În anii ‟70, generalul Iulian Vlad a conştientizat, ca urmare a unui studiu special, importanţa şi rolul elitelor în societăţile democratice din Occident, cât şi în România. Astfel, a avut în studiu sistemul de relaţionare al Serviciului de Informaţii Interne al Franţei, ale cărui reţele de colaboratori şi informatori coborau (şi coboară) pînă la nivel de director de liceu, în întreaga naţiune, constituindu-se ca o structură ancorată solid în societatea civilă franceză. Cunoscuţi cu denumirea honorables correspondants (onorabili corespondenţi), ei provin din mai toate straturile societăţii. În dialogul dintre ziarista Christine Ockrent şi contele Alexandre de Marenches, şeful Serviciului de Documentare Externă şi de Contraspionaj al Franţei, consilierul prezidenţial mărturisea:

 Contele Alexandre de Mareches

M: (…) În poliţie sunt numiţi informatori, în serviciul vămilor, avizori. În serviciile speciale li se spune onorabili corespondenţi.

O: Gama este foarte variată?

M: Unul poate fi şofer de taxi, altul personaj bisericesc sau chiar secretar de stat.

O: Sunt remuneraţi pentru serviciile lor?

M: Da, unii o fac pentru bani. Unul, doi sau trei dintre ei au luat sume importante, e drept. Dar majoritatea onorabililor corespondenţi lucrează din patriotism şi pentru onoarea de a–şi servi ţara. Anumiţi francezi călătoresc în zone sensibile, unde pot observa, vedea şi auzi lucruri utile pentru ţara lor. Toate ţările practică acest sistem. Oameni atît de serioşi ca britanicii dau dovadă de un simţ civic remarcabil. Prietenii noştri elveţieni, care–şi respectă mult neutralitatea, au un sistem de ofiţeri de miliţie care informează guvernul de la Berna, pentru că umblă cam peste tot. Îi găseşti în posturi importante sau în afacerile internaţionale. Serviciile de informaţii sunt o imensă sită în care se aruncă mii de informaţii, sute pe zi, pentru a extrage esenţa sau numai cîteva picături care contează şi care alimentează, de exemplu, un buletin cu destinaţia Elysée sau alte centre de decizie. Controlul acestor informaţii reprezintă una din sarcinile esenţiale ale Serviciului”.

Racolarea şi sprijinirea logistică (de exemplu cea editorială), financiară şi de relaţii publice (propagandă şi publicitate) a scriitorilor, profesorilor universitari, oamenilor de artă, artiştilor (promovarea actriţei Brigitte Bardot ca simbol al Franţei a fost un exemplu, a marelui comedian Louis de Funès în rolul jandarmului, alt exemplu), a cântăreţilor, creatorilor de modă etc. se făcea în baza unui program coerent de promovare a valorilor naţionale. Pentru punerea în aplicare a acestui program, serviciile secrete franceze colaborau direct, dar conspirat, cu ministerele Educaţiei şi Culturii, ocupându-se totodată şi de protejarea culturii franceze de ingerinţe parazitare. La capătul acestei activităţi se dezvoltau apoi curente de opinie critice, avînd la origine declaraţii ale unor personalităţi, poziţii oficiale ale unor demnitari, articole de presă dirijate, publicaţii şi filme conţinînd mesaje subliminale negative la adresa acelor fenomene importate (hippy, mafia italiană, produsele americane de contrabandă, ingerinţa comunistă în Africa francofonă ş.a). Aceste teme au fost strecurate subtil mai ales în cinematografia franceză. Un exemplu: introducerea jandarmului din Saint Tropez într-un grup hipiot a stârnit râsul şi a subliniat ridicolul acelui fenomen considerat periculos, importat din Statele Unite, împreună cu întreaga promiscuitate ce îl însoţea. Serviciul de Informaţii Interne francez ţinea o permanentă legătură – fie operativă, fie informală – cu marile personalităţi ale naţiunii, promovând consultări, evaluări, întocmirea de studii, participarea la planificarea unor acţiuni, bineînţeles fără a fi deconspirate. Datorită temperamentului sau sechelelor celui de-al doilea război mondial şi ale „Războiului rece”, numeroşi intelectuali de mare notorietate refuzau să lucreze direct cu serviciile secrete franceze. În aceste situaţii erau exploataţi „în orb”, fără să ştie şi tot fără să se ştie sprijiniţi. Un subiect care a preocupat Franţa mulţi ani a fost cel al comportamentului oamenilor politici francezi în timpul celui de-al doilea război mondial, colaboraţionismul şi rezistenţa, inclusiv falsa sau pretinsa participare la rezistenţa antinazistă. Falşii eroi au fost demascaţi (o minoritate), dar în majoritate au fost exploataţi în folosul naţiunii, inclusiv prin aplicarea unui şantaj la baza relaţiei.

Generalul Iulian Vlad a încercat ceva asemănător şi în relaţia Securităţii cu personalităţi culturale şi ştiinţifice ale României. El moştenea un început de relaţie armonică, dar izolată şi mai de grabă îngustă, de la generalul Pleşiţă, care stabilise un sistem de colaborare cu vârfuri ale intelectualităţii româneşti.

 G-ral. Nicolae Plesita

Colaborarea nu implica neapărat un contract informativ, ci un sistem de consultanţă în domenii diferite. Aceste relaţii au mers foarte departe, influenţând decisiv ideea exploatării sentimentelor naţionaliste ale populaţiei în folosul regimului comunist, ajungând, mai ales în ultimii ani, pînă la rezolvarea unor probleme personale. În dialogul lui Viorel Patrichi cu generalul Nicolae Pleşiţă, a fost abordat şi acest subiect:

Nicolae Pleşiţă: Erau urmărite toate categoriile de intelectuali. Aveam un colectiv de 10-15 oameni. Erau şi doi–trei ofiţeri corespondenţi pe regiuni. Securitatea apăra valorile materiale şi spirituale, secretul activităţii ştiinţifice. Aveam reţea printre intelectuali în toate institutele de cercetare. S-a pus problema apărării lor şi a creaţiei lor. Trebuiau puşi la adăpost ca să nu fie racolaţi de serviciile de spionaj străine.

Viorel Patrichi.: Cum acceptau intelectualii colaborarea cu dvs.?

N.P.: La început n-au sesizat latura protecţiei din activitatea noastră. Credeau că–i suspectăm. Ceea ce leza demnitatea lor. Cînd s-au lămurit despre ce e vorba, intelectualii nu numai că nu aveau rezerve, dar veneau în întîmpinarea aparatului. Căutau contactul cu organelle de informaţii şi contrainformaţii pentru protecţie. În a doua parte a regimului Ceauşescu, cînd s-a intensificat activitatea de constrângere, se împiedicau contactele cu străinii. Intelectualii s–au gândit că nu pot lupta contra măsurilor de îngrădire decât avându–i ca aliaţi pe cei din serviciile de informaţii şi contrainformaţii, <<ăia de la secu’>>. Cine mă ajută să plec la Paris? Cine mă ajută să–mi public cărţile? Aşa s-a recurs la Securitate”.

Această explicaţie nu este completă şi nu atinge fondul problemei. Despre ce intelectualitate era vorba? Intelectualitatea ţării fusese distrusă în primul deceniu de regim comunist, iar intelectualii recuperaţi erau obligaţi să semneze angajamente de colaborare sau o făceau de frică. Ceilalţi intelectuali, intelectualii noi, fuseseră admişi în facultăţi pe bază de origine sănătoasă, dintre copiii de ţărani şi muncitori, iar intelectualii din familiile cu tradiţie care reuşiseră să se strecoare printre furcile caudine ale sistemului fuseseră mai întâi trimişi în producţie, apoi acceptaţi în universităţi numai după îndeplinirea unor compromisuri sau după ce partidul se convingea că sunt loiali regimului. Este unul din motivele pentru care nu am avut o disidenţă a intelectualităţii şi am avut numai o disidenţă politică, de la anticeauşism personal la socialism cu faţă umană, şi câţiva opozanţi a căror opoziţie pornea de cele mai multe ori din motive personale. Cele mai frecvente erau tocmai interzicerea călătoriilor în străinătate, contactul cu rude aflate în exil, relaţii de cult sau culturale altfel fireşti. Relaţia între intelectuali şi Securitate nu s-a putut stabili armonic şi natural – ca în Franţa – şi pentru că, între cele două entităţi, în România comunistă se amestecau parazitar cadrele. Subiectul a fost tratat cu seriozitate de profesorul Petre T. Frangopol, cunoscuta personalitate ştiinţifică românească subliniind şi rolul nefast al „elitelor negative”, provenite din mulţimea de indivizi care, sub acoperirea aderenţei zgomotoase la partidul comunist, la Ceauşescu şi speculând relaţia cu Securitatea au creat o falsă elită intelectuală şi o falsă bază pentru o construcţie naţională solidă. Este adevărat că relaţia normală care se stabileşte între intelectualitate şi serviciul de informaţii fusese deformată din start în cazul Securităţii româneşti, că a avut o perioadă în care a reuşit să folosească din plin renaşterea naţionalismului şi că s-a terminat într-o formă de relaţie clientelară. În domeniul tehnic, aşa cum mi-a mărturisit Petre Roman, specialiştii confruntaţi cu ofiţeri de securitate obtuzi, limitaţi, necalificaţi, care le cereau să apere secretul de stat, ajunseseră să cunoască mai bine şi să aplice mai corect procedeele de protecţie decît Securitatea însăşi, astfel că intervenţiile oamenilor ei păreau întotdeauna parazitare, forţate, ridicole.

În decembrie 1989, mulţi dintre aceşti intelectuali colaboratori ai Securităţii, purtători ai unor relaţii personale cu ofiţerii de Securitate, călătoriţi prin Occident cu viza Securităţii, bursieri şi vizitatori frecvenţi ai rudelor, după ce s-au gudurat ani de zile prin birourile ofiţerilor de Securitate, au adus cadouri, au cerut zgomotos să se transmită „mai sus” mulţumirile lor zgomotoase la adresa partidului şi a conducătorului, au devenit brusc revoluţionari, anticomunişti şi antiSecuritate. Nu au lipsit telefoanele discrete la fostele lor legături, pentru a se asigura că nu sunt demascaţi şi pentru a da asigurări că „securistul lui” nu va păţi nimic. În cele mai multe cazuri, a intervenit o înţelegere tacită între ofiţerul de Securitate şi intelectualul „revoluţionar”, pe care îl întâlnim astăzi pe posturi de televiziune ca mare luptător pentru democraţie, pentru UE şi economie de piaţă, dar a cărui construcţie de persoană publică, lider de opinie, realizator de talk show-uri, om de afaceri, se sprijină fundamental pe tăcerea ofiţerului de Securitate.

Articol publicat de Dr. ist. Alex Mihai Stoenescu in revista Vitralii – Lumini si umbre – Anul I/Nr. 4/Septembrie 2010