Featured
ADEVĂRURILE INCOMODE SPUSE DE ORBAN LA TUȘNAD
(Preluare Inpolitics):
De sîmbătă încoace, presa și politicienii combat pe larg ideile exprimate la Tușnad de premierul Viktor Orban, fără a se încurca de un amănunt minor, anume faptul că ei nu prea știu exact ce a spus liderul de la Budapesta. Discursul live a fost însoțit de o traducere tot live, a la Irina Nistor, iar o traducere rezonabilă nu există nici măcar la UDMR. Practic, comentariile s-au bazat pe cîteva idei preluate din zbor, la loc de cinste fiind ceva cu rasele umane, plus niște mesaje antiromânești, care de fapt nu au existat. În loc să ia foc aiurea, politicienii români ar fi trebuit, poate să caute discursul integral și să-l analizeze cu creionul în mînă. Pentru că Orban, prin a cărui gura au grăit foarte probabil și Moscova și Berlinul, a spus lucruri tulburătoare și foarte greu de combătut. Lucruri pe care nu le veți auzi vreodată din gura vreunui politician român, ai noștri fiind prea atenți să confirme mai-marii lumii încă înainte ca aceia să deschidă gura.
La Tușnad, Viktor Orbán a spus lucruri grele și foarte grele. Cu atît mai interesante cu cît, după cum remarca foarte bine politologul Radu Carp pe Contributors.ro, cu o zi înainte de discursul de la Băile Tuşnad, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, i-a transmis omologului ungar Peter Szijjarto disponibilitatea lui Putin de a discuta doar cu SUA despre încetarea războiului şi doar după o eventuală nouă majoritate în Congres a republicanilor. Ceea ce ar explica și anumite mesaje ale lui Orban care, luna viitoare, va participa la o foarte importantă reuniune a republicanilor în perspectiva alegerilor din noiembrie.
Ceea ce conturează ipoteza că Orban nu numai că nu bate cîmpii, dar ar putea fi un jolly-joker extrem de important în ecuația războiului din Ucraina.
Să prezentăm, în consecință, cele mai importante mesaje ale lui Orban, conform textului integral postat pe siteul cristoiublog.ro:
– De când ne-am întâlnit ultima oară, lumea s-a schimbat foarte mult. În 2019 am fost participanţii unei tabere deosebit de optimiste şi încrezătoare, însă deceniul care s-a deschis în faţa noastră, după cum se vede bine, va fi deceniul pericolelor, războiului şi nesiguranţei.
– Deci, am intrat în epoca pericolelor, iar acum se fisurează aceşti piloni ai civilizaţiei occidentale pe care îi credeam indestructibili. Voi aminti aici trei asemenea zdruncinări. Anterior am crezut că trăim într-un scut protector al ştiinţei, dar a venit COVID-ul. Am crezut că în Europa nu mai poate fi război, dar acum avem război în vecinătatea Ungariei. Am crezut că războiul rece nu se mai întoarce, dar foarte mulţi lideri ai lumii acţionează în direcţia organizării vieţii noastre într-un bloc.
– Ceea ce este uluitor când priveşti lumea este că în lumina datelor care ne sunt prezentate, lumea pare un loc din ce în ce mai bun. În timp ce noi simţim contrariul. Speranţa de viaţă a ajuns la 70 de ani, în Europa este de 80 de ani. În ultimii 30 de ani mortalitatea infantilă a scăzut cu o treime. Gradul de subnutriţie în lume, care în anii 1950 era în jur de 50%, azi este de 15%, rata celor care trăiesc în sărăcie, care în 1950 era de 70% în lume, în 2020 a scăzut la 15%, procentul acelora care ştiu să scrie a ajuns la 90%, numărul orelor de lucru pe săptămână, care în 1950 era de 52 de ore, azi este de 40 de ore, iar numărul orelor libere a crescut de la 30 de ore la 40 de ore. Şi aş putea continua. Atmosfera generală este, totuşi, că lumea este un loc tot mai rău.Tonalitatea ştirilor este tot mai sumbră şi există un fel de aşteptare a sfârşitului lumii, care este în creştere.
– Întrebarea e dacă este posibil ca milioanele de oameni să înţeleagă greşit ce se întâmplă cu ei. Interpretarea mea a acestui fenomen este aceea că o parte din indispoziţia noastră se datorează sentimentului occidental al vieţii. Ceea ce provine din faptul că forţa, performanţa, prestigiul şi capacitatea de acţiune a civilizaţiei occidentale este în scădere, la care occidentalii nativi dau din mână, spunând că nu este aşa, deoarece şi Spengler a scris că Occidentul este în declin şi încă este aici, iar pe copiii noştri nu îi trimitem la facultate în Est, ci în Vest. În acest sens nu există o mare problemă. Dar realitatea este că atunci când în urmă cu 100 de ani s-a vorbit despre declinul Occidentului, atunci s-a vorbit despre un regres spiritual şi demografic. Însă ceea ce vedem azi este regresul lumii occidentale din punct de vedere material şi al puterii.
– Este important să înţelegem că şi celelalte civilizaţii s-au modernizat. Vedem că civilizaţiile rivale au preluat tehnologia occidentală şi au asimilat şi sistemul financiar occidental, dar nu au preluat şi valorile occidentale, ba mai mult, nici prin cap nu le trece să le preia. În pofida acestui fapt, Occidentul vrea să îşi răspândească propriile sale valori, ceea ce este resimţit drept umilitor de ceilalţi, iar noi înţelegem acest lucru, respectiv şi noi simţim la fel.
– Amintesc aici aventura ministrului de externe, Péter Szijjártó, care a avut loc în jurul lui 2019, în timpul administraţiei americane anterioare, când un reprezentant al Guvernului american care a efectuat o vizită aici a împins o foaie, într-un mod neglijent, şi a spus doar atât – că la aceste puncte trebuie modificată Constituţia Ungariei şi atunci vom fi din nou prieteni.
– Aşadar, noi înţelegem această rezistenţă care porneşte din celelalte părţi ale lumii faţă de răspândirea şi exportul valorilor occidentale. Ba mai mult, bănuiala mea este că celelalte părţi ale lumii şi-au dat seama că tocmai de aceea trebuie să se modernizeze, deoarece numai astfel se pot opune exportului valorilor occidentale, străine pentru ele. Cel mai dureros, în acestă pierdere materială şi a puterii, este că noi, adică Occidentul, am pierdut controlul asupra resurselor energetice. În 1990, 90% din petrol, gaze naturale şi cărbune erau deţinute de Statele Unite şi Europa. Acest procent a scăzut la 85% în 1995, iar azi situaţia este următoarea: SUA şi Europa împreună deţin în total 35%, SUA deţine sub control 25%, iar noi, europenii, 10%, ruşii 20%, iar Orientul Mijlociu 30%. Situaţia este similară şi în cazul materiilor prime.
– La începutul anilor ’90, SUA, Marea Britanie şi Germania deţineau majoritatea materiilor prime necesare industriei moderne. După al Doilea Război Mondial au intrat în calcul şi sovieticii, iar azi vedem că aceste materii prime sunt deţinute de Australia, Brazilia şi China, dar la modul în care 50% din resursele Africii sunt importate de China.
– Dar nici viitorul nu arată prea bine, deoarece materiile prime necesare industriei moderne erau stăpânite în mare parte de SUA şi Uniunea Sovietică, iar acum chinezii produc de cinci ori mai mult decât americanii şi de 60 de ori mai mult decât Rusia. Aceasta însemnă că Occidentul pierde bătălia pentru materii prime. Dacă vrem să înţelegem situaţia Occidentului în lume, trebuie să pornim de la faptul că majoritatea resurselor lumii se află în afara civilizaţiei occidentale. Situaţia Europei este de două ori mai dificilă.
– Cauza este că SUA au strategia pe care o au. 2013 este un an pe care nimeni nu l-a remarcat şi nu l-a reţinut. A fost anul în care americanii au introdus noile tehnologii în extracţia de materii prime, printre care metoda fracturării şi au anunţat o nouă doctrină privind politica de securitate. Această nouă tehnologie înseamnă o poziţie mai puternică în ceea ce priveşte promovarea şi atingerea obiectivelor noastre în domeniul securităţii internaţionale. Cu alte cuvinte, americanii nu au ascuns faptul că vor utiliza energia ca armă de politică externă. Faptul că îi acuză pe alţii de acest lucru nu trebuie să ne inducă în eroare. De aici rezultă că americanii utilizeză o politică de sancţiuni mai curajoasă – asta se vede în lumina războiului ruso-ucrainean – şi îşi stimulează aliaţii, printre care şi pe noi, să achiziţioneze energie provenită din SUA.
– Acest lucru funcţionează, deoarece americanii ştiu să îşi impună voinţa, ei nu depind de resursele energetice ale altora, sunt capabili să exercite presiune, deoarece dispun de reţeaua financiară necesară politicii de sancţiuni şi sunt capabili să exercite presiuni „prieteneşti”, cu alte cuvinte, îi pot convinge pe aliaţi să cumpere de la ei. La început, această politică nu a fost atât de puternică. Când preşedintele Trump a vizitat Polonia, el a vorbit doar despre „gaze gratis”, dar acum, în 2022, această strategie a fost completată prin politica sancţiunilor. Aşa stăm acum şi nu m-ar mira dacă în acest cerc ar fi incluse uraniul şi energia atomică. Europa a încercat să apere axa Germania – Rusia, adică să aducem energie şi din Rusia. Acum, poliţia internaţională tocmai distruge această axă. După toate acestea, am dat un nou răspuns, prin conducerea Germaniei: să trecem la surse de energie regenerabile, dar deocamdată asta nu funcţionează, deoarece tehnologia este scumpă.
– Şi energia produsă astfel este scumpă. Mai mult de atât, trecerea la această tehnologie nouă nu merge de la sine, ci numai impusă de sus, iar presiunea vine din partea Comisiei de la Bruxelles, chiar dacă aceasta încalcă grav interesele unor state membre ale UE. Deschid o paranteză, ca să vorbesc şi despre valorile europene. Un exemplu este decizia privind reducerea cu 15% a consumului de gaze. Nu văd cum poate fi impusă. Dacă în cazul unor ţări membre această reducere nu va fi suficientă, atunci gazele vor fi luate de le cei care le au.
– Comisia Europeană nu spune Germaniei să nu oprească cele două-trei centrale nucleare care mai funcţionează şi care produc energie electrică ieftină, ci lasă Germania să le închidă singură şi vor lua gaze de la noi, cei care am reuşit să înmagazinăm. În concluzie, doresc să spun că sentimentele negative din ţările occidentale provin din faptul că energia şi materiile prime nu se mai află în mâinile Occidentului. Ce se află în mâinile acestuia sunt puterea militară şi capitalul. Întrebarea este: ce ne facem cu acestea în actualele condiţii?
– Zilele trecute, în Ungaria a apărut o carte excelentă, scrisă în 1973, în Franţa, „Tabăra sfinţilor”, pe care vă recomand să o citiţi dacă doriţi să înţelegeţi procesele sufleteşti care stau în spatele neputinţei occidentalilor. Migraţia a împărţit Europa în două. Una din jumătăţi este o lume în care trăiesc europeni şi oameni din afara Europei. Aceste ţări nu mai sunt naţiuni. Aceste sunt conglomerate de popoare. Acestea nu mai sunt Occidentul, ci post-Occidentul. În jurul anului 2050 se va întâmpla, conform legilor matematicii, cotitura demografică definitivă, iar ponderea ne-europenilor în marile oraşe va fi de peste 50%. Şi mai suntem noi, cealată jumătate, Europa Centrală, cealaltă parte a Occidentului. Pot să spun că aici, în Europa Centrală, este Occidentul, iar dincolo a rămas doar post-Occidentul. Între cele două se duce o bătălie.
– Noi am venit cu o propunere de toleranţă, să fim lăsaţi în pace, fiecare să decidă cu cine doreşte să trăiască, dar ne-au refuzat şi duc o bătălie împotriva Europei Centrale, în scopul de a ne face la fel ca ei. Acum se pomeneşte mai puţin despre migraţie, dar credeţi-mă că nimic nu s-a schimbat. Bruxellesul, împreună cu trupele lui Soros, doreşte să ne oblige să îi primim pe imigranţi. Ne-au dat şi în judecată pentru sistemul de apărare a frontierei şi chiar am fost condamnaţi.
– Aceşti oameni bravi din Occident, din post-Occident, nu pot accepta că au pierdut. Noi nu dorim să le amintim acest lucru în fiecare zi, ci doar să le spunem să nu ne oblige să avem o soartă pe care noi o considerăm o fatalitate pentru o naţiune. Totodată, avem de-a face cu „o şmecherie” ideologică. Stânga ultranaţionalistă afirmă că în Europa trăiesc popoare multirasiale. Afirmaţia este o minciună de ordin istoric şi semantic. Desigur, există lumea în care popoarele europene se amestecă cu popoarele care vin din afara Europei. Aceasta este o lume amestecată rasial. Şi suntem noi, unde s-au amestecat popoare din interiorul Europei, oameni care circulă, muncesc şi se mută dintr-un loc în altul. În Bazinul Carpatic nu suntem o combinaţie de rase, ci o combinaţie de popoare care trăiesc la ele acasă. Şi, când avem noroc, aceste popoare se amestecă într-un „sos hungaro-panonic” şi creează o cultură europeană specifică. Pentru asta am luptat mereu.
– Suntem dispuşi să ne amestecăm între noi, dar nu dorim să devenim o rasă amestecată. De aceea am luptat la Belgrad, de aceea i-am oprit pe turci la porţile Vienei şi de aceea, la vremea respectivă, francezii i-au oprit pe arabi. Civilizaţia islamică care se mişcă spre Europa şi-a dat sema că drumul prin Ungaria nu este tocmai potrivit. Va veni timpul când va trebui să ne apărăm nu numai la Sud, ci şi dinspre Vest, când va trebui să îi primim pe creştinii care se vor refugia de acolo şi să îi oprim pe aceia pe care nu vom dori să îi lăsăm să intre în Ungaria.
– Schengen, ne-Schengen, va trebui să ne protejăm graniţa vestică. Dar aceasta nu este sarcina noastră, ci a copiilor noştri. Stimat auditoriu: demografie, migraţie, urmează al treilea strat: ideologia „gender”. Noi o numim legea protecţiei copilului. Şi în acest caz am fost trimişi în judecată. Aştepăm sentinţa. Singurul lucru pe care l-am obţinut, mai ales mulţumită doamnei ministru Judit Varga, este să disjungem disputa pe tema gender de disputele privind fondurile europene. Poziţia noastră, un fel de propunere pentru toleranţă, este: noi nu le spunem cum să trăiască, ci doar le cerem să accepte că la noi tatăl este bărbat, mama este femeie, iar copiii noştri să fie lăsaţi în pace, iar acest lucru să fie acceptat şi în rândul „armatei” lui George Soros. Este important să se înţeleagă că în Ungaria, în această parte a Europei, această chestiune nu este una ideologică, ci cea mai importantă problemă a vieţii.
– Să nu ne lăsăm păcăliţi, viitorul nostru depinde de cum vom şti să ne apărăm. În primul rând prin determinare, iar în al doilea rând vom căuta aliaţi. Un exemplu este cooperarea în cadrul grupului Vișegrad 4. Importanţa Grupului de la Visegrád este că am reuşit să „defilăm” împreună în aceste chestiuni. Dar nu este întâmplător că post-occidentalii au făcut tot posibilul să destrame V4. Pe de asupra, a venit războiul, care a zdruncinat cooperarea între Polonia şi Ungaria, axul principal al V4. Interesele Poloniei şi Ungariei în privinţa războiului sunt aceleaşi. Şi ei doresc ca ruşii să nu vină mai aproape. Doresc păstrarea suveranităţii Ucrainei, ca în Ucraina să fie democraţie. Ambele ţări doresc aceste lucruri, totuşi războiul pune în dificultate relaţiile cu prietenii noştri. Diferenţa este că noi considerăm acest război un conflict între două popoare slave, la care noi nu dorim să participăm, iar polonezii se simt parte în acest război, De aceea trebuie să salvăm tot ce se poate din relaţiile ungaro-poloneze pentru vremurile de după război.
– Mai sunt prieteni noştri slovacii şi cehii, dar acolo s-au schimbat guvernele şi se pune în avantaj lumea post-occidentală. Cehia şi Slovacia nu îşi asumă un conflict cu Bruxelles-ul şi adună puncte. Este ca şi cum ţi-ai priponi caii într-un grajd în flăcări. Le doresc succes.
– A patra chestiune este cea a războiului. Orice război poate fi privit din mai multe puncte de vedere. Dar, principalul punct de vedere este că mamele îşi plâng copiii, iar copiii îşi pierd părinţii. Această abordare trebuie să fie deasupra tuturor lucrurilor, chiar şi în politică. Pentru Guvernul Ungariei, aceasta înseamnă că principala obligaţie este ca părinţii maghiari şi copiii maghiari să nu ajungă într-o astfel de situaţie. Menţionez că există ţări care ne critică că nu suntem suficient de apropiaţi faţă de ucraineni. Însă, aceste ţări sunt departe şi acordă cel mult sprijin financiar sau în armament, dar maghiarii sunt singurii care mor alături de ucraineni în acest război. Potrivi datele pe care le deţinem, în acest război au murit 86 de maghiari, iar cei care ne critică nu au pierdut nicio picătură de sânge. De aceea, ca ţară vecină, Ungaria are dreptul să spună că pacea este singura soluţie, este singura soluţie pentru salvarea vieţii oamenilor şi antidotul pentru inflaţie şi pentru criza economică.
– Cum ne vom poziţiona pe viitor faţă de acest război? Ne vom menține opinia că nu este războiul nostru. Ungaria este membră a NATO si pornim de la ideea că NATO este mult mai puternică decât Rusia. Niciodată Rusia nu va ataca NATO. Afirmaţia că ruşii nu se vor opri în Ucraina este o propagandă de înţeles, dar slabă, a ucrainienilor. Îi înţeleg, pentru că scopul lor este să ne atragă în acest război, să atragă cât mai multe ţări, dar afirmaţia nu are nicio bază reală. Totodată, fiind membri ai NATO, dar nu dorim să intrăm în război, am ajuns într-o situaţie delicată. Chiar dacă NATO şi UE au decis să nu devină părţi beligerante, au decis să livreze armament şi au impus sanţiuni severe, astfel că au devenit de facto, nu de jure, părţi în acest conflict. Suntem în situaţia periculoasă de a îi ajuta pe ucraineni fără ca puterea de le Moscova să considere că NATO şi EU au intrat în război. Astfel UE şi NATO şi-au asumat riscuri uriaşe. Dacă mai aveţi răbdare, aş dori să spun cum va fi acest război şi care sunt cauzele acestuia, de ce Rusia a atacat Ucraina, amintind că dacă cineva înţelege un lucru, atunci este un pas pentru a îl accepta. chiar dacă a înţelege nu înseamnă a accepta.
– Ruşii au formulat o cerere de securitate foarte clară, pe care au trimis-o în scris americanilor şi Alianţei Nord-Atlantice, lucru rar întâlnit în diplomaţie. Au solicitat ca Ucraina să nu devină niciodată membră a NATO, au solicitat ca NATO să garanteze acest lucu şi au cerut ca pe teritoriul Ucrainei să nu fie amplasate arme care să atingă teritoriul Rusiei. Occidentul a respins această propunere, nici măcar nu a vrut să discute pe această temă. Ocidentalii au afirmat că NATO este o structură deschisă, oricine poate solicita să adere, iar noi vom decide pe cine primim şi pe cine nu. Acest refuz a avut drept consecinţă faptul că ruşii doresc să obţină pe calea armelor garanţiile de securitate pe care anterior doreau să le obţină pe calea negocierilor. Dacă am fi fost mai norocoşi, iar preşedintele SUA ar fi fost Donald Trump, iar cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu pleca, atunci acest război nu ar fi izbucnit niciodată. Dar, nu am avut noroc, astfel încât ne aflăm în acest război.
– Strategia occidentului se bazează pe patru piloni. Primul este că Ucraina, nu singură, ci cu instructori anglo-saxoni şi cu armament NATO, poate câştiga războiul cu Rusia. A doua strategie este că sancțiunile vor slăbi Rusia şi va destabiliza conducerea de la Moscova. Al treilea pilon este bazat pe faptul că vom fi în stare să gestionăm efectele sancţiunile economice, cu alte cuvinte pe ruşi îi va durea mai tare decât pe noi. Al patrulea element este că toată lumea va fi de partea noastră, deoarece noi avem dreptate. Ca urmare a acestei strategii „de excepţie” situaţia este ca şi cum ne-am afla într-o maşină care a făcut pană de cauciuc la toate cele patru roţi. Este evident că aşa nu putem câştiga războiul. Ucrainenii nu vor câştiga niciodată războiul împotriva Rusiei cu ofiţeri instructori mericani şi cu armamet american. Pur și simplu pentru că ruşii au o superioritate asimetrică.
– O a doua constatare este că sancţiunile nu vor destabiliza Moscova. În al treilea rând, Europa se află într-o criză economică, dar şi politică. Guvernele se prăbuşesc precum în jocul de domino. De la începutul războiului, au căzut guvernele Marii Britanii, Italiei, Bulgariei şi Estoniei, şi încă suntem departe de toamnă. Efectele creşterii uriaşe a preţurilor se vor vedea abia de acum încolo. În ultimul rând, restul lumii nu este cu noi, chiar şi în mod declarativ.
– Capacitatea americanilor de a identifica imperiul răului şi de a solicita lumii să se alinieze de partea binelui istoric – asta pe noi ne deranjează puţin, pentru că şi comuniştii spuneau la fel – nu mai există. Lumea nu se mai aliniază în mod demonstrativ. China, India, Brazilia, Africa de Sud, lumea arabă şi mare parte a Africii nu sunt dispuse să se implice în război, şi nu pentru că dreptatea nu este de partea Occidentului, ci pentru că au propriile probleme pe care doresc să le învingă.
– Dacă vorbim despre război, atunci există o singură întrebare importantă: Şto delati? (Ce să facem, în rusă – n.r.). Armata Ungariei nu pare una mare, comparati cu altele. PIB-ul Ungariei comparativ cu cel al SUA sau al marilor ţări europene este modest. Se poate ca noi să vedem bine situaţia, să avem idei excelente în ce priveşte războiul, să avem clarviziune cu privire la strategie, dar în privinţa războiului toate aceste contează prea puţin, deoarece războiul este un joc al celor puternici. Decisiv este cuvântul aceluia care este mai puternic. Ungaria nu are de ce să îşi facă iluzii că vom putea inflenţa evenimentele războiului şi strategia Occidentului, prin sfaturi bune. Cu toate acestea, consider drept o chestiune de onoare şi morală că trebuie să ne spunem punctul de vedere şi să îi convingem pe occidentali să eleboreze o strategie nouă. Dacă avem pană, atunci trebuie să schimbăm roata. În centrul acestei strategii nu trebuie să se afle câştigarea războiului, ci tratativele de pace şi o propunere bună privind pacea. Acum treaba Uniunii Europene nu este să se poziţioneze de partea ruşilor sau a ucrainenilor, ci să se interpună între Rusia şi Ucraina. Aceasta ar trebui să fie esenţa unei noi strategii.
– Ce se va întâmpla? Ruşii vorbesc pe o limbă veche, de parcă am auzi vocile din trecut. Când îl ascult pe domnul Lavrov parcă aş auzi ceva de acum trei zeci de ani. Asta nu înseamnă că ceea ce spun nu are sens. Are sens şi merită luat în serios. Acum două zile, un oficial rus a spus că vor înainta în Ucraina până când vor ajunge într-un punct de unde armele pe care le deţin ucraininenii nu vor mai putea lovi ţinte de pe teritoriul Rusiei. Astfel, cu cât NATO va livra ucrainienilor arme mai moderne, cu atât mai mult ruşii vor împinge mai departe linia frontului, pentru că interesul lor este să nu poată fi loviţi de pe teritoriul Ucrainei. Ne place sau nu, ceea facem acum este să prelungim războiul.
– Totodată, trebuie să ne împăcăm cu ideea că tratative de pace ruso-ucrainene nu vor avea loc. Cine se aşteaptă la aşa ceva, aşteaptă degeaba. Ca urmare a faptului că Rusia doreşte garanţii de securitate, războiul va putea fi încheiat numai prin negocieri între ruşi şi americani. Pînă când nu vor avea loc aceste negocieri, nu va exista nici pace. Din păcate, noi europenii ne-am irosit şansele de a influenţa situaţia. Le-am irosit după 2014, când a fost semnat Acordul de la Minsk, din care i-am exclus pe americani şi am preferat garanţii franco-germane. Acest acord ar fi trebuit implementat, dar din păcate, noi, europenii, mai exact cei care ne-au reprezentat, germanii şi francezii, nu l-au putut impune. Acum, ruşii nu mai vor să discute cu noi, ci cu acela care îi poate obliga pe ucraineni să respecte ce s-a convenit. Europa este, din nou după cel de-al Doilea Război Mondial, în situaţia în care decizia aparţine Americii şi Rusiei.
– Demografie, migraţie, gender, război. A cincea mare provocare o reprezintă energia şi economia. Sunt chestiuni complicate. Întrebarea este cine are de profitat de pe urma războiului. Răspunsul este că acela care are resurse energetice proprii. Au de câştigat ruşii. Am calculat greşit în momentul în care am crezut că, dacă nu vom achiziţiona energie din Rusia, atunci ruşii vor avea încasări mai mici. Calculele au fost greşite, deoarece încasările depind nu numai de cantitatea vândută, ci şi de preţul mărfii. Acum situaţia este că ruşii vând mai puţină energie, dar au încasări mai mari. Importulrile Uniunii Europene au scăzut cu 23%, dar încasările Gazprom au crescut de două ori în ultima perioadă.
– Au avut de câştigat chinezii. China era dependentă de ţările arabe, de unde achiziţiona din acea zonă toţi agenţii energetici. Acum, de cînd noi nu mai luăm de la ruşi, respectiva cantitate s-a îndreptat către China, care nu mai este dependentă din punct de vedere energetic.
– Şi desigur, au de câştigat marile companii americane. Conform datelor pe care la deţin, profitul EXXON a crescut de două ori în 2022, al companiei Chevron, de patru ori, al ConconoPhillips, de şase ori. Ştim cine are de câştigat, dar cine pierde? Are de pierdut Uniunea Europeană deoarece deficitul în ceea ce priveşte energia a crescut de trei ori, iar acum aceste este de minus 189 de miliarde de euro.
– Grecii antici au susţinut că lumea se compune din două stări: sunt momente când lumea este în ordine, şi se numeşte Cosmos, şi sunt momente când nu este în ordine şi se numeşte Haos. Azi economia europeană se îndreaptă spre această ultimă direcţie. Dilema cu care noi, maghiarii, trebuie să ne confruntăm este că trebuie să găsim cheia de decriptare, care sună astfel: există o recesiune globală, dar trebuie găsită o excepţie pe plan local. Pentru următorii doi ani am stabilit drept obiectiv ca Ungaria să fie o excepţie locală în timpul unei crize globale. Este un scop ambiţios. Ceea ce înseamnă că în zadar am dori după alegeri ca noi să avem o viziune despre următorii patru ani, acest lucru este imposibil, deoarece aceşti patru ani se compun din doi ori doi ani. În primii doi ani, 2022-2024, vor avea loc alegeri prezidenţiale în America, şi atunci se va dechide posibilitatea în mod serios – după părerea mea – pentru stabilirea păcii, după care urmează perioada de doi ani între 2024 – 2026. Este nevoie de un proiect pentru primii doi ani, respectiv altul pentru ultimii doi ani. Se poate face din Ungaria o excepţie locală? Se poate. Cuvântul cheie sună astfel: a rămâne în afară.
– Trebuie să încheiem un nou acord cu Uniunea Europeană. Negocierile financiare sunt în prezent în derulare. Vom ajunge la un consens. Trebuie să încheiem un nou acord cu ruşii. Ungaria trebuie să încheie un nou acord cu chinezii, precum şi cu SUA – cu republicanii va fi mai uşor probabil , decât cu democraţii. Dacă vom reuşi să rezolvăm toate acestea, vom putea ajunge la un acord cu toată lumea, conform intereselor noastre naţionale, atunci ne putem reveni în 2024 pe vechiul teren de creştere şi de dezvoltare.
– La final trebuie să vă spun, să nu uităm că în realitate depunem eforturi pentru anul 2030. Acum am vorbit despre multe lucruri. Guvernarea ungară ne aminteşte de artiştii chinezi care dintr-o dată aruncă 20 de farfurii în aer şi niciuna nu are voie să se spargă. Aproximativ acestea sunt sarcinile noastre, dar între timp nu trebuie pierdut din vedere, în timpul aruncării farfuriilor, că în gândirea noastră cel mai important este linia orizontului, care este în jurul anului 2030. Potrivit analizelor noastre, până la aceea dată se vor acumula şi înmulţi problemele lumii occidentale. Va fi o criză serioasă în Statele Unite. Mai devreme v-am recomandat autorul francez. Recomand tuturor cartea unui analist american, Friedman, carte care a fost editată şi în limba maghiară, şi se numeşte „Calmul dinainte furtunii”, în care autorul prezintă provocările cu care va trebui să se confrunte SUA, care va atinge apogeul acestor provocări în jurul anului 2030. Undeva în acest interval de timp vor apăra toate problemele zonei euro, a căror esenţă va fi aceea că strategiile de dezvoltare ale Sudului şi Nordului se vor deosebi unul de altul, ceea ce înseamnă că Sudul este plin de datorii şi va trebui să-l finanţeze Nordul, ceea ce va crea o tensiune care, după un timp – dacă cei din Sud nu se vor reforma după modelul Nordului -, nu va fi sustenabilă şi nu manifestă disponibiltate pentru schimbarea culturii, de aceea datoriile de stat ale tărilor din Nord se află la un nivel de 150-180 de procente. Şi tot în jurul anului 2030 vor fi în cadrul UE noi raporturi de forţă, deoarece cei din Europa Centrală, care sunt trataţi aşa cum sunt, noi, central-europenii, în jurul acestei date vom deveni contribuabili net.
– Cehii sunt foarte aproape de această situaţie. Dacă polonezii se vor dezvolta în ritmul actual şi ei vor ajunge repede aici în jurul anului 2030, şi vom şi noi acolo în jurul acestei date. Aceasta înseamnă că vor exista noi raporturi de forţă. Cine plăteşte, comandă muzica. Toate acestea vor schimba şi raporturile noastre, vor fi create noi situaţii şi pentru noi în cadrul Uniunii Europene. Dragi prieteni, în jurul anului 2030 trebuie să fim într-o formă superioară, atunci este nevoie de forţă de natură: diplomatică, militară, spirituală şi economică.
– Tocmai acum suntem preocupaţi de marea dezvoltare în domeniul industriei militare şi a armatei, diversificăm sursele noastre de energie, (ceea ce vrea UE nu este diversificare). Diversificare înseamnă că nu eşti aservit, deoarece poţi să te aprovizionezi cu energie din diferite locuri. Ceea ce fac ei, este echivalent cu sancţiuni şi scopul este ca să nu te aprovizionezi cu energie de undeva. Aceasta este cu totul altă povestă. Noi nu vrem ca să fie interzis să procurăm energie din Rusia, noi vrem să împiedicăm ca noi să avem voie de obţinem energie doar din Rusia.
– A cincea şansă a noastră este utilizarea tehnologiei, dacă suntem destui de rapizi putem câştiga mereu din schimbarea tehnologiei, un exemplu bun în acest sens sunt şi maşinile electrice. În Ungaria efectuăm mari investiţii pentrtu producerea acumulatoarelor şi noi vom fi foarte repede cel de-al treilea mare producător de acumulatoare din lume – în valoare absolută, nu în procente – şi al cincelea cel mai mare exportator din lume. Există, aşadar, aceste nişe unde putem intra.
– A şasea şansă a noastră este afluxul de capital străin, capitalul vine atât din Est, cât şi din Vest, în 2019 şi în 2020 cele mai multe investiţii au fost aduse de Coreea de Sud, în 2020 de China, iar în acest an tot Coreea de Sud, în timp ce avansează şi investiţiile germanilor. Ieri au anunţat construirea noii fabrici de maşini Mercedes, ceea ce este o investiţie de un miliard de euro. Suntem o ţară de tranzit şi vrem să rămânem o economie de tranzit, iar în acest sens trebuie să menţionez că dacă lumea va deveni din nou un bloc şi va fi divizată în două părţi, Est şi Vest, atunci, noi nu vom fi un punct de întâlnire, o ţară de tranzit, un loc de trecere, care va îngloba avantajele Estului şi Vestului, ci vom fi marginea, periferia a ceva. Şi atunci nu vom fi o Ungarie prosperă, ci o garnizoană prăfuită, avansată, de tip Jenő Rejtő. De aceea noi trebuie să fim împotriva creării a oricărui bloc, numai aşa vor aduce beneficii ţara de tranzit şi economia de tranzit.
Cam acestea au fost principalele idei din discursul premierului ungar. Un discurs care poate fi comentat, analizat, combătut, dar în niciun caz nu poate fi ridiculizat, cum s-a încercat la noi, nici ignorat. Și căruia nu i se poate răspunde cu istericale politice, mai ales unele suspectate a veni de la politicieni care nici măcar nu cunosc respectivul discurs.
Viktor Orban a spus adevăruri incomode printr-un discurs adresat în egală măsură maghiarilor, europenilor și chiar cetățenilor întregii lumi, un discurs de excepție pe care superficialii s-au grăbit să le pulverizeze nefiind clar în numele căror principii.
Închideți ochii și încercați să vi-l imaginați pe Klaus Iohannis, pe Nicolae Ciucă ori pe Marcel Ciolacu susținînd un asemenea discurs. Sau, mai bine renunțați din start, ar fi un exercițiu imposibil, ori cel mult amuzant.
Exclusiv
REPUBLICA PARALELĂ A ȘTAMPLEI „STRICT SECRET”. Cum a fost răpită piața 5G de CSAT, pusă la adăpost de Justiție și împachetată în „interes național”
Democrație pe hârtie, dictatură de CSAT în practică
România trăiește, oficial, într-o „democrație constituțională”. Neoficial, însă, pare mai degrabă o republică a cărților de vizită fără nume, unde miliarde de euro se decid la „diverse” pe ordinea de zi a unor ședințe secrete, sub pretextul comod și elastic al „securității naționale”.
Cazul în care gigantul tehnologic chinez Huawei a dat în judecată statul român – solicitând anularea Deciziei Prim‑ministrului nr. 81/2024 și a Hotărârii CSAT nr. 35/2024, prin care i s-a respins autorizarea pentru 5G – a smuls cortina de pe una dintre cele mai toxice aberații legislative din ultimii ani: Legea nr. 163/2021. Aceasta, prezentată public drept gardian al „infrastructurilor informatice și de comunicații de interes național” și al „condițiilor implementării rețelelor 5G”, este, în fapt, manualul prin care structurile de securitate națională își bagă bocancul direct în piața economică liberă.
Textul complet al minunii legislative poate fi admirat, în deplină splendoare birocratică, în Monitorul Oficial, prin intermediul portalului legislativ al statului român:
https://legislatie.just.ro/public/DetaliiDocument/279515
CSAT – noul regulator de piață: „Nu-ți spun de ce, dar ești periculos”
Mecanismul e simplu și brutal: CSAT emite un aviz – negativ, desigur – pe baza unor criterii atât de vagi și geostrategice încât nici măcar nu mai contează realitatea tehnică. Nu trebuie demonstrat nimic public, nu trebuie făcut niciun audit tehnic transparent, nu trebuie explicat cum, când și de ce este un furnizor periculos. E suficient să fie „dintr-un stat care nu ne place la știri”.
În baza Legii 163/2021, aceste avize secrete devin, practic, acte de condamnare economică. Companii reale, cu investiții reale, cu echipamente reale, sunt decapitate prin hârtii clasificate, inaccesibile, transformate în ghilotine administrative puse în mișcare de Guvern, cu Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024 ca exemplu de manual.
Întrebarea elementară rămâne: cum poate o companie să se apere de acuzații pe care nu are voie să le citească, să le verifice sau să le combată?
Curtea de Apel București oprește banda rulantă: „Până aici!”
Sistemul juridic de la București, în ciuda reflexului tradițional de „executare cu explicațiile la dosar”, a intrat într-un blocaj interesant. Curtea de Apel București a făcut un gest rarisim: a admis cererea Huawei și a trimis Legea 163/2021, în întregime, în fața Curții Constituționale a României (CCR), ridicând o excepție de neconstituționalitate care zguduie din temelii întreaga construcție legislativ-securistică a „5G-ului românesc”.
Ca să fie circul complet, instanța a pus cauza și pe pauză, până când Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) va lămuri, prin cauza-pilot C‑354/24 – Elisa Eesti AS, cum se împacă „securitatea națională” cu dreptul european, atunci când politicienii încearcă să pună lacăt pe piața telecom sub acoperire militarizată.
La termenul din 1 iulie 2026, Curtea de Apel București a decis suspendarea judecății. Soluția consemnată în stilul inimitabil al limbii de lemn judiciare spune, de fapt, un lucru foarte clar: instanța nu mai este dispusă să semneze în alb deciziile secrete ale CSAT:
„În baza art. 413 alin.1 indice 1 CPC suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea de către CJUE a cauzei C‑354/24 Elisa Eesti. Prorogă aprecierea asupra oportunităţii suspendării cauzei în temeiul disp art 413 al 1 CPC generată de sesizarea CCR, până la reluarea judecăţii cauzei. Prorogă examinarea cererii privind suplimentarea probatoriului, inclusiv asupra aspectelor referitoare la tardivitatea formulării cererii de suplimentare a probatoriului în şedinţa din data de 03.06.2026, până la reluarea judecăţii. Cu recurs pe toată durata suspendării. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 01.07.2026.”
Documentul oficial poate fi consultat, în toată gloria lui tehnică, pe portalul instanțelor:
https://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=200000000433823&id_inst=2
Dublul front: Constituția vs. CSAT, Europa vs. „Strict Secret”
Legea 163/2021 se află acum sub un dublu microscop – unul național, la CCR, și unul european, la Luxemburg.
1. CCR: Constituția, decor sau instrument real?
Prin sesizarea CCR, Curtea de Apel București a recunoscut, implicit, că ceva este profund putred în structura Legii 5G. Îndoielile nu sunt „tehnice”, ci de esență:
- CSAT primește puterea de a emite avize negative pe baza unor „criterii” care nu trec nici testul clarității legii, nici pe cel al controlului judiciar: factori „geostrategici”, suspiciuni difuze, evaluări care nu au nevoie să fie susținute de expertize tehnice transparente.
- Deciziile bazate pe aceste avize secrete afectează direct drepturi și libertăți fundamentale: libertatea economică, dreptul de proprietate, dreptul la un proces echitabil, principiul proporționalității. Cu alte cuvinte, Constituția este invitată politicos să ia loc în spate, în timp ce CSAT conduce mașina.
Miza la CCR este uriașă: se va decide dacă România mai are un stat de drept funcțional sau doar un decor constituțional, folosit pentru poze festive în timp ce deciziile reale se iau în birouri fără ferestre.
2. Secretizarea probelor: Justiție „în orb” la ordin
În fața instanței, statul român nu s-a obosit cu argumente tehnice: a fluturat, în schimb, stegulețul roșu al „secretului de stat”. Hotărârile CSAT sunt clasificate, deci nu se discută, nu se verifică, nu se contrazic. Guvernul a urmat linia, mecanic, prin Decizia Prim‑ministrului nr. 81/2024, transformând un act politico-militar opac într-o condamnare administrativă fără motivare tehnică publică.
Rezultatul: compania afectată nu are acces la acuzațiile care o privesc în mod direct. Statul se judecă cu tine invocând documente pe care nu ai voie să le cunoști. Iar această farsă procedurală este vândută drept „stat de drept” și „protecția interesului național”.
Luxemburgul taie macaroana: securitate națională, da; cec în alb, nu
În timp ce autoritățile române par convinse că sintagma „securitate națională” funcționează ca un detergent universal pentru orice abuz, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin cauza C‑354/24 – Elisa Eesti AS, vine cu o analiză rece și devastatoare pentru asemenea practici.
În concluziile sale, Avocata Generală Tamara Ćapeta – document public disponibil aici, în limba română:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/document/C/2024/C-0354-24-00000000RP-01-P-01/CONCL/317929-RO-1-html
și referința de pe portalul de jurisprudență:
https://infocuria.curia.europa.eu/tabs/jurisprudence?sort=DOC_DATE-DESC&searchTerm=%2522C%252D354%252F24%2522&publishedId=C-354%2F24 – trasează câteva linii roșii clare:
- Securitatea națională nu anulează dreptul UE. Articolul 4 alineatul (2) TUE spune clar că securitatea națională rămâne responsabilitatea statului membru. Dar măsurile adoptate trebuie să respecte Directiva (UE) 2018/1972 – Codul European al Comunicațiilor Electronice (CECE). Cu alte cuvinte, nu poți pune ștampila „Strict Secret” pe o decizie și să pretinzi că ești deasupra dreptului european.
- Nu există interdicții pe bază de „miros” geopolitic. Excluderea unui furnizor de pe piață este o restricție severă a libertății de a presta servicii (art. 12 CECE). Ca să fie acceptabilă, trebuie justificată printr-o analiză de risc concretă și demonstrabilă:
- Cum influențează statul terț furnizorul?
- Ce parte din rețea este afectată – nucleul (Core) sau doar segmentul periferic (RAN)?
- Care este natura și intensitatea riscului? Suspiciunile politico-mediatice, conferințele de presă și comunicatele alarmiste nu țin loc de probă.
- Proporționalitate și drept de proprietate (art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale). Interdicția nu poate transforma echipamente cumpărate legal în fier vechi peste noapte, doar pentru că așa a decis, pe tăcute, un consiliu de securitate. Statul trebuie:
- să prevadă perioade de tranziție rezonabile;
- să minimizeze pierderile disproporționate pentru operatori;
- să evite, pe cât posibil, declanșarea unor avalanșe de despăgubiri plătite din bani publici.
Cu alte cuvinte, ceea ce în București se vinde ca „strategie de securitate” riscă să fie interpretat la Luxemburg drept simplă improvizație abuzivă, ascunsă sub mantia secretului.
Factura finală: cine plătește delirul securistic?
Dincolo de limbajul tehnic, litigiul dintre Huawei și statul român este un test de maturitate instituțională. Și, ca orice test serios, vine cu costuri concrete:
- Consumatorii români vor plăti, în facturi, prețul jocurilor de culise:
- investiții blocate;
- întârzieri în extinderea rețelelor de mare viteză;
- tarife mai mari pentru servicii digitale, pentru că piața este ciuntită cu dalta politico-securistică.
- Bugetul public este plasat într-o loterie rușinoasă:
- dacă Legea 163/2021 va fi declarată neconstituțională de CCR;
- dacă deciziile administrative vor fi sancționate la nivel european pentru lipsă de proporționalitate;
- dacă vor apărea cereri masive de despăgubiri. Toate acestea vor fi plătite, desigur, nu de arhitecții legii sau de semnatarii avizelor secrete, ci de contribuabil.
- Statul de drept devine o lozincă golită de conținut atunci când deciziile economice strategice sunt luate pe baza unor anexe clasificate ale CSAT, inaccesibile controlului public și aproape intangibile pentru controlul judiciar.
Lecția amară: magistrații nu mai vor să fie notari la decizii secrete
Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea de Apel București și trimiterea Legii 163/2021 pe masa CCR, concomitent cu suspendarea procesului până la decizia CJUE în cauza Elisa Eesti, arată un lucru rarisim în peisajul autohton: o parte a magistraturii române refuză să mai joace rolul de mașină de parafat hotărâri venite „de sus”.
Mesajul este clar: securitatea cibernetică și securitatea națională nu pot fi construite pe:
- avize secrete inaccesibile celor afectați;
- criterii geostrategice elastice și nedovedite;
- decrete de stat major ferite de ochii justiției și ai publicului.
Într-o democrație reală, securitatea se construiește pe:
- audit tehnic serios;
- reguli clare și transparente;
- garanții constituționale respectate, nu ocolite;
- control judiciar efectiv, nu mimat.
Până când CCR și CJUE vor vorbi, România rămâne suspendată între două lumi:
una a Constituției, a dreptului european și a principiilor,
și alta a deciziilor cu ștampilă „Strict Secret”, unde nici dreptul, nici economia și nici logica nu au voie să pună întrebări. (Cristina T.).
Exclusiv
O nouă eră în salarizarea polițiștilor: DGF apasă pe Maisal, finanțiștii din teritoriu numără taste, nu bani
DGF a transformat personalul structurilor de financiar din teritoriu în simpli operatori de calculator, dezvăluie Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”. Oameni care ar trebui să știe să calculeze, să verifice și să explice drepturile salariale au ajuns să fie, în practică, dactilografi ai aplicației Maisal: apasă butoane, scot hârtii, ridică din umeri. Restul – „se decide la centru”.
Centralizare cu orice preț: fluturaș unic pentru toată poliția din România
Sindicatul „Diamantul” semnalează tranșant: structurile de financiar din teritoriu nu au habar să calculeze și să explice singure drepturile salariale. S-a ajuns în punctul în care unitățile de poliție cu personalitate juridică nu au nici măcar dreptul să stabilească un format propriu al fluturașului de salariu.
Totul este făcut de Maisal, aplicația informatică administrată exclusiv de Direcția Generală Financiară (DGF) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Rezultatul: un fluturaș de salariu unic, „model național obligatoriu”, în care polițistul trebuie să creadă pe cuvânt, iar finanțistul local doar îl tipărește și îl distribuie. Explicații? „Așa scoate sistemul”.
Răspuns oficial de la IPJ Dâmbovița: noi doar printăm, nu gândim fluturașul
Toată această absurditate este confirmată negru pe alb de Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița, în adresa nr. 15542 din 21.07.2026, transmisă Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, în atenția președintelui Vitalie Josanu (solicitare formulată prin e-mail la petitii.sprdiamantul@yahoo.com).

Sindicatul „Diamantul” a cerut lămuriri în baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Cererea, înregistrată la IPJ Dâmbovița sub nr. 15524 din 20.06.2026, viza modul de prezentare și conținutul fluturașului de salariu, precum și competențele unității în adaptarea lui la nevoile polițiștilor.
Răspunsul IPJ Dâmbovița, document oficial:
- salarizarea personalului se realizează „centralizat, pentru întreg aparatul propriu al Ministerului Afacerilor Interne, exclusiv cu ajutorul aplicațiilor informatice”, în conformitate cu art. 86 alin. (7) din anexa VII a Legii nr. 153/2017;
- aplicația Maisal, gestionată de DGF, „generează fluturașii de salarizare într-un format unic, pentru întreg personalul”.
Concluzia IPJ Dâmbovița: inspectoratul nu are competența de a modifica sau elabora un înscris distinct, în format fizic sau electronic, asemănător fluturașului de salariu, adaptat cerințelor salariaților. Mesajul către propriii angajați: „nu noi decidem fluturașul, nu noi îl înțelegem, noi doar vi-l dăm”.
Legea 153/2017, scutul de protecție al DGF: nu e vina noastră, așa zice legea
În aceeași adresă nr. 15542/21.07.2026, IPJ Dâmbovița se baricadează regulamentar în spatele Legii nr. 153/2017:
- art. 86 alin. (7), anexa VII: salarizarea se face centralizat și exclusiv prin aplicații informatice;
- art. 86 alin. (1), anexa VII: documentele specifice resurselor umane se elaborează, se avizează și se aprobă la nivelul fiecărei instituții publice.
Interpretarea practică este halucinant de comodă:
- când polițiștii cer un fluturaș clar, adaptat, li se spune că doar DGF, prin Maisal, poate modifica formatul;
- când vine vorba de responsabilitate, fiecare unitate dă din colț în colț: „nu avem competență, totul e centralizat, totul e pe aplicație”.
În același timp, în baza titlului II al anexei VI la Legea nr. 153/2017, compartimentele de resurse umane și financiar au, teoretic, obligații clare:
- întocmesc, verifică și prezintă spre aprobare statele de funcții;
- calculează și verifică drepturile salariale;
- consiliază salariații în domeniul salarizării.
Teoretic, adică pe hârtie. Practic, consilierea se rezumă la formula magică: „verificați cu DGF, noi nu putem schimba nimic, Maisal știe mai bine”.
Maisal, oracolul salarial al MAI: dacă a ieșit din aplicație, devine adevăr absolut
Aplicația Maisal, gestionată exclusiv de DGF, capătă statut de zeitate tehnologică în salarizarea polițiștilor:
- generează fluturașul unic pentru întreg personalul MAI;
- impune formă, structură și conținut;
- elimină, practic, rolul de specialist al finanțiștilor din teritoriu, reduși la funcția de „operatori de calculator”, exact cum dezvăluie Sindicatul „Diamantul”.
Polițistul întreabă ce reprezintă o anumită sumă sau o anumită reținere de pe fluturaș.
Finanțistul din unitate, care ar trebui să fie capabil să explice, indică spre imprimantă și apoi spre DGF: „așa a venit din sistem, noi doar am tipărit”.
Sindicatul „Diamantul” scoate la iveală un adevăr crud:
- structurile financiare nu mai calculează efectiv și nici nu-și mai asumă explicații detaliate;
- unitățile cu personalitate juridică nu au voie să adapteze nici măcar forma grafică a fluturașului la nevoile polițiștilor;
- toată puterea de informare și interpretare este capturată în mâinile DGF și ale aplicației Maisal, prezentate ca intangibile.
Concluzie amar-ironică: polițistul întreabă de salariu, sistemul răspunde „vezi la Maisal”
Documentul IPJ Dâmbovița nr. 15542 din 21.07.2026, emis ca răspuns la solicitarea sindicală formulată în baza Legii nr. 544/2001 de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, descrie involuntar un tablou de pamflet:
- finanțiștii din teritoriu, descriși de sindicat ca fiind reduși la statutul de simpli operatori de calculator, nu-și mai exercită real meseria;
- DGF controlează formatul, conținutul și „adevărul oficial” al fluturașului prin aplicația Maisal;
- unitățile de poliție cu personalitate juridică sunt transformate în puncte de distribuție de printuri, fără drept de inițiativă;
- polițistul de rând rămâne cu un fluturaș tipărit centralizat, greu de înțeles și imposibil de adaptat.
Lanțul „responsabilității” arată așa:
- polițistul întreabă: „ce înseamnă suma asta?”;
- financiarul local spune: „nu știm, așa a venit din Maisal”;
- Maisal tace, dar fluturașul e deja „lege”;
- DGF privește de sus, acoperită de Legea 153/2017 și de centralizarea absolută.
Textul acesta e scris ca pamflet. Din păcate, ceea ce îl inspiră nu e ficțiune satirică, ci un răspuns oficial al unei instituții a statului român, care confirmă exact ce acuză Sindicatul „Diamantul”: finanțiști reduși la operatori de calculator, polițiști lăsați în ceață, iar adevăratul șef al salarizării – o aplicație informatică numită Maisal, păzită cu strășnicie de Direcția Generală Financiară. (Cristina T.).
Exclusiv
O nouă eră în aplicarea „selectivă” a legii: șeful Poliției Române și pixul care face ravagii la baza sistemului
Șeful e în toane bune, legea e pe modul „opțional”
Șeful Poliției Române este în toane excelente zilele acestea, după cum dezvăluie Sindicatul Europol. Și are de ce: a demonstrat, încă o dată, că legea în România nu e chiar pentru toată lumea. Cel puțin nu pentru cei de sus.
După 18 luni în care a refuzat să organizeze concursul pentru ocuparea funcției de director al Direcției Poliției Transporturi, deși funcția era vacantă de mai mult de 12 luni, abia pe 29.07.2026 binevoiește să apară, în sfârșit, concursul. Nu fiindcă așa scrie la lege, ci fiindcă, probabil, nu se mai putea trage de timp la infinit și presiunea – inclusiv cea semnalată public de Sindicatul Europol – a început să incomodeze.
Articolul 27^16, sacrificat pe altarul confortului de la vârf
Potrivit art. 27^16 din Legea nr. 360/2002, dacă o funcție este vacantă mai mult de 12 luni, există obligația legală, nu fantezia instituțională, de a organiza concurs. Obligația a stat frumos în Monitorul Oficial, în timp ce în realitate a fost împinsă 18 luni sub covorul șefului Poliției Române.
Întrebarea normală este: va răspunde șeful Poliției Române pentru încălcarea acestei obligații legale?
Răspunsul anormal, dar perfect românesc: în mod cert, nu. Nici disciplinar. Nici penal.
Legea, când ajunge la nivel de conducere, se diluează brusc: devine „interpretabilă”, „flexibilă”, „în spiritul instituției”. Adică, tradus, fără consecințe.
Pentru șef, imunitate informală; pentru agent, execuție cu pixul în registru
În timp ce în biroul de sus se pot ignora, luni întregi, obligații prevăzute clar de lege, jos, în stradă, polițistul simplu trăiește un alt fel de justiție: cea a pixului.
Dacă un polițist uită să completeze în „Registrul Bodycam” ora și minutul exacte la care a pornit sau a oprit camera în timpul serviciului, sancțiunea disciplinară este aproape garantată. Nu există nuanțe, nu există „spiritul legii”, nu există „hai să vedem contextul”. Există doar regulament, comisie disciplinară și vina celui fără grad mare pe epoleți.
Așa arată în 2026 aplicarea legii în Poliția Română:
- ignorarea, timp de 18 luni, a unei obligații legale privind organizarea concursului pentru directorul Direcției Poliției Transporturi – fără urmări;
- un minut uitat într-un registru completat cu pixul – motiv suficient pentru a declanșa tăvălugul disciplinar.

Poliția Română 2026: lege tare cu cei mici, moale cu cei mari
Tabloul este grotesc, dar coerent cu realitatea descrisă de Sindicatul Europol:
- pentru unii, legea este opțională, decorativă, bună de fluturat în comunicate;
- pentru alții, fiecare minut trecut sau netrecut cu pixul devine potențială abatere disciplinară.
În vârf, art. 27^16 din Legea nr. 360/2002 e tratat ca o notă de subsol. La bază, „Registrul Bodycam” devine cod penal paralel.În România anului 2026, un șef de Poliție poate ignora 18 luni o obligație legală și rămâne liniștit în funcție.
În același timp, un agent poate fi pus la zid pentru un rând uitat într-un registru.
Pentru unii, puterea înseamnă libertatea de a nu aplica legea.
Pentru alții, fiecare secundă de pix devine instrument de pedeapsă. (Cerasela N.).
-
Exclusivacum 3 zileDe la etilotest la plug: „Instructorul de etică” de la Blejoi trece pe tractor cu remorcă penală -Grădinița de cadre a IPJ Prahova– sezonul XXIX
-
Exclusivacum 4 zileNoua lege a salarizării sau cum se reformează pe hârtie portofelul polițistului, la comanda calculatorului de la Ministerul Muncii
-
Exclusivacum 4 zileImaginile care au făcut diferența dintre „Nu am fost eu” și „Da, recunosc!”: un tractorist fuge, o cameră de bord îl prinde, poliția face restul
-
Exclusivacum 3 zileMAI, vânător de „scrisori obraznice”: cum a ajuns Aparatul Central să scotocească prin petițiile polițiștilor
-
Exclusivacum 23 de oreHipodromul cu iz penal: cum se dopează caii și se diluează regulamentul, sub ochii unei comisii de decor
-
Exclusivacum 23 de oreO nouă rușine în siguranța muncii: polițiști trimiși la lucru în condiții toxice, instituția se ascunde după „cercetare prealabilă”
-
Exclusivacum 2 zile„Onoare pe datorie, soldă la promoție”: cum îți plătește Statul sângele cu stegulețe și citate motivaționale
-
Exclusivacum 23 de oreFurtuna transatlantică a cenzurii: Cum a ajuns România cârpa de șters a Congresului SUA și a Comisiei Europene



