Henry Kissinger, George Soros și George Friedman sunt cu toții susținători ai ideii că omenirea are nevoie de o ordine globală care, pe deasupra frontierelor culturale, să stabilească și impună persoanelor fizice și vechilor entități politice create de ele, reguli de comportament apte a duce la evitarea războiului, într-un univers în care interdependențele obiective generează solidaritatea intereselor, lăsând în urmă independența și competiția între națiuni.

Această viziune, considerată a fi specifică secolului al XXI-lea, este pusă astăzi în discuție de războiul superputerilor decadente ale secolului al XX-lea, Rusia și SUA, de fapt războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic, purtat pe frontul ucrainean, acolo unde intervenția militară rusă este acuzată ca fiind inspirată de mentalitățile secolului al XIX-lea. De fapt, pe zi ce trece, realizăm că ciocnirea este nu între globalism și naționalism, ci, pe lângă lupta pentru putere (și sfere de influență), una între culturi diferite (anticipată de Samuel Huntingon), circumscriind diferite globalisme. („Globalismul” fiind o ideologie referitoare la administrarea globalizării ca fenomen obiectiv de neoprit; poate doar Inchiziția a încercat, cu un succes limitat, să îi frâneze marșul.) Criza ucraineană nu pune în discuție globalizarea și nici măcar globalismul, ci confruntă diferitele concepții globaliste privind ordonarea sa. Aceste diferențe de concepție (prezente chiar în tabăra americană / occidentală) apar în diferitele propuneri ale principalilor geo-politologi americani cu privire la soluționarea respectivei crize.

KISSINGER v. SOROS

Marile dileme sub semnul cărora stă diferența de abordare dintre Henry Kissinger și George Soros sunt, pe de o parte, dacă „ursul rănit este mai puțin periculos decât ursul sătul”, iar pe de alta, dacă teritoriul este mai important decât securitatea. Amândoi au în vedere aducerea Rusiei în situația de a nu amenința pacea lumii, respectiv de a nu fi în măsură să repună în discuție ordinea mondială, „regulile așezate la baza relațiilor internaționale” (de preferință de către SUA).

Pentru Kissinger (școala sa de gândire și cei în numele cărora vorbește, după părerea și informațiile mele, în creștere de influență) ordinea globală nu poate fi edificată cu excluderea și împotriva Rusiei, prin izolarea sau marginalizarea ei, ci numai prin asocierea și integrarea acesteia. Întrucât indivizibilitatea securității este o realitate a cărei recunoaștere ține chiar de esența teoriei globaliste, în măsura în care insecuritatea obiectivă (vulnerabilitățile securitare ținând, de pildă, de asimetria capacității de alarmare timpurie) sau subiectivă (sentimentul de insecuritate) a Rusiei ar fi o perpetuă amenințare pentru securitatea lumii, anumite compromisuri teritoriale ar trebui acceptate pentru a câștiga astfel securitate. Securitate pentru Rusia și pentru restul lumii; inclusiv pentru Ucraina.

Propaganda de război ocultează o remarcă esențială a discursului kissingerian. Acesta sugerează ucrainenilor să reflecteze dacă nu cumva un teritoriu mai mic (corespunzător, adăugăm noi, celui locuit în majoritate de etnici ucraineni sau ucrainofoni) nu ar însemna pentru ei mai multă stabilitate și liniște, precum și mai multe oportunități de dezvoltare în vederea unui trai mai bun. Cu alte cuvinte, dacă pentru Ucraina însăși nu ar fi, oare, mai sigur și mai confortabil să fie un stat-națiune decât un stat post-imperial (parte a unui fost imperiu) construit potrivit concepției geo-politice sovietice.

Kissinger este nu doar globalist, ci și exponent al doctrinei realismului în relațiile internaționale. Pentru el, o pace strâmbă este uneori preferabilă unui război drept; mai ales atunci când războiul drept nu poate fi câștigat. Singura pace strâmbă de care se ferește este aceea care deschide drumul către un multipolarism asimetric; adică spre concentrări inegale de puteri concurente lipsite de mecanisme pentru refacerea echilibrului pierdut. Securitatea este indivizibilă și este garantată de echilibrul puterilor; puteri satisfăcute cu nivelul de securitate obținut.

George Soros este un ideolog pentru care pacea nu există decât dacă întreaga omenire adoptă principiile „societății deschise”; o societate în care nu există frontiere nici politice (ceea ce înseamnă renunțarea la suveranitate), nici economice (ceea ce exclude protecționismul și pune piața deasupra statului), nici sociale (ceea ce nu se poate realiza decât printr-o proletarizare universală de felul celei gândite de Marx), nici naturale (ceea ce ignoră diferențele de gen, precum și orice alte diferențe obiective între persoane), nici culturale (ceea ce șterge identitățile naționale, religioase și altele asemenea). Cum orice comunitate umană trebuie condusă, societatea deschisă globală are și ea un centru de comandă care este, desigur, suprastatal și este asigurat de oameni ai „societății civile”, capabili să își asume asemenea responsabilități (corporațiile fiind, „evident”, cele care în condiții de concurență liberă și-au dovedit abilitățile și astfel și-au câștigat mandatul de lider global, exercitabil direct, dar, mai ales, prin intermediul unor operatori politici „profesioniști” aflați la vedere, precum „administrația americană” / „establishmentul american”). Întrucât aceasta este singura societate dreaptă și întrucât Rusia o refuză, dreptatea (sau ideologia) obligă la continuarea războiului, oricât de lung ar fi, până la victoria finală – insistă Soros.

Henry Kissinger a cerut Occidentului să accepte ocupația rusă a Crimeei și a Donbassului (sau măcar a unei părți a acestuia), urmând ca garanțiile păcii viitoare să pornească de la acest status quo și să îl consacre. Refuzul unei asemenea soluții va însemna că „războiul nu va mai viza libertatea Ucrainei (…) ci va deveni un nou război, împotriva Rusiei înseși”, a explicat el. Cu alte cuvinte, dincolo de un anumit prag (temporal și / sau spațial), problema Ucrainei nu se va mai pune întrucât aceasta, devastată nu doar de lupte, ci și de criza economică adusă la paroxism în siajul lor, va înceta să mai existe ca stat viabil, iar scuza că Occidentul euro-atlantic nu face decât să ajute Ucraina a se apăra în fața unei agresiuni ruse va rămâne fără obiect. Războiul pe care deocamdată SUA, NATO & Co. vor să îl mențină la nivel local, ca război, chipurile, exclusiv ruso-ucrainean, va deveni și oficial ceea ce deja este în fond, un război mondial stricto sensu între puterile occidentale conduse de SUA și Rusia (probabil cu aliații ei).

Discursul domnului Kissinger păstrează și o anumită ambiguitate cu privire la ceea ce se înțelege în concret prin expresia „status quo ante”. La ce situație anterioară se referă aceasta? La teritoriul Ucrainei de dinaintea intervenției militare ruse din 2022, respectiv fără Crimeea și teritoriile aflate la data respectivă sub controlul autoproclamatelor republici Donețk și Luhansk? La teritoriul Ucrainei fără acele zone ocupate deja de armata rusă la data începerii negocierilor de pace și de pe care, potrivit opiniei tot mai multor experți militari occidentali, Rusia nu are cum fi izgonită (cel puțin nu în lipsa unei implicări directe a armatei SUA / NATO, de nimeni dorită)? La Ucraina de dinaintea „înzestrării” sale de către puterea sovietică (Stalin și Hrușciov) cu teritorii care nu erau locuite majoritar de ucraineni și care aparținuseră altor state, aflate sau nu în componența URSS? (SUA s-a apărat împotriva acuzației că la Yalta, în 1945 ar fi cedat Europa de est URSS, cu argumentul că la acea dată armata roșie se afla deja acolo; respectiva conferință nu ar fi făcut decât să confirme o situație de fapt, adică un status quo, existentă înainte de deschiderea sa, deci un status quo ante, și care nu ar fi putut fi schimbată decât prin declanșarea unui alt război mondial între alte părți, înainte ca cel în curs să fi apucat a se sfârși.)

Toate aceste posibilități rămân deschise și ele aduc, desigur, în discuție natura viitoare a Ucrainei ca subiect de drept internațional: va fi ea un stat-națiune, asemenea tuturor celorlalte state europene, sau o un stat neo-sovietic construit pe temeliile fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene? O asemenea dezbatere pare inevitabilă. Ea va fi cu atât mai dureroasă cu cât războiul în actuala sa configurație se va prelungi mai mult. De aceea apelul lui Henry Kissinger conține și un element de urgență.

În ceea ce îl privește pe magnatul-ideolog George Soros, acesta apreciază că o încetare a focului în actualul stadiu al luptelor, dar mai ales ipoteza unui compromis teritorial sunt inacceptabile „întrucât nu se poate avea încredere în Putin (…). Cel mai bun și poate singurul mod de a ne conserva civilizația fiind să îl învingem cât mai repede posibil.” Nu este clar ce înseamnă „să îl învingem” și mai cu seamă cum să ajungem acolo, dar este clar că ideea de „cât mai repede posibil” nu exclude, în concepția soroșistă, un război de uzură. Adică un război asemenea unei crize cronice despre care majoritatea analiștilor politici spun că ar fi deznodământul cel mai prost.

SCENARIILE „VICTORIEI” ÎNTRE DORINȚĂ ȘI RAȚIUNE

Transformarea situației actuale într-o criză lipsită de soluție într-un orizont de timp rezonabil va fi cel mai greu de suportat în primul rând pentru oponenții Rusiei, rușii fiind de multă vreme învățați să suporte bine… răul. SUA poate, eventual, face față unui asemenea război, dacă nu cumva el îi oferă chiar oportunitatea de a-și restabili autoritatea în raporturile cu o Europă pusă la pământ sub aspect economic; Europă căreia, acum, o Americă, ea însăși debilitată economic și lovită de o criză economico-financiară cronică, nu mai este în stare să îi ofere un alt Plan Marshall. UE și Ucraina nu îi pot supraviețui, decât ruinate. Cui îi pasă, însă, de ele pe malurile Potomacului? Ele nu sunt decât ouăle care trebuie sparte pentru a se face omleta noii normalități globale americane.

În treacăt fie spus că dacă războiul economic declanșat de SUA împotriva Rusiei și a tuturor celor care nu respectă „blocada” americană antirusă nu îi aduce Washingtonului, deocamdată, succes pe frontul rusesc și pe cel euro-asiatic, în schimb îi oferă victorie după victorie pe frontul vest-european. Lăsată fără imense piețe de desfacere și fără esențiale surse de aprovizionare cu materii prime sau produse industriale vitale, precum și confruntată cu probleme financiare aproape insurmontabile (atât cu caracter valutar, cât și cu privire la modalitățile de plată sau la solvabilitatea cererii), UE se prăbușește pe frontul economic, liderii săi politici submediocri ascultând paralizați cum ceasul bombei sociale ticăie.

Iată de ce, dacă „victoria împotriva Rusiei” înseamnă ca aceasta să părăsească Ucraina sub efectul sancțiunilor economice, perspectiva unui asemenea succes occidental este foarte îndepărtată; iar pe termene lung, în cazul prelungirii actualelor condiții, cu toții (în special UE) vom fi morți.

În măsura în care retragerea Rusiei se dorește a fi obținută prin mijloace militare, înseamnă că armata ucraineană ar trebui să treacă de la defensiva actuală, care are regulile ei de luptă și pentru care Occidentul euro-atlantic o înarmează în pas de voie și cu frâna de mână trasă, așteptând, probabil, un deznodământ, nu este exclus, convenit de cei mari în spatele ușilor închise, la ofensivă, care cere cu totul alt tip de mijloace. A oferi Ucrainei armament ofensiv este o declarație de război adresată cvasi oficial Rusiei. Cu excepția Marii Britanii, Poloniei și Statelor baltice, nimeni nu este gata să facă un asemenea pas. Nici măcar SUA.

Atunci pe ce se bazează viziunea domnului George Soros? Poate doar pe ideea că „societatea deschisă globală” a „noii normalități” – post națională, post democrată, post naturală, post adevăr – nu se poate naște decât din haos, iar nu prin reformarea vechii ordini și transformarea societății moderne într-una post modernă – așa cum sugerează Henry Kissinger. De aceea, mai întâi haosul trebuie creat.

Este posibil ca și domnul Soros, asemenea altor avocați americani ai confruntării militare să aibă în vedere doar o „victorie strategică” iar nu și una „tactică”. Ce ar însemna asta?

„Înfrângerea strategică” se caracterizează prin aceea că „învinsul” cedează și încetează unilateral lupta deși mai are mijloace pentru a repurta victorii tactice sau, în orice, caz, pentru a rezista sub aspect militar până la obținerea unor condiții de pace favorabile. (Cam așa au stat lucrurile cu capitularea Germaniei prin care s-a pus capăt Primului Război Mondial.) Aceasta ține în primul rând de psihologie, respectiv de pierderea voinței de luptă consecutiv convingerii că lupta a devenit zadarnică.

O asemenea stare de spirit poate interveni fie ca urmare a unei / unor victorii tactice ale adversarului, a eșecului unei mari ofensive proprii (cum a fost eșecul german în spargerea liniilor franceze la Verdun) sau chiar a unor victorii tactice proprii obținute cu costuri prea mari (victorii à la Pyrrus). Unii (și, cu siguranță, domnul Soros) speră că, fie aspru loviți de contraofensivele locale ucrainene, fie sătui să bată pasul pe loc în fața defensivei ucrainene și să aștepte la porțile acum închise ale raiului euro-atlantic, rușii se vor revolta împotriva actualei lor conduceri politice, responsabilă de pornirea războiului, o vor înlătura și își vor retrage trupele în vechile frontiere din 1991, încheind pacea pe această bază, cel mult cu obținerea promisiunii privind neutralitatea Ucrainei. O variantă a acestei „înfrângeri strategice” ar fi, la limită, aducerea Rusiei, ca urmare a unui război prelungit fără un deznodământ de succes evident, într-o asemenea stare de depresie morală, pauperizare economică și sleire a vigorii militare, încât, chiar și cu păstrarea Crimeii, va renunța la orice tentație de a mai juca vreun rol semnificativ în gestionarea sau proiectarea ordinii mondiale, inclusiv de a se mai opune extinderii NATO și UE, rămânând să își lingă rănile acasă.

Din această strategie, aflată mai mult sub semnul dorinței decât al rațiunii, singura certitudine este cea a „lacrimilor, sângelui și suferinței” puse, în primul rând, în contul oamenilor de rând din Ucraina, dar nu numai.

Pentru moment, rușii nu par gata de revoluție și nici măcar de o lovitură de palat. Admițând, însă, că o înlăturare forțată a actualei conduceri politice ruse, imposibil de redus la persoana lui Vladimir Putin, s-ar produce, cel mai probabil în loc se va instala una și mai „velicorusă”, una utra-conservatoare și neo-imperialistă. Alternative politice liberale autentice, în înțeles și pe gust occidental, nu prea există în Rusia; cu excepția unei debile „coloane a cincea” ong-iste finanțată din afară. Occidentul nu are azi nici un Lenin în Elveția.

Partea cea mai proastă, însă, și asupra ei atrage atenția doctrina kissingeriană, este că asemenea „victorii / înfrângeri strategice” nu sunt durabile. Ele nu sunt puntea către pace, ci către alte și alte războaie care vor izbucni, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, atunci când dinamica raportului de forțe o va permite, iar „învinsul” va socoti că a sosit ceasul revanșei. Pentru România, țara „condamnată” a sta de strajă la marginea „deșertului tătarilor”, pacea subsecventă unei asemenea victorii este inacceptabilă, căci este mai rea decât cel mai rău război.

Adrian Severin