse de pandemie. Ori că invazia Ucrainei de către Rusia e ”o agresiune brutală”, conform declarațiilor sale din martie. De fapt, încă din 2014 Charles spusese că invazia Crimeei denotă faptul că Putin e noul Hitler.

Va căpăta regatul britanic un Rege-jucător?

Complicațiile pot fi extrem de mari. Contrar credinței multora, monarhul britanic nu doar că nu e lipsit de puteri executive, dar ele sunt chiar foarte mari, de la dizolvarea parlamentului pînă la numirea arbitrară a unui premier. Suveranul e și comandant suprem al forțelor armate, poate declara război ori semna anexări de teritorii, contrasemnează orice lege, numește judecători, ca și alte funcții în stat, e cap al bisericii și numește episcopi șamd.
Britanicii nu au o constituție propriu zisă, ci doar o colecție de legi, reglementări ori precedente judiciare, de la Magna Charta anului 12015 încoace. Marea Britanie a funcționat după butada „monarhul domneşte, dar nu guvernează”, dar asta s-a făcut strict cu voința monarhilor săi.

Ceea ce nu înseamnă că, la un moment dat, un suveran nu ar putea refuza să respecte cutumele vechi și să se implice mult mai mult în treburile statului. Regatul nu are nici Curte Constituțională, implicit nici control constituțional.

Anumite revendicări ale noului rege privind atribuțiile sale ar putea crea deranj mare în stat; din acest motiv, problema elaborării, în fine, a unei constituții britanice a stat mereu pe agendă în ultima jumătate de secol, dar discuțiile nu s-au concretizat, poate tocmai pentru că domnia Elisabetei a fost atît de relaxată politic încît nu a creat probleme.

Va fi așa și de aici înainte?

Dincolo de activismul politic, Charles are multe alte probleme.
Este un împătimit al luxului, chiar și după standardele curții regale, care nu sunt scăzute.
Cifrele oficiale arată că deplasările lui în străinătate sunt cele mai scumpe din istoria regalității, folosind frecvent avioane private, trenul regal etc. Patru valeţi, doi majordomi, cinci şoferi, nouă grădinari, patru bucătari – stilul de viaţă al prinţului Charles i-ar părea extravagant chiar şi Regelui Soare, dezvăluia The Guardian cu ani în urmă. Publicaţia menționa că prinţul are prea mulţi servitori – 85. Numai pentru a-şi face toaleta prinţul are nevoie de patru valeţi care îi aleg şi îi aşază hainele. Unul dintre valeţi este special însărcinat cu punerea pastei de dinţi pe periuţă, în fiecare dimineaţă.

Altă problemă se numește, simplu, Lady Diana.
Personaj cu o popularitate imensă, cît toată casa regală la un loc, Diana a avut o căsnicie proastă cu Charles, care a înșelat-o cu o femeie mai vîrstnică și sensibil mai puțin fermecătoare și a recunoscut public adulterul.
Divorțul de Diana l-a costat imens pe Charles, în special în ochii americanilor, care o adulau pe prințesă.
Dar a ridicat și alte probleme. Biserica anglicană nu este de acord cu recăsătoria membrilor familiei regale. În august 1997, sondajele relevau că doar 10% dintre britanici acceptau ca iubita lui Charles, Camilla Parker Bowles, să devină regină a Marii Britanii prin căsătoria cu moştenitorul tronului.
La fel considera și Arhiepiscopul de Canterbury, George Carey, liderul spiritual al Bisericii Anglicane, care avertiza, că, dacă prinţul moştenitor se va recăsători, Biserica Anglicană se va confrunta cu o criză majoră. Charles a sfidat poziția bisericii și s-a însurat, iar acum devine însuși capul bisericii.

Moartea violentă a prințesei Diana a zguduit din temelii coroana regală, iar suspiciunile larg răspîndite că a fost ordinul palatului Buckingham a făcut și mai mult rău.

Popularitatea lui Charles nu a fost niciodată prea mare, omul are carisma unui suport de umbrele, dar după moartea Dianei ea a scăzut și a tot scăzut dramatic.

În ianuarie 2018, doar 9% din populaţie îl alegea pe Charles drept membrul preferat din familia regală. Răstimp, Regina Elizabeth şi fiii lui Charles, William şi Harry, erau văzuţi în mod favorabil de peste 80% dintre britanici.
Încă din 2010, majoritatea sondajelor arătau că britanicii vor ca prinţul William să fie rege în locul tatălui său, în pofida refuzului anunțat încă de atunci de către William.
În 2008, venea din Albion vestea că Prinţul Charles intenţionează să promoveze o reformă a funcţiei regale, astfel încât ”cunoştinţele şi experienţa sa să nu se piardă” după ce devine rege.
Honathan Dimbleby, prietenul şi biograful prinţului Charles, declara că anturajul prinţului „face demersuri discrete spre redefinirea rolului viitorului suveran britanic, astfel încât Regelui Charles al III-lea să i se permită să discute despre probleme de importanţă naţională şi internaţională în moduri de neconceput pentru moment”, în condiţiile în care monarhii britanici au urmat întotdeauna un jurământ al tăcerii vizavi de astfel de chestiuni.

„Încălcarea acestei convenţii, chiar şi cu grijă, ar reprezenta o schimbare seismică în rolul suveranului”, mai spunea Dimbleby, care considera că o astfel de mutare „se poate dovedi explozivă din punct de vedere politic şi constituţional”.

În 2018, un documentar-bombă intitulat ”Nebunia prințului Charles” arăta că ”părerile lui Charles asupra religiei contravin unei tradiții îndelungate în Familia Regală, după ce Prințul de Wales a declarat că este apărătorul tuturor credințelor. Încă de atunci se discuta public despre posibilitatea ca membrii altor credințe, cum ar fi musulmanii și hindușii, să participe la încoronarea lui Carol în calitate de Westminster Abbey când acesta va deveni rege. El a lăudat islamul, sikhismul, budismul, biserica ortodoxă greacă și alte credințe noncreștine, mergând împotriva poziției tradiționale adoptate de la domnia lui Henric al VIII-lea încoace.” se mai puncta în material, concluzia fiind că opiniile prințului Charles despre religie l-ar putea forța să renunțe la tron.

Alte controverse au fost produse de banii acceptați de Carles de la persoane dubioase, precum un celebru oligarh putinist ori, mai recent, primiți la pungă de la un şeic arab.

În luna mai, presa engleză scria că prinţul Charles e mai preocupat să facă excursii în România decât să devină succesorul reginei. În schimb, prinţul William, al doilea în linia de succesiune la tron, şi soţia sa Kate, erau cei mai apreciaţi membri ai familiei regale după regină.

În fine, să nu uităm marele scandal de familie produs de prigonirea nurorii Meghan Markle, care a pus-o pe seama rasei sale, scandal soldat cu autoexilarea fiului mai mic al lui Charles în SUA.

De-a lungul anilor s-a spus adesea că Charles nu va accepta tronul, lăsîndu-l prințului William, acum în vîrstă de 39 de ani, apreciat de britanici și cu o soție plină de farmec, în persoana lui Kate Middleton.

Doar că există o mică hibă juridică.
Dacă Charles ar anunța azi, în discursul său, că renunță la tron, succesor nu ar fi William, ci unul dintre frații lui Charles, mai precis Andrew, ori Edward, dacă nici Andrew nu ar vrea, eventual pe motiv de scandaluri sexuale.
Forfaitul lui Charles ar muta, deci, linia succesorală actuală către frații săi și descendenții acestora.

Soluția William obligă la întronizarea lui Charles, urmată de o abdicare ulterioară.

Să fie acesta motivul pentru care Charles nu a dat nici cel mai mărunt semn de ieri pînă azi de rezerve față de întronizare?
Ori, poate, noul suveran abia aștepta să urce, în fine, pe tronul țării, după o lungă așteptare, și să devină Regele-jucător?

Sunt întrebări de al căror răspuns depinde o imensă ecuație geopolitică și cu impact greu de întrevăzut într-un moment cînd, oricum, planeta dă semne că și-a pierdut mințile și caută disperată să și le recupereze.