În devenirea Ţărilor Române, până la unificarea realizată de Mihai Viteazul, au avut loc aproape 80 de înscăunări în Ţara Românească, peste 50 în Moldova şi peste 100 în Transilvania. Toate acestea au fost şi rezultatul, cel puţin implicit, al unor confruntări, cel mai adesea acute, în domeniul spionajului şi contraspionajului. Putem afirma că istoria noastră naţională stă sub semnul rolului informaţiilor şi contrainformaţiilor în cunoaşterea şi înlăturarea unui lung şi neîntrerupt şir de pericole care au ameninţat fiinţa şi entitatea poporului dintru obârşia sa pierdută în negura mileniilor şi care continuă şi în prezent, proiectându-se asupra viitorului destinelor României.

Înţelegând resorturile lumii informaţiilor şi contrainformaţiilor ni se deschide, astfel, o carte de căpătâi a secretului supravieţuirii demne într-o competiţie continuă, acerbă şi nemiloasă pentru priorităţi şi supremaţie.

Vom descoperi că fundamentul unei politici raţionale, caracterizate de asumarea responsabilităţilor implicate de deţinerea puterii l-a constituit, dintotdeauna, între altele atâtea necesare, o susţinută activitate secretă de informaţii. Vom mai avea şi revelaţia faptului că obiectivele şi mijloacele unor puternice servicii de spionaj ale epocilor trecute şi-au conservat şi păstrat întocmai actualitatea, că acestea şi astăzi ca şi ieri fac din „aventură o profesie, din duplicitate un merit, din intrigă o vocaţie şi din disimulare un principiu”, iar „jurămintele de credinţă, ataşamentul afişat, bunăvoinţa de faţadă şi promisiunile fără acoperire” fac parte dintr-un instrumentar îndelung şi eficient exersat.

Vom mai putea descoperi că cei mai de seamă conducători ai neamului au ştiut a preţui cu măsură cuvenită devotamentul serviciilor de informaţii, păstrând o deosebită taină asupra oamenilor şi rosturilor acestora.

Începuturile activităţilor de informaţii şi contrainformaţii se localizează în perioada separării daco-geţilor din ramura tracilor de nord şi stabilirea limitelor spaţiului geografic locuit de poporul daco-get între Carpaţii Păduroşi, Nistru, Marea Neagră, Munţii Balcani, Dunărea de Mijloc şi Moravia. Din primele momente ale individualizării lingvistice şi etnoculturale a strămoşilor noştri, între grijile de căpătâi s-a aflat prevenirea atacului prin surprindere şi a ocupaţiei teritoriului de către străini, aceste misiuni fiind îndeplinite de cele mai simple structuri informative – străjile. Dar, deopotrivă, existau elemente informative înaintate care, sub diverse pretexte, coabitau dimpreună cu vrăjmaşul potenţial, pentru a putea să-i descifreze din timp intenţiile.

În acele timpuri activitatea de informaţii pentru prevenirea ameninţărilor din exterior era preponderentă, latura contrainformativă fiind mai puţin dezvoltată, ceea ce explica, de altfel, şi faptul că Burebista a căzut victima unui complot. După epoca romană a Daciei, ulterioară influenţelor civilizaţiilor persană şi elenă, au urmat cicloanele devastatoare ale migraţiilor. Furtunile bântuiau ţara – goţii, hunii, avarii, slavii, bulgarii, cumanii,tătarii … Timp de opt secole s-au succedat invaziile, în jurul României au apărut şi s-au dezvoltat noi puteri ce privesc pofticios spre câmpiile fertile şi subsolul ei bogat. În nord, ungurii şi polonezii îşi dispută Transilvania, la sud Valahia şi la est Moldova se străduiesc să reziste asaltului Bizanţului şi al Imperiului Otoman.

Explicaţia rezistenţei nu poate fi în afara cunoaşterii şi a apărării în faţa atâtor pericole decât prin mijlocirea informaţiilor obţinute în secret. În timpul domniilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în Moldova şi a lui Vlad Tepeş în Ţara Românească este constatată o activitate de informaţii şi contrainformaţii de prestigiu şi recunoaştere în epocă. Moldova devine un adevărat centru informativ al epocii, ale cărui servicii erau utilizate, pe calea tratativelor convenite cu Ştefan cel Mare şi Sfânt, de către împăratul Maximilian I al habsburgilor şi regele Cazimir al polonezilor.

Nu este neglijată nici latura contrainformativă, deoarece toate uneltirile şi comploturile împotriva domnitorului Ştefan au fost dejucate, trădările demascate, iar trădătorii decapitaţi. Activitatea secretă de informaţii este abil împletită cu diplomaţia şi strategia militară. Astfel, domnul Moldovei, cunoscând bine intenţiile şi mişcările uneltitorilor externi, ca şi calităţile şi slăbiciunile conducătorilor neamurilor vecine, întemeiază alianţe cu polonezii, se înţelege cu tătarii, îi ţine la respect pe turci şi pe ungurii din Transilvania, instaurând o perioadă de stabilitate şi consolidare ce, în pofida numeroaselor războaie şi a mobilizării permanente, va dura aproape jumătate de secol. Dregătoriile abilitate cu afacerile de taină aveau în arsenalul mijloacelor de acţiune ceea ce este îndeobşte utilizat şi în prezent: iscoadele, ancheta, interceptarea solilor, cercetarea prizonierilor, verificarea la faţa locului, dezinformarea şi întinderea de curse, diversiunea, cunoaşterea şi încercarea loialităţii colaboratorilor etc.

Aria culegerii informaţiilor era vastă, agenţii siguri, iar rezultatele exacte.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea se caracterizează, de asemenea, prin conjuraţii şi comploturi, accentuării dominaţiei otomane asociindu-i-se ofensiva catolică din Polonia.

„Pentru a îndruma această întoarcere (n.n. de la credinţa ortodoxă) nu-i nevoie de bani mulţi ci de 1000 -1200 de scuzi pe an care să slujasca pentru… ascultarea către scaunul apostolic”, avea să se raporteze într-o misivă secretă trimisă nunţiului papal din Polonia, după ce domnitorul Petru Şchiopul (1574-1577) fusese convertit la catolicism.

Reţelele informative străine ajung, în această perioadă să infesteze structurile de putere, având loc distrugerea sau lichidarea sistematică a multor dregători loiali ţării. Domnitorul Ţării Româneşti – Mircea Ciobanul (1545-1554) numit direct de către Poartă, duce o aprigă campanie împotriva multor dregători, cronicile vremii referindu-se la trădări şi trădători, nemenţionându-se, însă, că cei executaţi erau nevinovaţi, trădătorul fiind domnitorul care se dispensa astfel de oamenii ce nu conveneau intereselor străine.

În fine, trebuie subliniat că după 1550 în Ţările Române are loc o puternică penetrare a unor servicii de informaţii europene la curţile domneşti prin secretari, sfetnici, şefi de gărzi personale sau medici care ştiu să se facă indispensabili.

Chiar şi în asemenea împrejurări, pe frontul contraspionajului, sunt repurtate succese, deoarece cronicile lasă în acest sens mărturii de necontestat,care atestă o bună cunoaştere a reţelelor de spionaj. Aşadar şi această perioadă îşi are oazele ei de lumină, sistemul informativ şi contrainformativ de apărare îndeplinindu-şi misiunile de căpătâi, între care pregătirea terenului primei uniri a Ţărilor Române ce se va înfăptui sub Mihai Viteazul în pragul veacului următor.

Pe plan extern  mazilirea cozilor de topor a stârnit reacţii pe măsura trădărilor săvârşite. Ca urmare, unii dintre “nedreptăţiţi” au fost împinşi în nenorocite conspiraţii, astfel încât instabilitatea politică şi echilibrul precar al Ţărilor Române s-a datorat mai mult amestecului extern, adeseori brutal şi făţiş decât unor cauze organice interne. Racolarea unor importanţi dregători autohtoni avea, la începutul secolului al XVII-lea, şi câteva determinări obiective, fiindcă debutul veacului avea să însemne, în planul informaţiilor, pentru Ţările Române:

• rolul foarte activ al Poloniei în susţinerea mişcărilor interne de opoziţie din Tarile Române. Nu puţini au fost aceia care, aciuindu-se la curţile regilor poloni, au cerut acestora “protecţie” pentru ţară;

• Giovani di Marini Poli, Alexandru Comuleo. Alfonso Carillo, Carlo Magno, loan Darahi Radibrat, Chirii Lukarios – dregători veneţieni. misionari croaţi, iezuiţi spanioli, gentilomi ai unor curţi occidentale, tălmaci de împrumut, un diacon cretan ce avea să ajungă patriarh la Contantinopol, ambasadori olandezi, generali polonezi şi agenţi, pur şi simplu, sunt doar câteva exemple ilustrative ale spionajului habsburgic;

• sporirea influenţelor greceşti;

• o politică dusă, pe un plan mai amplu, de către puterile străine vecine, în direcţia încurajării elementelor alogene.

Intr-un asemenea context avea să purceadă Mihai Viteazul la împlinirea conştiinţei unităţii naţionale a românilor – fără a avea nimic favorabil lui pe plan extern şi într-o adâncă şi cuprinzătoare prăpastie a neloialităţii în interior…

Planurile puterilor vecine Ţărilor Române aveau să le fie nefaste acestora din urma.

Alianţe secrete turco-poloneze în nord, turco-tătare la est şi la sud, promisiuni deşarte din partea habsburgilor la vest şi peste tot o invizibilă “conspiraţie universală” avea să frângă, prin asasinarea lui Mihai Viteazul, visul de unitate statal-naţională al românilor. Căci ce altceva a fost odiosul asasinat decât expresia intervenţiei brutale a acelor centre de putere şi grupuri de presiune externe care nu puteau concepe afirmarea unui stat românesc puternic prin unitate, a unui popor curajos, viteaz şi demn prin obârşie, răbdător şi tenace prin destin?

In pofida jocului duplicitar al unor regi poloni, pe planul relaţiilor informative externe, domnitorii Ţărilor Române continuă a dovedi bună credinţă, furnizând celor dintâi informaţii strategice cu privire la intenţiile turcilor sau tătarilor, ceea ce atestă că structurile informative romaneşti dispuneau de extensii solide în taberele adverse.

Sorţii potrivnici au făcut adeseori ca ţările româneşti să se spioneze între ele. La 10 mai 1653, când Matei Basarab l-a aşteptat la Finta cu oastea pregătită pe Vasile Lupu, victoria domnului muntean s-a datorat cert succesului repurtat anterior în planul informaţiilor.

Operaţiunile speciale „umede” au fost şi ele prezente. Un important agent al Porţii Otomane, Antonio Grillo, prim dragoman al Veneţiei, fost agent al domnitorului Matei Basarab şi ginerele domnitorului Vasile Lupu, a avut, în cele din urmă, neşansa să fie, în 1684, arestat de socrul său. Ulterior, ajuns la Constantinopol, Grillo îşi intensifică urzelile împotriva domnului Vasile Lupu, acesta fiind nevoit să ordone agenţilor săi de la Constantinopol lichidarea indizerabilului. Şi, într-adevăr, un raport al spionilor veneţieni din 1649 menţionează uciderea lui Grillo “prin cooperarea agenţilor moldoveni”.

Operaţiunile speciale ofensive de interceptare a curierilor şi mesajelor, furtul scrisorilor, coruperea ori asasinarea purtătorilor documentelor de taină erau practici curente în epocă. Ele nu trebuie să surprindă de vreme ce însăşi Sanctitatea sa Papa Grigore al XlII-lea nu ezita să ordone suprimări, iar Sir Francisc Walsingham, ministrul serviciilor secrete ale Reginei Elisabeta a Angliei, utiliza criminali de profesie, aventurieri sau bandiţi de care oraşele europene prisoseau, fiindcă, în opinia sa “o informaţie utilă merită orice preţ”. Penetrarea informativă externă şi infiltrarea agenţilor de spionaj, îndeosebi la Constantinopol, rezultă a fi fost trainice. Alte spaţii cercetate informativ erau Polonia, Ungaria, Transilvania şi ţinuturile tătărăşti.

Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de­al XVIII-lea stau, incontestabil, în istoria Ţării Româneşti, sub semnul tragic al destinului domnitorului Constantin Brâncoveanu. După Mircea cel Bătrân care a domnit 32 de ani, Constantin Brâncoveanu a avut cea mai lungă domnie, 26 de ani, şi aproape toţi i-au fost potrivnici … Constantin Brâncoveanu şi Vasile Lupu au fost ultimii domni pământeni care au reuşit să se menţină vreme mai îndelungată la conducerea treburilor  ţării  într-o  perioadă  de  puternice presiuni, subversiuni şi conspiraţii externe, abil întrepătrunse cu permanentele rivalităţi şi trădări interne.

 Serviciile secrete otomane şi-au creat o puternică şi cuprinzătoare agentură de influenţă în rândul dregătorilor importanţi şi al marilor boieri, cu sprijinul căreia determinau decizii politice favorabile intereselor Turciei, ceea ce avea să faciliteze era neagră a domniilor fanariote. Austria, cu un corp de armată sub comanda generalului Heissler, a pătruns în Muntenia, ocupând cele doua oraşe capitale – Tîrgovişte şi Bucureşti. Pentru a-l scoate din ţară fără luptă, Constantin Brâncoveanu” cu asistenţa unor maeştri ai dezinformării, influenţei şi propagandei, îl determină pe generalul Heissler să părăsească în grabă Ţara Românească, pentru a nu fi surprins de o confruntare puternică cu tătarii, care ar veni, chipurile, în ajutorul domnitorului. Această stratagemă este în prezent unanim acceptată ca principiu de acţiune al serviciilor speciale, dar nu numai, respectiv ca regulă a potenţializării exprimată de axioma „demonstrează posibilitatea atacului şi vei obţine rezultatul atacului”. Constantin Brâncoveanu avea să înfiinţeze o rezidenţă informativă la Moscova, pe care o întreţinea cu informaţii importante, obţinute de la o agentură bine amplasată în cercurile înalte ale Constantinopolului. Informaţiile privind intenţiile Turciei erau bine primite nu numai la Moscova, ele conferindu-i domnitorului o platformă europeană prin facilitarea integrării Ţării Româneşti în jocurile diplomatice ale vremii în care, pe lângă Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi Rusia, mai erau activ angajate Anglia, Franţa, Olanda, statele italiene şi, nu în ultimul rând, Vaticanul. Afirmarea internaţională a domnitorului nu a fost atât de deranjantă, precum profundul său ataşament faţă de interesele naţionale. Domnitorii români care au lucrat spre binele ţării au fost ţinta a numeroase şi perfide conspiraţii, cu extinse şi adânci semnificaţii internaţionale, organizate pe planuri complexe, după toate regulile artei informative şi cu tot talentul geniului pus în slujba subversiunii.

Constantin Brâncoveanu a dejucat două asemenea comploturi împotriva sa, fiind victima celui de-al treilea şi executat de Sfânta Mărie Mare a anului 1714.

Pentru înlăturarea şi răpunerea lui Constantin Brâncoveanu şi-au dat mâna conspiratori din interior cu ambasadori ai puterilor vremii, în special cel al Franţei la Constantinopol, care-1 dorea în tronul Ţării Româneşti pe Emeric Tokoly, agenţi secreţi ai Vienei şi Budapestei ori Suediei, cu toţii sub o regie concepută şi perseverent urmărită de Dimitrie Cantermir de la Constantinopol.

Dimitrie Cantemir

O însemnată excepţie de la limitele contrainformative o constituie faptul că domnitorul Constantin Brâncoveanu a realizat un centru internaţional de curierat secret, instituind în acest mod interceptarea şi exploatarea sistematică a mesajelor Austriei, Rusiei, Franţei, Angliei, Poloniei, Suediei ş.a. cu Poarta. In pofida recunoaşterii interceptării chiar de către domnitor, precum şi a unor constatări – acestea în Moldova – de “stricăciuni ale peceţilor” şi “prădări de către hoardele tătărăşti a curierilor”, cei care utilizau canalul respectiv nu pregetau să-1 aprecize ca “mijlocul cel mai sigur şi cel mai secret”. Interceptarea şi decodarea mesajelor cu Poarta ale Rusiei şi principalelor puteri europene a întărit, pentru o perioadă, latura contrainformativă, de apărare, a activităţilor secrete de informaţii. Forţele potrivnice Ţărilor Române au beneficiat însă de avantajele superiorităţii conspiraţiei externe antiromâneşti, după urma căreia aveau să profite, între alţii, şi “muscalii” din Rusia devenită imperială.

Toate cele menţionate nu au întărit ordinea şi siguranţa internă. Corupţia era mult mai puternică, ea cuprinzând îndeobşte sistemul administraţiei şi pe cei însărcinaţi special cu eradicarea nelegiuirilor şi abuzurilor.

De-a dreptul incitantă ne apare perioada 1821-1848. Viaţa politică internaţională este marcată de afirmarea într-o formă nouă a instituţiilor şi funcţiilor diplomatice, îndeosebi pe planul protecţiei rezidenţilor străini, ceea ce indirect, va redimensiona activităţile informative secrete.

Austria şi Prusia, Franţa şi Anglia, Turcia şi Rusia, Polonia, Italia şi Vaticanul continuă a întreţine şi dezvolta importante reţele de agenţi secreţi, concomitent cu culegerea de informaţii pe alte canale, îndeosebi diplomatice şi comerciale.

Prezenţa rusească activă în Ţările Române este semnificativă atât prin evoluţiile interne, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile cu Poarta şi cu puterile occidentale, înrăutăţirea tot mai evidentă a situaţiei Ţărilor Române, care primesc, practic, statutul unor teritorii sub ocupaţie, va face să crească rolul oportuniştilor interni, a celor ce se vor situa pe linia echilibrului precar dintre Turcia şi Rusia.

Aceasta din urma îşi extinde protecţia cuprinzând în cleştele imperial şi Ţările Române. După aplicarea Regulamentelor Organice, în 1830, va fi elaborată Legea Poliţiei Statului.

Rolul acesteia avea să devină din ce în ce mai important, îndeosebi în ceea ce priveşte controlul străinilor, avându-se în vedere pregătirea subterană, în întreaga Europă, a anului revoluţionar 1848.

Aurel I. Rogojan