Featured
Ce ne trebuie nouă Transilvania? Ce ne trebuie nouă Delta Dunării? Ce ne trebuie nouă Insula Șerpilor? Ce ne trebuie nouă autonomie energetică? Ce ne trebuie nouă suveranitate? Ce ne trebuie nouă să fim români?
Iar e din nou mare tevatură zilele astea cu relația dintre poporul român și cel maghiar, pe bază de acțiuni și de declarații intense. Fie că e vorba despre cîntări de imnuri secuiești la felurite evenimente sportive, fie că ne atrag atenția recentele declarații ale premierului Ungariei Viktor Orban făcute pe pămînt românesc, fandacsia e scoasă de la cuptor și reșapată numa numa, servită caldă spre consum estival.
Unii le consideră provocări. Alții le consideră expresii ale dreptului la autonomie. Alții atrag atenția asupra conținutului acestor declarații, nu ale locului în care au fost făcute. Alții, spre completitudine, ridică din umeri și-și văd în continuare de nepăsarea lor civică și existențială. În acest context, vin alții și se întreabă: cum ar fi fost dacă aceleași declarații, aceleași acțiuni ar fi fost făcute de români în inima Ungariei, să zicem pe malul lacului Balaton, la un șpriț rece și la o școală de vară? Ce s-ar fi întîmplat? Ba și mai mult: ar fi fost ele posibile?
Hai să extindem întrebarea. Să trecem de granița România – Ungaria. Cum ar fi fost dacă respectivii unguri ar fi făcut aceleași lucruri în altă țară, să zicem la întîmplare în Serbia? Nici nu vreau să mă gîndesc. Se sparie gîndu. Hai să ne lepădăm de marotele noastre locale. Să extindem și mai mult întrebarea. Să-i dăm pe unguri deoparte cu totul. Cum ar fi fost dacă în relația dintre alte două grupuri etnice, fiecare cu statul lui în spate, ar fi înflorit astfel de tipuri de evenimente?
Să zicem, la întîmplare, niște acțiuni impertinente ale germanilor în Franța? Sau niște declarații gustos-istorice ale englezilor în Israel? Ori niște evenimente puternic simbolice ale mexicanilor în Statele Unite, să zicem la întîmplare în Texas, prin Alamo bunăoară? Sau, și mai și, niște îndrăzneli ale japonezilor în China? Buuun. Cu aceste comparații virtuale în minte, chiar o să-i las pe unguri deoparte cu totul din această discuție. Nu mă interesează îndrăzneala și tupeul lor. Bravo lor. Își văd interesul. Își permit să îndrăznească.
Pe mine mă interesează altceva. Mă interesează de ce în România e posibil așa ceva, însă în alte țări nu se pot întîmpla astfel de acțiuni care sînt considerate de mulți a fi un veninos băgat de băț prin gard. Ce avem noi și n-au alții? Sau, întrebare în oglindă, la fel de pertinentă, ce n-avem noi și au ei? Sînt multe voci care încearcă să interpreteze în cheie pozitivă toate aceste incidente. Să fie bine, să nu fie rău. Să vedem partea plină a paharului. Să nu supărăm pe nimeni. Ei consideră că românii sînt un popor înțelept, căci tolerant. Toleranța e cuvîntul cheie în această explicație antropologică. Uite ce români toleranți la cap avem noi pe pămînturile astea carpato-danubiano-pontice. Nu escaladează conflictul. Sînt îngăduitori și relaxați.
Mai mult de-atît. Nu doar la nivel de populație, ci și de instituții stăm bine cu toleranța. Uite ce stat înțelept la cap avem noi. Permite premierilor țărilor vecine să se plimbe nestingheriți prin tarlaua națională. Să vină în fiecare an în vizite particulare în niște locuri a căror istorie e puternic contestată de ambele tabere.
Aceste oficialități nu e musai să se conformeze obișnuitelor rigori diplomatice. Pentru ei nu e nevoie să treacă prin bucla normativă a relațiilor de stat. Să treacă pe la București, pe la capitală, cum ar veni. Acolo să dea mîna cu feluriți oficiali de rang înalt. Și de-abia pe urmă, de-acolo să meargă la Cluj sau la Tîrgu Mureș sau la Balvanyos sau unde vor ei să meargă, să bea cafea pe persoană fizică cu alte persoane fizice sau să facă declarații istorice. Ei pot trece pur și simplu granița, pe persoană fizică, și pe urmă să presteze activități teoretic de persoană fizică, însă puternic simbolice și care produc efecte supra-personale, la nivel simbolic, instituțional.
Doamne, ce oficialități tolerante avem. Și ce bine e. Sînt îngăduitoare și prietenoase și nu zic nici pîs. Iar dacă sînt întrebate, vezi cazul Ministrului de Externe sau al ditamai Președintelui României, ocolesc să dea un răspuns ferm, recomandă jurnaliștilor și opiniei publice să meargă la UDMR să răspundă la întrebări. Nu numai cu ungurii oficialitățile noastre se poartă tolerant. Și cu ceilalți vecini puternici, cu ucrainienii, la fel. Avem de-a face cu o relație asimetrică. Ei primesc. Noi dăm.
Minoritățile române din Ucraina n-au nici un fel de drept. În oglindă, minoritățile din România au toate drepturile. Plus că primim cu brațele deschise refugiații, într-un entuziasm necesar, luminos, moral. Acceptăm cu generozitate deschiderea canalului Bîstroe, să fie bine, să nu fie rău, chiar dacă se face varză mediul ecologic.
În schimb, cînd e vorba de interesele noastre interne, dintr-o dată sîntem mai riguroși decît Sfînta Greta Trotineta. Nu facem autostrăzi să nu sufere liliecii și gîndăceii de stepă. Nu împușcăm urșii să nu se supere sfinții ecologiști, chiar dacă urșii sfîșie oameni în fiecare săptămînă. Nu dăm drumul la centralele pe cărbune, să nu poluăm, deși ditamai neprihănita de Germanie tocmai a făcut-o.
Toți au drepturi. La toți le facem toate mofturile. Pe toți îi îngăduim. Noi nu beneficiem niciodată. Nu protestăm niciodată. Nu punem niciodată piciorul în prag. Okey. Am înțeles. Toleranță. Ce cuvînt frumos. Ce idee măreață. Văd deja cum ni se deschid porțile Raiului. O să fie bine. O să primim și coroniță de îngeri premianți. Îmi pare rău despre narativele voastre virtuoase, dar eu nu cred că e toleranță. Eu nu cred că e nici măcar blegeală sau apatie. E pur și simplu frică. Tot ce s-a întîmplat în ultima perioadă în societatea românească poate fi mult mai ușor interpretat prin filtrul fricii decît prin cel al toleranței, îngăduinței, înțelepciunii.
Pur și simplu sîntem un popor fricos, care a învățat sute de ani la rînd să bage capul la cutie și să înghită orice. Reguli arbitrare. Samavolnicii. Admonestări de boier superior. Dispreț. Abuzuri. Semeții necuvenite. De ce? Simplu. Pentru că ei pot, iar noi nu. Pentru că lor nu le e frică. Iar nouă da. De pe la 1600 încoace, cam ăștia sîntem. La nivelul întregii societăți. Românii de sud, miticii ăia melteni din imaginarul stereotip al ardelenilor, au înghițit în mod perseverent abuzuri și colonialism și lichide de la turci. Mai pe urmă chiar și de la ruși, cînd steaua turcilor începea să apună și să răsară steaua rușilor, cam după 1750 – 1800 încoace.
De partea cealaltă a Carpaților, românii de nord, ardelenii cum ar veni, au înghițit și ei la fel de consecvent același tip de abuzuri și de lichide de la stăpînii lor la fel de imperiali, habsburgii. Sau, mai punctual, nemții. Cum s-au purtat secole la rînd disprețuitorii superiori sași cu meltenii noștri de ciobani români? Cum au vrut. Nu i-au lăsat în cetate. Le-au confiscat averile. I-au omorît cu legea în mînă. I-au asuprit. La fel și imperialii habsburgi, di granda. Ca și ungurii, la fel de di granda. Secole de asuprire și de bătaie de joc? N-aveau cum să nu-și lase amprenta în normativul colectiv, în valorile dominante. În matricea valorică și acțională a acestui popor.
Această supunere, această lipsă de reacție, această lipsă de apetență pentru protest, pentru răzvrătire, au definit viața socială a grupului etnic român de pe la 1600 pînă spre 1900. Cît au stat romanii prin Dacia, să fure aur, să babardească la autohtonii daci și să prelucreze genetic femeile autohtone? Tot cam atîta. Ba chiar mai puțin. De pe la 100 pînă la 271, la retragerea aureliană. Suficient de mult timp încît să forjeze în creuzetul istoriei o limbă nouă, un grup etnic nou.
Păi dacă romanii într-o sută și cincizeci de ani au dat naștere poporului român, de ce să nu ne gîndim că într-o perioadă dublă, în trei sute de ani de slugăreală la alții, n-a fost suficient de mult timp încît să se pună pecetea de fricos asupra minților și vieților noastre? Capul aplecat sabia nu-l taie. Da, da. Cum să nu. Nimeni nu spune și continuarea, nerostită de nimeni, de rușine, însă gîndită de mulți. Sabia nu-l taie, dar uite ce poziție frumoasă să te micționezi pe el. De sus în jos, ca la slugi.
Trei sute de ani de colonialism. Poate chiar patru sute, plus minus. Apoi a venit secolul 19. Încet încet, ne-am scuturat și noi. Cu oareșce ajutor străin, imperial. 1859, prima Unire. 1877, Războiul de Independență. Încă jumătate de secol de mermeleală și s-a făcut și 1918. Un context istoric foarte norocos și am făcut și Marea Unire. Ne-am unit. Ne-am semețit ca grup etnic în sfîrșit cu statul său. Ditamai națiunea.
Dar frica n-am scos-o din oase. Drept urmare, cînd au venit comuniștii, la mai puțin de jumătate de secol după aceea, au găsit un teren foarte fertil de supușenie. Sîntem țara din Europa de Est care s-a predat cel mai ușor năvălirii comuniste. Alții au făcut revoluții, au ieșit cu pieptul în față, ca ungurii la 1956. Ca polonezii ceva mai tîrziu, prin anii 80.
Evident, și unii și alții întărîtați de celălalt Imperiu, de Imperiul cel bun. Hai, răzvrătiți-vă, că venim acuș acuș să vă scăpăm de ruși. N-au venit. I-au păcălit. Dar măcar s-au răzvrătit. Noi nu. La noi maxima rebeliune era să spunem în șoaptă bancuri cu Bulă, sau să ascultăm Europa Liberă în baie, cu robinetul de apă pornit. Mare curaj. Mare îndrăzneală.
Sîntem un popor de fricoși. Asta a ajutat mult atît orînduirea comunistă, să ne țină în frîu fără mare efort. N-a fost nevoie de mare agitație, să reprime mișcări violente, să alerge revoluționari. A fost suficient frîul moale al sperieturii, umbra amenințătoare a Securității care plana deasupra unui popor speriat de bombe. Vai, ce puternică e Securitatea. Vai, nu putem să facem nimic. Vai, ce dictatură. Dictatură pe dracu. Le-a venit ușor să guverneze un popor de găini fricoase.
După 1990, această propensiune a românilor pentru slugărnicie a permis revenirea cu ușurință a Securității înapoi la cîrma națiunii. Un soi de autocolonialism intern. După un hiatus de 10 – 15 ani, cînd și lor le-a fost frică, pînă prin 2000 – 2005, pe urmă au scos capul, au văzut că de fapt nu le face nimic, doar gura e de români.
Au văzut că românii au uitat supărarea la adresa lor. Și s-au semețit din nou, cu ajutorul cozilor de topor Băsescu și Macovei și toți ăilalți din șleahta aceea. Au pus din nou mîna pe țară. Au construit o mascaradă de democrație, o fățărnicie de partide împănate de tot soiul de alte cozi de topor docile, tunse întocmai și la timp.
Fundamentul valoric al societății, frica noastră ontologică, le-a ușurat considerabil revenirea la putere. Problema e că acuma, statul român e și el populat la rîndul său de securiști după chipul și asemănarea sa. Cum e turcul, și pistolul. E populația din ce în ce mai puțin educată și mai melteană și mai primitivă? Iată și reprezentanții statului român, din ce în ce mai mediocri. Că doar din rîndul populației sînt și ei recrutați, nu din altă parte. E populația fricoasă, reticentă în a se semeți, în a-și asuma riscuri și a contracara abuzurile venite din altă parte? Iaca și ditamai instituțiile statului român sînt după chipul și asemănarea acestui popor de găini fricoase.
Să nu facem valuri. Să nu replicăm, că nu-i frumos, nu-i politicos. Să nu-i supărăm cumva pe cei mai puternici decît noi. Vai, să nu ajungem de rușinea satului planetar, precum bagabonții de unguri sau de polonezi sau de sîrbi. Să ne cunoaștem lungul nasului. Să-l lăsăm pe Orban să se plimbe prin România ca Vodă prin lobodă. Că doar e Transilvania lui, nu-i așa? Să nu punem condiții ucrainienilor, cînd discutăm de drepturile românilor din Ucraina. Și canalul Bîstroe, gratis și ecologic. Dacă-i nuntă, nuntă să fie. Să nu ne semețim la Comisia Europeană, că noi sîntem elevi silitori, premianți, nu ca nasoii ăia din fundu’ clasei, care au tupeul să se ia în gură cu doamna dirigintă Ursula von.
Elevi silitori, premianți? Da, da. Cum să nu. Adică niște lași și niște tocilari și niște fricoși. O să fie bine. Această matrice valorică a poporului român, această haină de slugă umilă pe care am îmbrăcat-o în fața stăpînilor noștri, ne vine foarte bine. Ne cade perfect, ca turnată. Și o s-o tot purtăm de-aici încolo, cum duce melcul casa. Pînă o să ne vărsăm cu toții într-alte nații, mai cu tupeu, mai cu îndrăzneală. Și o să devenim cu toții peste secole italieni și spanioli și unguri și ditamai europenii fără de identitate.
Ce ne trebuie nouă Transilvania? Ce ne trebuie nouă Delta Dunării? Ce ne trebuie nouă Insula Șerpilor? Ce ne trebuie nouă autonomie energetică? Ce ne trebuie nouă suveranitate? Ce ne trebuie nouă să fim români? Hai, nu vă mai îmbătați cu apă rece. Nu vă mai păcăliți singuri. Nu sîntem toleranți. Sîntem doar decît fricoși. Și lași. Și slugi. Tremură carnea pe noi ca pe iepuraș cînd vine ursul și-l întreabă „Mă, ție-ți pică părul?” „Da, nene urs, îmi pică părul”. „Ei, și ce dacă…” Știți care e definiția bunătății? E bun cu adevărat acela care poate să facă răul, dar se abține în mod conștient să nu-l facă. E alegerea lui să fie virtuos. Are puterea să decidă.
Altminteri, nu ești nici bun, nici tolerant, ci pur și simplu neputincios. Un lache flaușat. Un fricos. Un laș și o slugă care-și linge rănile ontologice amăgindu-se cît de tolerant și de virtuos este. Luați-l de pe mine, că nu știu ce-i fac. Ce să-i faci, mă? Ce să-i faci? Tu nu vezi că nu ești în stare să faci nimic, băi lache? Așa și cu poporul român. Nu e în stare să turtească nici măcar un gîndăcel de stepă. Nu e în stare nici să-și păzească granițele, nici să-și împuște urșii. Drept urmare își închipuie că e neprihănit, plin de virtuți, ecologist, tolerant, înțelept și cel mai foarte perfect. Pe naiba. Nu e decît neputincios. Impotent. Fleașcă. Lache flaușat de stepă. Cu moț cald deasupra. Hai, că-i bine. O să fie bine. Foarte bine. Mioriță laie, laie bucălaie. Și la vară cald. Și nu uitați. Mai ales să nu uitați concluzia inevitabilă. Românii merită tot ce e mai bun.
Mirel Palada
Exclusiv
Organigrama cu chiloți de la TCE Ploiesti, varianta „Salam la păcănele” – cum se salvează protejații lui Nae și se execută fraierii care muncesc
La TCE Ploiești, sindicatul lui Suditu semnează „de acord” cu Organigrama lui Nae, coordonatorii sunt scoși la liman, iar Dinu Răzvan zis „Salam” sare din fața aparatelor de păcănele direct în funcția de adjunct la Siguranța Circulației. Ore suplimentare cu sutele, neverificate, dar bine plătite. Restul? Afară, că „așa zice organigrama”.
Sindicatul lui Suditu: „Noi cu cine votăm?” – Cu Nae!
În timp ce angajații simpli se întreabă dacă mai au loc de muncă mâine, sindicatul lui Suditu își face treaba… dar nu pentru ei, ci pentru „șefii cu pedigree”.
Există un document trimis către Consiliul de Administrație, semnat fix de sindicatul lui Suditu, prin care acesta:
- este de acord cu Organigrama lui Nae (așa-numita „Organigrama cu chiloți”),
- se luptă și obține salvarea coordonatorilor, în special a lui Dinu Răzvan zis „Salam”.
Adică, în traducere liberă:
„Jos cu prostimea, sus coordonatorii! Trăiască organigrama, trăiască Nae, trăiască sinecurile!”
Sindicatul care, teoretic, trebuia să fie ultimul bastion de apărare al oamenilor simpli, se transformă în anexă la pixul lui Nae Comisionaru’ și al găștii de la vârf, aceeași care a orchestrat și restul „capodoperelor administrative” de la TCE Ploiești.
Dinu Răzvan „Salam” – de la păcănele la „Siguranța Circulației”
Piesa de rezistență în documentul lui Suditu: salvarea lui Dinu Răzvan, cunoscut în curte drept „Salam”.
Acest Salam nu e de la mezelărie, e de la „păcănele”:
- promovat de Nae până în funcția de adjunct Serviciu Siguranța Circulației – Control Legitimații de Călătorie,
- cu reputație „strălucitoare”: toată lumea știa că își face programul nu în teren, nu în birou, ci la aparatele de jocuri de noroc.
Și, ca în orice telenovelă administrativă de provincie:
- același Dinu Răzvan apare și în raportul CFG cu sute de ore suplimentare,
- ore neverificate și nejustificate, dar probabil foarte bine decontate.
Omu’ avea timp de toate:
- și la păcănele,
- și adjunct la Siguranța Circulației,
- și erou al orelor suplimentare fantomă.
Ce să mai, un „multitasking” de manual, model TCE Ploiești.
Raportul CFG și „sfinții” orelor suplimentare
Raportul CFG (același care deranjează pe toată lumea din „castă”) nu prezintă doar cifre, ci radiografia unui sistem bolnav:
- sute de ore suplimentare trecute pe numele lui Salam,
- lipsă totală de verificări reale,
- justificări de fațadă, exact cât să încapă în pixul cuiva.
Când vine vorba de oameni care chiar își fac treaba, TCE descoperă brusc litera legii, organigrame, „necesitate de reducere”, disciplină, tot tacâmul.
Când vine vorba de băieții „de casă” cu păcănele, se descoperă mereu înțelegere, portițe, suplimentare, promovări.
Unde e documentul?
Pentru cei interesați de dovezi, nu doar de povești:
- adresa respectivă, prin care sindicatul lui Suditu e de acord cu organigrama lui Nae și se bate pentru salvarea coordonatorilor (în special Salam),
poate fi găsită in institutie; - exact de acolo a fost „pescuită” și de ziarul de investigații Incisiv de Prahova.
Nu vorbim de bârfe de autobază. Vorbim de hârtii oficiale, parafate, trimise la CA, asumate de un sindicat care își vinde steagul exact celor împotriva cărora ar trebui să lupte.
Modelul TCE: protejații se salvează, muncitorii plătesc
Pe scurt, rețeta deja clasică la TCE Ploiești:
- Personaje ridicate în funcții de Nae – protejate cu sfințenie, salvate prin documente manevrate de sindicatul lui Suditu;
- Cei care și-au îndeplinit sarcinile de serviciu – lăsați fără loc de muncă, vânați prin organigrame „optimizate”, făcuți „excedentari” peste noapte.
Pe de o parte:
- Nae Comisionaru’ – artizanul „Organigramei cu chiloți”,
- protejații săi – Salam și ceilalți coordonatori salvați prin documente sindicale,
- conducerea (Dobrescu, Slăniceanu) și sindicatul – într-un dans comun, perfect sincronizat: „un pas înainte pentru șefi, doi pași înapoi pentru muncitori”.
Pe de altă parte:
- cei care au îndrăznit să-și facă datoria,
- cei care au deranjat cu întrebări,
- cei care nu au stat la „combinatii” cu ore suplimentare fictive și rapoarte cosmetizate – toți sunt buni de sacrificat.
De la accidentul falsificat la „feuda” Hipodrom și până la Salam
Totul se leagă într-un tablou grotesc:
- Raportul nr. 1729/05.11.2025 și accidentul falsificat al lui Popescu Narcis, cu implicarea lui Oancea;
- rolul dubios al conducerii (Dobrescu, Slăniceanu), care nu vede, nu aude, dar semnează;
- „feuda” de la Hipodrom, unde interesele personale cântă mai tare decât interesul public;
- sindicate transformate în anexe ale directorilor;
- Nae Comisionaru’, care își propulsează oamenii-cheie și-i salvează prin tot felul de combinații la nivel de CA;
- iar acum, documentul semnat de Suditu, prin care se consfințește oficial salvarea lui Salam și a coordonatorilor, în timp ce alții își pierd pâinea.
Nu mai vorbim de derapaje izolate, ci de un sistem în care:
- accidentul falsificat,
- organigrama croită pe blat,
- orele suplimentare fantomă,
- feudă, protejați, sindicatul „de acord cu șefu’”
sunt părți ale aceleiași povești.
Concluzie: Organigrama cu chiloți, dar fără rușine
Când tragi linie:
- „Organigrama cu chiloți” nu mai e o simplă glumă internă, este harta rușinoasă a clientelei și pilelor din TCE Ploiești;
- sindicatul lui Suditu nu doar că nu apără salariații, ci devine avocatul protejaților lui Nae;
- Dinu Răzvan „Salam” devine simbolul sistemului:
- promovat la Siguranța Circulației deși era cunoscut mai bine la păcănele decât în teren,
- umflat cu sute de ore suplimentare neverificate,
- salvat prin documente trimise la CA, în timp ce alții sunt trimiși la plimbare.
Iar dacă cineva mai are dubii, să caute adresa, exact cum a făcut și presa de investigație.
Hârtiile vorbesc mai tare decât discursurile lacrimogene de sindicat și comunicatele parfumate de conducere.
Până atunci, la TCE Ploiești se aplică o singură regulă:
Cine e cu Nae, trăiește. Cine e cu munca, pleacă. (Cerasela N.).
Exclusiv
„Grădinița de Cadre” de la IPJ Prahova: defilează cu stopul ars, dar dau lecții de lege la fraieri
Când poliția circulă cu mașina-n pioneze prin centru, dar te amendează pe tine pentru un bec ars, nu mai vorbim de ordine publică, vorbim de stand-up comedy instituțional.
La IPJ Prahova nu mai vorbim demult despre „instituție a statului”, ci despre o adevărată Grădiniță de Cadre: multă uniformă, puțină responsabilitate, și o debandadă totală ridicată la rang de stil de lucru. Legea e bună doar ca să fie fluturată în fața cetățeanului, nu și respectată în ograda proprie.
Ieri, în jurul orei 09.00, prin centrul Municipiului Ploiești, se derula o scenă de antologie:
o autoutilitară a IPJ Prahova „dansând” pe șosea cu stopul dreapta spate ars, exact ca și conduita celor care o manevrau. O imagine perfectă: becul mort din stop ca simbol al moralității stinse din instituție.
Când poliția face „paradă” cu mașina în ilegalitate
Să ne imaginăm un pic scenariul:
- Un simplu cetățean este oprit în trafic cu un bec ars la stop.
Rezultatul? Morală, amendă, puncte, „regulile sunt reguli, dom’le, siguranța rutieră nu e joacă!”. - Autoutilitara IPJ Prahova merge liniștită, prin centru, cu defecțiuni vizibile.
Rezultatul? Nici proces-verbal, nici rușine, nici măcar o urmă de jenă.
Ba mai și defilează, ca și cum ar fi la paradă: „Uitați-vă la noi, legea suntem noi, becul ars e doar un detaliu artistic”.
Asta nu mai e dublu standard, e regulament de circulație paralel, valabil doar pentru uniformă. Când cetățeanul greșește, legea e sabie. Când greșește IPJ Prahova, legea devine ventilator de birou: face zgomot, dar nu taie pe nimeni.
Grădinița de Cadre: unde legea e opțională
La IPJ Prahova pare că avem o școală specială, un fel de „Grădiniță de Cadre” unde se predă:
- „Cum să invoci legea doar când îți convine”
- „Cum să faci pe șeful în trafic cu cetățeanul, dar să circuli cu mașina-n pioneze”
- „Cum să transformi orice abuz într-un simplu «incident fără consecințe»”
Respectul față de lege? Ars, ca becul din stop.
Respectul față de cetățean? Dispărut, ca semnalul de avarie de pe autoutilitară.
În loc să fie primii care dau exemplu de conduită, sunt primii care demonstrează că la IPJ Prahova legea e decor, nu obligație. Când îți permiți să te plimbi prin centru cu mașina poliției cu defecțiuni vizibile, mesajul pentru oameni e simplu:
„Noi putem. Tu nu.”
Ce pățeai tu, ce nu pățesc ei
Întrebarea-cheie, pe care o înțelege orice român care a trecut măcar o dată prin filtrul poliției rutiere:
Ce pățea un simplu cetățean prins cu astfel de defect la mașină?
- Amendă.
- Morală.
- „Cum vă permiteți să ieșiți așa pe drumurile publice, puneți în pericol siguranța rutieră!”
Ce pățește IPJ Prahova când defilează cu autoutilitara în aceeași stare?
- Nimic.
- Tăcere.
- Eventual o glumă internă: „Lasă, bă, că merge și așa, nu ne oprește nimeni pe noi”.
Diferența e simplă:
Tu ești doar contribuabilul care plătește taxe, ei sunt cei care îți dau amenda cu legea în mână și stopul propriu ars.

Concluzie: legea nu e bec opțional
Când instituția care ar trebui să fie model de respectare a legii se plimbă senină cu autoutilitara defectă prin centrul orașului, nu vorbim doar de nepăsare, ci de sfidare directă a cetățeanului.
Legea nu e un bec pe care îl aprindem la control și îl stingem când e vorba de noi.
Atâta timp cât IPJ Prahova își permite să joace acest dublu rol – profesor sever pentru cetățeni, dar clovn auto pentru propriii agenți – orice discurs despre „siguranță” și „respectarea legii” devine doar un pamflet prost scris.
Noi doar îl rescriem mai bine. (Sava N.).
Exclusiv
Ministerul „Reglementărilor Fantomă”: cum decide o structură fără chip cât merită oamenii la leafă
Diamantul lovește: de la Tribunalul București, direct la Curtea Constituțională
O nouă excepție de neconstituționalitate pleacă din sala Tribunalului București spre Curtea Constituțională, cu destinația: „Ministerul care reglementează prin hârtii fantomă”. Potrivit Sindicatului Diamantul, miza este explozivă: cine are, de fapt, voie să taie și să spânzure drepturi salariale – ministrul, Parlamentul sau o structură anonimă, botezată „financiară centrală”, care dă ordine prin „puncte de vedere” pe care nu le-a votat nimeni și nu le-a văzut aproape nimeni?
În centrul scandalului se află art. 86 alin. (7) din Anexa VI la Legea-cadru 153/2017, acolo unde o singură sintagmă, „reglementării”, a fost transformată, cu multă imaginație birocratică, în armă de restrâns drepturi salariale de către Direcția Generală Financiară (DGF) a ministerului.
„Reglementare” pe sub masă: când Direcția Financiară se crede Parlament și Guvern la pachet
Excepția ridicată la Tribunalul București vizează exact această „magie semantică”: art. 86 alin. (7) este atacat în măsura în care permite interpretarea că structura financiară centrală a ministerului – DGF – poate „reglementa” drepturi salariale prin:
- puncte de vedere,
- interpretări „obligatorii”,
- hârtii interne care nu văd niciodată lumina Monitorului Oficial.
Adică, în loc ca drepturile salariale să fie stabilite prin legi, ordonanțe, ordine de ministru publicate și asumate, ele sunt, de fapt, redesenate în birouri de finanțiști cu pixul în mână și parafa pe colțul paginii. Să legiferezi prin „punct de vedere” e noul sport național: zero transparență, zero dezbatere, impact maxim.
Sindicatul Diamantul arată că o asemenea practică lovește direct în:
- art. 1 alin. (4) din Constituție – separația puterilor în stat,
- art. 1 alin. (5) – legalitate și securitatea raporturilor juridice,
la pachet cu o colecție de drepturi călcate în picioare: - art. 16 (egalitate în drepturi),
- art. 21 (acces la justiție),
- art. 24 (dreptul la apărare),
- art. 31 (dreptul la informație),
- art. 41 (dreptul la muncă și protecție socială),
- art. 78 (intrarea în vigoare a actelor normative, adică nu prin „adresa nr. X depusă la registratură”).
Viciul 1: Ministrul există doar pe hârtie, „structura” taie și spânzură
Primul viciu invocat: o competență personală a ministrului este pasată, ca o minge fierbinte, către o „structură” care nici măcar nu e subiect de drept.
Conform art. 20 din Legea 500/2002, ordonatorul principal de credite este ministrul, în persoană, cu nume, prenume, semnătură și răspundere. El trebuie să-și asume deciziile, să emită ordine, să semneze.
În practică, însă, arată Sindicatul Diamantul, scenariul arată așa:
- ministrul stă în vitrină,
- Direcția Generală Financiară decide prin „puncte de vedere”,
- iar angajații află că drepturile lor salariale sunt „reglementate” nu prin lege, ci prin interpretări interne, niciodată publicate oficial.
Cu alte cuvinte, responsabilitatea e a ministrului, dar pixul de execuție și de tăiere a drepturilor e la o structură anonimă. Ministrul e doar decorul, „structura” e regizorul din umbră.
Viciul 2: Preluarea puterii de regulă de către contabili-juriști de ocazie
Al doilea viciu: atribuții de reglementare juridică sunt date unei structuri populate cu personal economic, în timp ce ministerul are, culmea ironiei, o direcție juridică plină de consilieri specializați, autorizați chiar prin Legea 514/2003.
Pe românește:
- juriștii există, sunt plătiți, au statut și atribuții,
- dar finanțiștii sunt cei care „reglementează” prin adrese, interpretând legea după cum dă bine la buget.
E ca și cum, într-un spital, protocolul medical ar fi stabilit nu de medici, ci de contabila șefă, prin „notă internă obligatorie”. Îți taie tratamentul din pix și îți explică apoi, cu aer grav, că „așa a reieșit din analiză”.
Viciul 3: Drept românesc cu fantome – „gestiune” fără gestionar, „reglementare” fără persoană
Al treilea viciu atinge direct arhitectura dreptului românesc: în România, reglementarea aparține întotdeauna unei persoane concrete, nu unei „structuri” fluide.
Chiar aceeași Anexă VI, la art. 90, cere ordin al ordonatorului de credite. Adică un act semnat de cineva asumat, nu un document rătăcit printr-un sertar al DGF.
În plus, Legea 22/1969, privind gestiunea bunurilor materiale, spune clar: nu există „gestiune” fără gestionar-persoană. Analog, nu ar trebui să existe „gestiune” de drepturi salariale fără o persoană care își asumă semnătura, nu o „structură” abstractă care se evaporă când apar problemele.
Dar în realitate, reiese din motivare, avem:
- „gestiune” a drepturilor salariale fără gestionar asumat,
- „reglementare” fără act normativ,
- puncte de vedere care se comportă ca niște ordine de ministru, dar nu poartă nicio răspundere de ministru.
„Punctul de vedere” care decide salarii: DGF face jocurile, instanța trebuie să taie nodul
Legătura cu dosarul concret este dureros de clară. În cauză, pârâții își justifică refuzul tocmai printr-un asemenea document: punctul de vedere DGF nr. 462624/2026.
Acest „punct de vedere” nu e doar o opinie inocentă; el este tratat ca lege internă:
- pe baza lui se resping drepturi,
- pe baza lui se refuză aplicarea unor majorări,
- pe baza lui se ciuntește ceea ce Legea 153/2017 părea să promită.
Instanța, în baza art. 18 alin. (2) din Legea 554/2004, trebuie să verifice legalitatea acestui punct de vedere. Iar aici intervine excepția: dacă textul de lege care permite DGF să „reglementeze” cade ca neconstituțional, tot ce decurge din el – inclusiv punctul de vedere 462624/2026 – devine emis fără competență. Adică simplă hârtie administrativă, fără putere de a tăia drepturi.
Pe scurt: dacă se rupe piciorul legal al DGF, se prăbușește tot scaunul de „interpretări obligatorii”.
Curtea Constituțională, invitată să stingă „incendiul” făcut cu pixul
Prin excepția trimisă de la Tribunalul București, Curtea Constituțională este pusă în fața unei întrebări esențiale pentru toată administrația publică:
Poate o structură tehnică, internă, cu personal economic, să condiționeze, să restrângă sau să rescrie drepturi salariale prin „puncte de vedere” nepublicate în Monitorul Oficial?
Dacă răspunsul este „da”, atunci:
- Constituția devine opțională,
- separația puterilor e decorativă,
- drepturile salariale ale angajaților depind de interpretările contabile ale unei direcții financiare.
Dacă răspunsul este „nu”, atunci ministerele vor trebui să facă ceea ce ar fi trebuit oricum să facă de la început:
- să reglementeze prin acte normative asumate,
- semnate de persoane competente,
- publicate transparent, nu ascunse în sertarele unei direcții.
Salariații între lege și „adrese”: statul cu două fețe
Potrivit Sindicatului Diamantul, această excepție nu e doar o „chichiță procedurală”, ci un test:
- dacă statul își respectă propriile reguli,
- sau dacă, în continuare, lasă „structurile” să decidă din umbră cât face munca oamenilor.
Pe un palier, legea promite, Constituția garantează, principiile sună impecabil.
Pe alt palier, totul e filtrat și amputat prin „adrese”, „interpretări” și „puncte de vedere” care nu apar în nicio colecție oficială de acte normative.
Curtea Constituțională va trebui să decidă dacă România e condusă prin legi sau prin Excel-uri bugetare cu antet de direcție financiară.
Până atunci, salariații rămân prinși între două lumi:
- lumea Curții Constituționale, plină de principii, articole și alineate,
- și lumea Ministerului, unde un „punct de vedere” anonim poate cântări, la leafă, mai mult decât toată Constituția pusă la un loc. (Cristina T.).
-
Exclusivacum 2 zile„IPJ Prahova – Grădinița de cadre” – Episodul 59 – Flagrant de carton, anticorupție de mucava și lăutari cu epoleți la comanda Sistemului
-
Exclusivacum 4 zile„IPJ Prahova – Grădinița de cadre care-și mănâncă propriile grade” – Episodul 58: Cum a dispărut, peste noapte, „subcomisarul-șef” din Băicoi
-
Exclusivacum 20 de oreOrganigrama cu chiloți de la TCE Ploiesti, varianta „Salam la păcănele” – cum se salvează protejații lui Nae și se execută fraierii care muncesc
-
Exclusivacum 2 zileMAREA TĂCERE DE LA TCE PLOIEȘTI. „Organigrama cu chiloți”, sindicatele de buzunar și frica la normă
-
Exclusivacum 5 zileCum se prăjește dreptatea între DNA Ploiești, executorii „de casă” și culoarele serviciilor – De la microferma procurorului Lefter la justiția cu epoleți în dosarul Ivanof
-
Exclusivacum 4 zileBâlbâiala de stat cu ștampilă «Strict Secret». Cum a jucat România telefonul fără fir pe securitatea națională
-
Exclusivacum 20 de ore„Grădinița de Cadre” de la IPJ Prahova: defilează cu stopul ars, dar dau lecții de lege la fraieri
-
Featuredacum 4 zileCând sindicatul tace și muncește: de ce au apărut ‘misterios’ cursurile de cercetare disciplinară în MAI



