Din ambele se degajă o adevărată „atmosferă tovărăşească” şi un antioccidentalism pronunţat al celor doi lideri. De care Iliescu acum se leapădă ca de Satana. Dar mai e ceva – la prima întîlnire, cea secretă, s-a pecetluit pentru viitor soarta Basarabiei – Ion Iliescu e cel care a propus ca Republica Moldova să rămînă în orbita sovietică. „Podurile de flori” erau doar o poveste, o amăgire – de altfel, după semnarea acestui tratat, aveau să şi dispară. Cu alte cuvinte, Ion Iliescu e cel care a decis, pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului – nici vorbă de Unire.

Gorbaciov către Iliescu: „Vă salut ca pe un prieten”

În aprilie 1991, România a semnat, cum se ştie, Tratatul bilateral româno-sovietic, fiind prima (şi ultima) ţară din fostul „lagăr” sovietic care se grăbea să facă acest pas, cu doar cîteva luni înainte de destrămarea URSS. Acesta e o ultimă dovadă, dacă mai era nevoie de vreun argument, privind orientarea „ideologică” a autorităţilor de la Bucureşti: aceea de a conserva cît mai mult din fostul regim comunist şi de a transforma, treptat, Revoluţia anticomunistă într-o „perestroikă”, sau „socialism cu faţă umană”, cum i-a spus Iliescu. Pe de altă parte, mai era o problemă – pe ambele maluri ale Prutului, se manifesta o puternică voinţă populară, în favoarea unirii Basarabiei cu România. Numeroasele „poduri de flori” care s-au organizat în primul an şi jumătate de la căderea comunismului între românii din ţară şi cei din (încă) Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, puneau în pericol „stabilitatea URSS”. Tocmai de aceea, înaintea întîlnirii între cele două delegaţii, cea a României şi a Uniunii Sovietice, cu ocazia semnării tratatului româno-sovietic, în 5 aprilie a mai avut loc una, discretă, „între patru ochi”, („odin na odin”), cum consemnează stenograma documentului.

Reiese clar că, deşi Iliescu neagă cu îndîrjire, totuşi mai existaseră contacte între el şi Gorbaciov şi între ei era o relaţie apropiată. De la bun început, liderul sovietic îl salută pe Iliescu: „Vă salut ca pe un prieten, un tovarăş. Cred că această întîlnire este foarte importantă atît pentru noi, oamenii sovietici, cît şi pentru poporul român. Am studiat atent documentele pregătite. Tratatul nostru a ieşit foarte bun. Şi un lucru principal, este primul tratat încheiat cu o ţară din Europa de Est după schimbările care au avut loc acolo. Împreună cu dumneavoastră, cum se spune, schimbăm viteza. Ajungem la un dinamism nou. Am spus-o şi înainte: vom învinge bolile noastre, dar relaţiile vor rămîne”.

Care erau „bolile”? Ei bine, în viziunea lui Gorbaciov, forţele centrifuge, care ameninţau URSS cu destrămarea (adică mişcările naţionale din republicile unionale) şi cele anticomuniste – tocmai avusese o întîlnire cu minerii din Donbass (Ucraina), care declanşaseră grevă generală şi îi solicitaseră demisia, precum şi dizolvarea Partidului Comunist. Pentru Ion Iliescu, principalii inamici erau Occidentul şi opoziţia. El îi spunea lui Gorbaciov, între altele, în limba de lemn comunistă că „forţele duşmănoase interne şi externe cooperează” şi dădea ca exemplu relaţia dificilă pe care guvernul României o avea cu organismele financiare internaţionale, FMI şi BIRD, care condiţionau acordarea de credite de respectarea drepturilor omului în România, unde manifestanţii din Piaţa Universităţii erau încă închişi, după arestarea lor la „mineriadă” (de unde şi interesul lui Iliescu faţă de întîlnirea lui Mihail Gorbaciov cu minerii din Donbass, care, paradoxal, faţă de „ai săi”, erau anticomunişti).

Documentul e grăitor: „I. Iliescu: Asupra noastră se exercită presiune şi din interior, şi din exterior. Noi, de exemplu, nu putem obţine credite de la BIRD şi FMI. De ce? SUA intervin. Iar pentru noi, acum, creditele sînt o problema de o importanta vitală”, se plînge el. M.S. Gorbaciov îi răspunde, cu o întrebare: „Nu aveţi impresia ca Occidentul vrea să ne aducă la sărăcie şi apoi să ne cumpere pe nimic?” Iliescu aprobă: „Fără îndoială”, spune el, avînd, probabil, în minte ceea ce avea să devină sloganul la modă, „Nu ne vindem ţara!”, şi completează: „Vrea să se folosească de situaţia noastră, într-adevăr, dificilă. Anul în curs este foarte complicat. Deocamdată, clasa muncitoare a fost cu noi. Ţărănimea, la fel. (la votul din „Duminica Orbului” – n.n.). Dar acum, în ambele cazuri observăm o ostilitate crescîndă. Şomajul a ajuns la 500.000 de oameni. Piaţa este dezechilibrată. Toate acestea constituie o sursă permanentă de nemulţumire. Forţele duşmănoase interne şi externe cooperează”, încheie Iliescu comentariile privind situaţiile cu care cei doi lideri se confruntă, fiecare în ţara lui.

Şi se revine la subiect: semnarea tratatului între România şi URSS, care se face, recunoaşte Iliescu, într-o situaţie specială: „În aceste condiţii, tratatul pe care îl încheiem astăzi are pentru noi o foarte mare importanţă. El demonstrează încrederea reciprocă existentă între ţările noastre. Însemnătatea acestuia este evidentă. Dar trebuie spus că opoziţia dinăuntrul ţării ne atacă şi în legătură cu acest tratat. Ea afirmă că noi vrem, cu ajutorul tratatului, să legiferăm răpirea Basarabiei de către ruşi, să confirmăm pierderea teritoriilor româneşti. Cei de dreapta încearcă să intre în alianţă cu cei de dreapta din Moldova. Dar noi suntem împotrivă” (s.n..)

Iliescu a încercat să obţină ceva la schimb pentru Basarabia. Gorbaciov nu i-a dat nimic

Practic, semnarea în sine a tratatului dintre România şi URSS a fost pasul care a închis, atunci, discuţiile despre Unire şi peste „podurile de flori” s-a aşternut apoi praful şi uitarea. La discuţia privată şi secretă între Iliescu şi Gorbaciov, acesta din urmă insistase anterior ca „Moldova să se hotărască. Ea poate să se dezvolte în pace şi spre binele ei. O garanţie este faptul că acolo încă nu s-a ajuns la înstrăinare între oameni, precum în unele dintre republici. Nu vreau să spun că doar în Moldova sînt probleme. Să luăm Georgia… (şi aici Gorbaciov începe un excurs al situaţiilor din republicile Uniunii, unde luaseră avînt mişcările naţionale). Totuşi, liderul sovietic mai spera în salvarea situaţiei, care avea să fie spulberată însă de puciul din august, acelaşi an.

Gorbaciov spunea „cei care se pregătesc de semnarea tratatului constituie aproape 93% din teritoriile Uniunii, din populaţia ei şi din potenţialul ei economic. Dar nu abandonăm nici restul. Am început discuţiile cu balticii. Ieri a avut loc o convorbire cu lituanienii. Dar dacă ne întoarcem la Moldova: şi acolo doar, în pofida interzicerii referendumului (pentru URSS – n.n.), zeci şi chiar sute de mii de oameni au votat pentru Uniune. Acest lucru a demonstrat: confruntarea se va mai menţine. Cu privire la problema Moldovei, vom întreţine contacte cu dumneavoastră. Ştiu că presa dumneavoastră scrie mult în această privinţă şi scrie pe nedrept” (era vorba de majoritatea presei, care, cu excepţia oficioaselor guvernamentale, era pro-unionistă – n.n.).

Iliescu admite faptul şi spune că „ne străduim să acţionăm, în mod realist. Conducerea ţării consideră că şi la ora actuală totul este clar şi trebuie să pornim de la realităţi, iar istoria este un cu totul alt lucru. Dar este greu să explici oamenilor toate acestea. Aş vrea să vă rog să ne înţelegeţi, să înţelegeţi că sîntem nevoiţi să ne exprimăm în mod diferit, să vorbim în diferite limbi, cu oameni diferiţi. În Moldova, după părerea noastră, existe forţele realiste. Vă sfătuiesc să vă sprijiniţi mai mult pe Snegur. El gîndeşte în mod realist”, îl sfătuieşte Iliescu pe Gorbaciov cu cinism, spunîndu-i să nu-l mire că nu-l va sprijini „pe faţă”, ca Molodova să adere la URSS. Gorbaciov nu ştie ce să creadă despre Snegur („Dar este derutat”, spune el, iar Iliescu admite, „da, el înţelege aceasta”, însă Iliescu i-a dat o idee, iar Gorbaciov sintetizează: „După vizita mea în Japonia, îl invit la Moscova, sau poate că mă duc chiar eu în Moldova”.

Iliescu îl susţine: „Ar fi bine. Tratatul pe care îl semnăm deschide noi posibilităţi pentru contacte cu Moldova, pentru legături umane, pentru relaţii tehnice, sociale şi culturale”. „M. S. GORBACIOV: Este tocmai ce trebuie”. I. ILIESCU: Cred că moldovenii trebuie susţinuţi în problema Transnistriei, găgăuzilor”. „M. S. GORBACIOV: Cred că trebuie să facem totul pentru a nu permite scindarea republicii”. „I. ILIESCU: La noi în ţară, cei de dreapta se folosesc activ de toate procesele din Moldova”. „M. S. GORBACIOV: Haideţi să pornim de la faptul că, în primul rînd, viaţa din Moldova trebui să reintre într-un făgaş normal şi, în al doilea rînd, vom face totul pentru dezvoltarea legăturilor normale dintre România şi Moldova, pe bazele puse de noul tratat”.

Gorbaciov obţinea tot ceea ce dorise de la Iliescu, prin acest tratat: controlul asupra Moldovei. Cel din urmă, nu dorea însă să se întoarcă cu mîna goală, în ţară: „Şi poate creăm o comisie comună a istoricilor, să gîndească…”, cere el. Dar Gorbaciov îl dezaprobă: „Cred că trebuie să aşteptăm. Cînd tensiunea scade, atunci să discute ei, însă acum este nevoie de o stabilizare”. Odată această chestiune a Republicii Moldova abordate, ca „primul moment delicat”, pe care Iliescu îl menţionează, el ar vrea totuşi să se întoarcă cu ceva de la Moscova, pentru a prezenta electoratului. „Aş vrea să abordez şi problema frontierei acvatice din Marea Neagră. Şi în această privinţă au loc dispute în România. Este vorba de Insula Şerpilor. Aceasta reprezintă doar 17 hectare de uscat în faţa Deltei Dunării, la distanţă de 40 de kilometri de aceasta. Cîndva a aparţinut turcilor, pe urmă ruşilor. După primul război mondial, românilor. Apropo, şi după tratatul de pace din 1947 a fost lăsată României. În anul 1948, în cadrul precizării graniţei, a intrat în componenţa URSS. Singurul obiectiv care există pe această insulă este farul. În afară de un grup de militari, acolo nu sunt alţi oameni”, se milogeşte el.

Urmează un răspuns în doi peri al lui Gorbaciov, care-i spune „dacă aţi pus această problema, o vom studia şi ne vom gîndi”, se vor ocupa „specialiştii” de asta, dar el are deocamdată „7 mii de kilometri” în dispută cu China.

Iliescu insistă totuşi, în a obţine ceva: „Şi acum a treia problemă. În timpul primului război mondial, valorile trezoreriei române au fost transferate în băncile ruseşti. După război am vorbit despre aceasta, dar valorile nu au fost găsite. În anul 1956, o parte din tezaur (aurul sciţilor, din săpăturile arheologice) a fost găsită şi se află acum în muzeele româneşti. Nimic altceva nu s-a găsit. Poate că ar trebui să înfiinţăm o comisie comună? Gorbaciov îi spune că „aceasta este, de asemenea, o noutate pentru mine. Voi cere un raport cu privire la această temă. Şi pe urmă vorbim şi ne înţelegem”. „Rezolvarea acestei probleme ar fi, desigur, un moment pozitiv”, insistă Iliescu. Dar Gorbaciov îi răspunde, scurt: „Dacă se poate face ceva, vom face. Iar acum, probabil, e timpul să invităm delegaţiile”.

Iliescu a vîndut Basarabia, crezînd că va primi la schimb Insula Şerpilor, sau tezaurul, sau amîndouă. N-a primit nimic. A negat în 2004 fără prea mare convingere, că această întîlnire între el şi Gorbaciov ar fi avut loc, dar din nefericire pentru el, deţin stenograma, chiar din arhiva Fundaţiei Gorbaciov, de unde a obţinut-o Vladimir Bukovski, alături de alte documente, care probează politica pro-sovietică, pînă în ultimul ceas, dusă de preşedintele ales al românilor, din 20 mai 1990.

Semnarea Tratatului cu URSS la 5 aprilie 1991 rămîne poate una din cele mai ruşinoase pagini ale aşa-zisei diplomaţii româneşti, arătînd cît de obedienţi erau încă faţă de sovietici Ion Iliescu şi cei care-l asistau în „politica externă”. Pe 19 august începea Puciul de la Moscova şi URSS-ul intra în disoluţie. Pe 27 august 1991, neavînd altă alternativă, în urma încheierii tratatului dintre România şi URSS (care formal nu dispăruse), Republica Moldova îşi declara independenţa, după ce fusese vîndută pe nimic de „fraţii” – tovarăşi de la Bucureşti. (Sava N.).