După prăbușirea podului peste Siret, la Luțca, prim-ministrul Nicolae Ciucă a cerut armatei să găsească soluții, subliniind că vinovații vor trebui să răspundă.

Într-adevăr, vinovații trebuie să răspundă. Imaginile de la Luțca sunt dramatice. Podul nu a beneficiat, de la construirea sa, la începutul anilor ’70, de nicio reparație capitală și mulți experți, aflăm abia acum, s-au pronunțat asupra siguranței acestuia, arătând că nu întrunește condițiile necesare pentru a putea fi exploatat în totalitate.

El a fost „reabilitat”, recent, în câteva luni, cu bani publici din programul național de dezvoltare – nu mai puțin de 8,5 milioane de lei –, prin „grija” Consiliului Județean Neamț. Toate ghilimelele sunt obligatorii.

Armata a intervenit în multe situații de criză, generate mai degrabă de calamități naturale, care cer o solidaritate subînțeleasă din partea acestui corp de profesioniști ai armelor, inclusiv din partea celorlalte structuri ale sistemului național de apărare.

La cutremure, inundații, înzăpeziri, în anii recentei pandemii, militarii au fost în prima linie, sprijinind populația neajutorată. Odată trecute urmările dezastrelor naturale, memoria colectivă pare să fi șters deplin ajutorul acordat, care era socotit, probabil, implicit.

Din recycle bin-ul acestei memorii colective își vor extrage conaționalii noștri sentimentele potrivite, din nefericire tot de scurtă durată, cu prilejul viitoarei calamități.

La Luțca însă, nu s-a petrecut o calamitate, ci o tragedie. Este vorba de incompetență, indolență, ignorarea specialiștilor în construcții, dar mai ales de bani publici, nu puțini, oferiți unor firme care trebuiau să găsească soluțiile potrivite pentru reabilitarea podului.

Cu contracte ferme, în care, sunt convins, sunt stipulate și condiții penalizatoare pentru neîndeplinirea cerințelor potrivit caietului de sarcini sau pentru accidente de parcurs după recepționarea lucrărilor.

Podul, inaugurat în urmă cu șase luni, după alte câteva luni de „reabilitare”, s-a prăbușit și doar o minune a făcut ca nimeni să nu fi avut de suferit. Cu excepția unor oi, destule, care se aflau la păscut în cea mai nefericită dintre pajiștile posibile.

Așadar, geniștii români au fost solicitați să refacă podul, pe râu în jos, unul mai trainic și mai frumos, dar din pontoane. O armă cu vechi, memorabile și trainice tradiții în arealul kaki, dar despre care nu am auzit nici cel mai modest discurs al liderilor militari din ultimii 10 ani privind înzestrarea sa cu cele necesare.

Niciun „multirol/multifuncțional” nu s-a ivit pe buzele decidenților militari în acest domeniu, așa încât geniștii se instruiesc cum pot pe o tehnică militară și cu utilaje care au, cele mai multe, vreo 40-50 de ani de exploatare.

Încă nu am zărit camionul acela de pontoane care le aruncă pur și simplu peste un râu și, în câteva minute, se poate trece cursul de apă de luptători și tehnica aceea care îi duce victorioși pe malul opus.

Instructorii, în spațiile de formare ale domeniului, au devenit rara avis și, în curând, cursanții își vor organiza singuri propriul program de pregătire la Râmnicu Vâlcea, la care își vor preda lor înșile.

La Galați, după prima zi de funcționare a bacului militar, un catamaran al Batalionului Nave Treceri Fluviale „Danubius”, unitate a Brigăzii 10 Geniu ,,Dunărea de Jos”, a fost nevoie de reparații o noapte întreagă pentru a putea fi pus în funcțiune iar. Prilej de numeroase glume între internauți.

Trimițând geniștii armatei să rezolve o problemă „civilă”, apărută după îndelungi semnale de alarmă trase de experți, le spunem, de fapt, cetățenilor județului cu pricina că nu contează cum se comportă autoritățile de ei alese, asupra cărora ar trebui să exercite un control civic permanent în privința felului în care se cheltuiesc banii lor din taxe și impozite, pentru că noi, militarii, suntem gata să utilizăm alți bani publici (fiindcă armata se întemeiază pe fonduri publice!) pentru a „repara” cu grăbire, cu mijloace din alt secol, ceea ce s-a „reabilitat” deja cu 8,5 milioane de lei de autoritățile locale!

În fine, e o situație critică, în care militarii sunt solicitați să intervină, pentru a găsi ei „soluții”. Când în plină pandemie, sistemul medical a fost sufocat de cazurile provocate de virusul SARS-CoV2, personalului din spitale i s-a spus că are mare nevoie de o salarizare decentă și toți au acceptat asta, așa încât acesta a primit integral salariile cuvenite, potrivit legii salarizării unitare, pe care ar fi trebuit să le obțină abia în 2022.

Militarilor (chiar dacă unele spitale au fost „militarizate” atunci, din varii motive, fără să avem până astăzi explicații decente, cu responsabili pentru ceea ce nu a funcționat corect!) li s-au înghețat aceste creșteri salariale, în baza aceleiași legi, de autoritățile îndrituite să le acorde, invocându-se „restrângerile bugetare”.

Semn că importanța socială a acestui corp de profesioniști în kaki nu este nici pe departe atât de prețuită, în fapt, precum se arată (prea des!) în vorbe și dis­cursuri calpe. Eventual, doar atunci când, pe neașteptate, organizația militară revine în atenția publică, fiindcă, la ordin, nu-i așa?, armata face ceea ce i se cere.

Așadar, podul de piatră și polistiren (căci s-a găsit mult polistiren la locul dezastrului!) s-a dărâmat, dar vin geniștii să construiască unul pe râu în jos, mai trainic și mai frumos. De urgență.

În ceea ce mă privește, lăsând deoparte calamitățile naturale, unde intervenția armatei este legitimă, cred că instituția militară nu este mantaua de vreme rea a autorităților locale, mai ales atunci când banul public este gestionat discutabil de acestea. (Florin Sperlea).