Până unde merge unitatea Occidentului şi capacitatea sa reală de a impune măsuri coercitive ca răspuns la o situaţie de criză deosebit de gravă, cu certe implicaţii continentale sau globale şi care, potenţial, poate ameninţa ordinea planetară?

În principiu, orice decizie de tipul celor luate de statele din G7 în aceste zile împotriva Federaţiei Ruse, ar trebui – repet, aşa spune la carte – să fie urmate de toate ţările din lumea democratică şi, mai ales, absolut firesc în logica minimală a politicii, de către membrii alianţelor direct reprezentate la masa de negocieri, adică Uniunea Europeană şi NATO.

Din nou, nu este aşa. Numai că, de data asta, tocmai din cauza nivelului şi extensiei tensiunilor, semnificaţia unor declaraţii foarte apăsate menite să transmită tuturor o „ieşire demonstrativă din front” au o cu totul altă pondere decât revoltele de până acum. Explicabil, deoarece, din acest moment, este imposibil, realist vorbind, să nu pui asemenea evenimente în contextul noilor alianţe masive care se fac (sau se refac şi se reconfirmă) între actorii care evoluează febril pentru a pune la punct structurile de cooperare (politică, economică şi militară) an ceea ce este nu numai Noul Război Rece ci, extrem de uşor, se poate transforma în Războiul între Cele Două Lumi.

În opinia mea, doar aşa am putea înţelege implicaţiile unui proces de profunzime, constant şi în dezvoltare constantă care deja a produs rezultate spectaculoase şi care, posibil, poate duce mai departe reconfigurarea de putere începută în urmă cu câţiva ani prin seria evenimentelor care au determinat schimbarea de paradigmă de putere şi influenţă în Orientul Apropiat şi Asia Centrală. În centru se află cooperarea între Rusia, Turcia şi Iran, scoţând treptat influenţa şi prezenţa americană din zonă, din Afganistan până în Irak, clădind un pilon central în Siria. Cooperarea asta a fost bagatelizată, minimalizată şi ocultată dar ea a continuat să se dezvolte prin iniţiative regionale pe două mari paliere: energie şi comerţ internaţional, parte a unei reţele vaste, cea a intereselor potenţate de Noul Drum al Mătăsii.

Acesta este contextul în care, poate spre surpriza câtorva, Turcia a reafirmat foarte ferm opoziţia sa faţă de sancţiunile împotriva Rusiei, propuse de comunitatea occidentală şi susţinute şi extinse prin propunerile pe care le cunoaşteţi ale statelor din G7. În acest sens, iată ce spunea Ibrahim Kalin, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui Erdogan:

„Ducem o politică bine echilibrată în ceea ce priveşte Rusia. Nu impunem sancţiuni şi nu ne vom alătura acestora. Trebuie să ne respectăm propriile interese. Dacă toată lumea ruinează podurile, cine va vorbi atunci cu Rusia? Relaţiile noastre economice cu Rusia au un astfel de caracter încât sancţiunile vor face mai mult rău economiei Turciei decât celei ruseşti. Avem o poziţie clară cu privire la problema sancţiunilor. Occidentul nu a acceptat-o”.

O face exact în momentul cel mai sensibil pentru aliaţii săi occidentali care sunt extrem de presaţi să găsească soluţii la presiunea enormă reprezentată de consecinţele directe şi indirecte asupra diferitelor economii naţionale în urma scăderii fluxurilor de export energetic provenind din Federaţia Rusă. Ca atare, ca prin minune, în timp de Rusia invocă numeroase şi complicate probleme tehnice la marile conducte care aprovizionează Europa, iată, singura care interesează Turcia, faimoasa Turk Stream, este funcţională.

Dar nu e numai atât. Veţi vedea ce se va discuta la reuniunea din perioada imediat următoare a şefilor de state din zona Mării Caspice în legătură cu posibilitate măririi considerabile a cooperării regionale care să folosească linia aceasta de tranzit înspre sud-estul european şi înspre Mediterana, dar şi înspre cea de-a doua zonă, Oceanul Indian, utilizând ceea ce se preconizează a fi circuitul comună conductă+transport feroviar din Iran plus linia feroviară de transport comercial de mare capacitate care, din Afganistan, să ajungă în Pakistan şi India. Nu uitaţi că Turcia este „partener de dialog” al Organizaţiei de cooperare de la Shaghai , singura ţară membră NATO care figurează în această structură polimorfă, desigur în primul rând de cooperare economică dar care poate influenţa dramatic securitatea mondială.

Refuzul Turciei de a susţine sancţiunile împotriva Federaţiei Ruse reprezintă nu doar o breşă semnificativă în frontul occidental şi în credibilitatea NATO, dar animă o discuţie considerată şi ea mai degrabă teoretică tip economic science-fiction: probabilitatea ca, profitând de haosul actual şi de deruta multor state în faţa perspectivei de a vedea cum se combină creşterea inflaţiei, criza energetică şi cea alimentară şi o deja anunţată nouă etapă pandemică COVID-19, să vedem cu se poate naşte ceva cu totul nou: o arhitectură solid ă de instituţii care să fie concepute în oglindă şi în competiţie cu cele existente acum. Începând, cum spun deja unele surse din servicii de informaţii din mai multe zone, cu o organizaţie tip OPEC dar totalmente adversativă şi concurentă celei actuale, cu câteva dintre statele mari producătoare sau/şi cu resurse dovedite (spre exemplu Rusia, Venezuela, Mexic, Nigeria, Brazilia, Azerbaidjan).

Este psobil, sursele respective sun că este chiar probabil deoarece această mişcare de acum face parte dintr-un efort de construcţie extrem de amplu, vom mai vorbi despre câteva dintre dimensiunile sale spectaculoase. Chiar se poate? Răspunsul vi-l dau cei din G7 care, în fine, anunţă un efort financiar de a contra-ataca uriaşa investiţie iniţială chineză de 1000 de miliarde $ pentru proiectele din Noul Drum al Mătăsii, să vedem cât de rapid vor fi deblocate marile fonduri pentru construcţie şi unde va fi prioritatea planurilor, în reconstrucţia Ucraine pentru care va fi nevoie de aproape toţi banii anunţaţi ca efort comun, sau pentru implantarea unor proiecte continentale şi intercontinentale în condiţii mult mai ofertante pentru ţările sărace decât cele ale chinezilor. Turcia mizează pe nevoia de dialog cu Rusia. Să vedem ce fac ceilalţi.

Cristian Unteanu