Featured
SUEDIA ȘI FINLANDA, DOI POSIBILI CAI TROIENI ÎN NATO?
Din senin, din iarbă verde, Suedia și Finlanda au solicitat să devină membri ai NATO. Lung prilej de vorbe și de ipoteze. Ce interese le mână pe cele două? Ce interese au SUA și UK pentru a împinge la o asemenea extindere a NATO în flancul cel mai puțin amenințat și cel mai greu de apărat? Ce interese are Germania să vadă Marea Baltică devenind „lac american”? Ce deranjează Turcia care se opune primirii Finlandei și SUA dând astfel o altă lovitură coerenței și coeziunii NATO? Care sunt interesele României, în acest context complex și complicat?
MIC RECURS LA ISTORIE
La finele deceniului 1990, în cadrul unei conferințe organizate în Ungaria cu referire la viitorul NATO, spuneam că „NATO va fi ori global ori nu va mai fi deloc”. Pe atunci, însă, URSS abia dispăruse iar succesorii săi nu mai erau priviți ca inamici ai statelor euro-atlantice, ci, într-o lume dezideologizată, aveau vocația de a deveni aliați în cadrul unui pact defensiv global menit a apăra pacea în fața atacurilor unor inamici neconvenționali (terorismul și statele controlate de acesta, crima organizată suprastatală, corupția transnaţională, traficul ilicit), precum și a agresiunii entităților cvasi statale („statele eșuate”). O NATO globală, pentru a-și păstra caracterul de alianță politico-militară (cu accent pe politic) defensivă, trebuia să includă în sistemul său ca parteneri strategici, într-o formă sau alta, nu doar Rusia și Ucraina, cu care în 1997 se încheiaseră importante acorduri de cooperare, ci și China, India, Japonia sau Australia.
Dacă ar fi rămas o simplă organizație nord-atlantică, NATO ar fi devenit inutilă sau chiar, asemenea oricărei puteri militare lipsită de un inamic evident și primejdios, ar fi ajuns un pericol la adresa păcii întrucât ar fi fost tentată să își inventeze rivali și să provoace războaie de natură a-i justifica existența. Dacă globalizarea NATO ar fi vizat numai ambițiile iar nu și structura, numai țintele iar nu și participarea, lumea s-ar fi fracturat din nou în blocuri militare adverse cu o geopolitică agresivă, în timp ce alianța nord-atlantică s-ar fi transformat din defensivă în ofensivă.
Rămâne să apreciem dacă nu cumva lucrurile tocmai pe aceste coordonate negative au evoluat și continuă să evolueze. În ciuda mai multelor încercări privind reformarea sa, făcute inclusiv prin implicarea unor grupuri de experți și lideri politici „în retragere” (așa zisele „grupuri de înțelepți”), toate proiectele propuse nu au putut contura altceva decât o NATO asemenea unei „salate de state” plasată în jurul „fripturii nucleare americane”.
La începutul deceniului 2010, am fost membru al Convenției pentru viitorul Europei, chemată să redacteze un „tratat constituțional” european, precum și raportor al Consiliului Europei (ulterior raportor din umbră al Parlamentului European) pentru soluționarea conflictelor înghețate din Caucazul de Sud (Abhazia, Abjaria, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah).
Ca membru al Convenției am susținut includerea în tratat a unei clauze de solidaritate similară articolului 5 din Tratatul de la Washington. Orice agresiune, fie ea având cauză umană sau naturală, împotriva unui singur stat membru al UE trebuia să genereze în mod obligatoriu reacția comună a tuturor celorlalți membri. Cea mai puternică opoziție față de această propunere a venit din partea reprezentanților Finlandei și Suediei care au invocat statutul lor de neutralitate pentru a ne convinge că formula solidarizării în cazul apariției unor inamici externi era de neacceptat pentru ele. Eu unul am contra-argumentat arătând că intrarea statelor respective în UE, care funcționa pe baze federale, era prin ea însăși renunțarea la neutralitate, cel puțin în expresia absolută a acesteia. Nu a fost, însă, chip să îi înduplecăm pe finlandezi și pe suedezi, ei sfârșind prin a ne obliga să admitem că neutralitatea ținea de însăși identitatea lor națională la care, în nici un caz, nu puteau renunța. De aceea, s-a adoptat doar o clauză slabă care viza ajutorul reciproc în cazul calamităților naturale.
Iată, însă, că acum tocmai Finlanda este aceea care renunță la… „finlandizare”; urmată de Suedia care de câteva secole nu a mai cunoscut războiul și care se leapădă de neutralitatea intrată tot de secole în gena sa culturală, cu serioase profituri economice și politice. De ce? Oficial, de frica Rusiei care i-ar fi îngrozit pe finlandezi și suedezi invadând Ucraina. Ca și când situația geostrategică a Ucrainei ar fi aceeași cu cea a Suediei și Finlandei. Oare chiar așa să fie?
Aranjamentul fino-sovietic de la sfârșitul precedentului război mondial, având ca obiect neutralitatea Finlandei, i-a asigurat acesteia independența, suveranitatea, stabilitatea și integritatea teritorială în plin Război rece. Datorită acestei neutralități Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa s-a semnat la Helsinki, în 1975, aducând orașului și țării un imens prestigiu internațional și oferind liderilor politici finlandezi posibilitatea de a avea contacte cu toate mai marile și mai micile puteri ale lumii; adică posibilitatea de a influența mersul istoriei cu mult peste greutatea sa politică, economică, militară sau demografică. Din împrejurarea că Finlanda a putut fi acceptată ca loc al unor întâlniri la vârf pe teme sensibile între reprezentanții puterilor globale, țara nu a avut decât de profitat. În fine, neutralitatea nu i-a blocat, ci chiar i-a facilitat accesul în UE, cu efecte pozitive în ceea ce privește calitatea vieții finlandezilor.
Când a amenințat Rusia Suedia în istoria contemporană? Nici Germania nazistă nu a amenințat-o. Și de ce ar amenința-o? Pentru că a criticat războiul din Ucraina? Diferențele de natură geopolitică, geoeconomică și geoculturală dintre Ucraina și Suedia sunt atât de mari încât un tratament similar al celor două din partea Rusiei este exclus cu cea mai mare probabilitate.
Să fie, oare, Rusia mai periculoasă decât URSS? Dacă este așa înseamnă că au dreptate cei care susțin că ursul rănit și flămând este mai periculos decât cel sănătos și sătul. Deci, hai să nu îl mai și întărâtăm degeaba!
SE ÎNTĂREȘTE NATO PRIN PRIMIREA SUEDIEI ȘI FINLANDEI SAU SE TRANSFORMĂ?
Toate semnele indică, însă, că Finlanda și Suedia au decis să facă pasul de la neutralitate la aliniere și de la statutul de porumbel al păcii la cel de uliu al războiului sub presiunile foarte puternice ale SUA și UK. Este vorba despre cele două puteri atlantice care au mare nevoie de un război la scară mondială pentru a-și păstra coeziunea națională amenințată de grave crize interne, contra cărora nu au remedii evidente la îndemână.
În măsura în care aceste informații sunt exacte am avea de a face nu cu extinderea NATO, ci cu expansiunea NATO; nu ar fi vorba de un act de adeziune, ci de unul de ocupație. Se pare că nu Finlanda și Suedia doresc atât să intre în NATO, pe cât dorește NATO (mai exact SUA și UK, Joe Biden și Boris Johnson) să intre în Finlanda și Suedia.
Este adevărat că, integrând Finlanda și Suedia, NATO va fi diferit de ceea ce a fost de la constituirea sa și până de curând. Diferit nu înseamnă, însă, și mai puternic. Creșterea unei alianțe militare în termeni de teritoriu și populație nu duce neapărat și la o creștere de putere.
Nu sunt expert militar, dar, din câte știu, în defensivă frontul trebuie restrâns, iar nu extins. Un front mai lung este mai greu de apărat. Or, prin Finlanda, frontul pe care NATO ar putea fi atacat și pe care va fi ținut, la nevoie, să îl apere se lungește enorm. Asta va implica un mare efort pentru deplasarea de resurse militare în flancul nordic al NATO, cu atât mai mult cu cât și așa statele baltice sunt extrem de vulnerabile (practic de neapărat); și cum resursele nu sunt nelimitate, faptul va impune slăbirea mobilizării în flancul sudic, acolo unde, deja, cel mai important aliat de până acum, Turcia, dă serioase semne de dizidență (numită „autonomie strategică”).
O fi asta în interesul României?! Probabil că guvernul român actual așa crede, întrucât nu s-a auzit nici un scâncet de dezaprobare a extinderii alianței în nord, când războiul amenință să se extindă în sud.
Dacă un front mai larg este mai greu de apărat, pe un front mai larg este mai ușor de atacat. Cu precădere atunci când atacul se dă în special prin aer, speculând orice vulnerabilitate a adversarului de la sol. În context merită remarcat că tehnologia de avertizare timpurie de care dispune Rusia este mai puțin performantă decât cea a SUA și a aliaților săi. De aceea rușii și vor ca bazele de plecare ale unor posibile atacuri din partea membrilor NATO să fie amplasate mai departe de frontierele lor.
Prin urmare, luând la bord Finlanda NATO își sporește capacitatea ofensivă mai mult decât cea defensivă. Se vizează, oare, în atari condiții, transformarea sa într-o alianță ofensivă; respectiv una pentru care obiectivul specific este atacul iar nu apărarea? Deocamdată nu știm, dar dacă se spune că scopul scuză mijloacele, se poate spune și că mijloacele pot determina scopul. O alianță declarat defensivă care are mijloace pentru a duce o politică ofensivă poate deveni oricând de-a dreptul ofensivă. Ca țară de prima linie a NATO, este, oare, România interesată într-o asemenea transformare?!
Apoi mai este problema unanimității ca regulă de luare a deciziilor în NATO. Cu mai mulți membri unanimitatea va fi mai greu de realizat și, deci, deciziile mai greu de luat. Or, pentru o alianță militară luarea deciziilor în timp real este esențială. Este România interesată într-o alianță care decide încet și ezitant? Poate compensa aportul în putere militară al Suediei și Finlandei, care nu au mai purtat războaie de când nu își mai aduc aminte și nici nu au fost confruntate cu amenințări de natură a le îndemna la sporirea eforturilor de înarmare, încetinirea procesului decizional? Aliații trebuie să se gândească la astfel de aspecte înainte de a hotărî.
SUEDIA ȘI FINLANDA, DOI POSIBILI CAI TROIENI ÎN NATO?
În acest context nu poate fi ignorată împrejurarea că Finlanda și Suedia au dezvoltat deja o cultură a păcii și neutralității care le influențează inevitabil sensibilitatea geostrategică și discernământul politic. Dincolo de ce spune propaganda de război sau de sentimentele de revoltă față de războiul pornit de Rusia împotriva Ucrainei, există mulți finlandezi și suedezi care, mai ales după ce criza ucraineană se va sfârși, vor zice că o pace strâmbă este mai bună decât un război drept. Dacă unii dintre aceștia ar ajunge să formeze guvernele statelor respective, noii aliați ar bloca prin vetoul lor politicile de întărire a capacității militare a alianței.
Cine garantează că state capabile de asemenea piruete geopolitice, cum este cea a trecerii de la neutralitate la alinierea în cadrul NATO, nu vor face la loc comanda în momentul poate cel mai nepotrivit pentru restul aliaților? Tradiția istorică ține de identitatea unei națiuni și ea bate orice raționament conjunctural. De la ea se poate devia temporar sub lucrarea unei emoții sau a unei presiuni politice externe. La cea mai mică slăbire a emoției sau presiunii, se revine, însă, rapid la comportamentul inițial.
În această observație s-ar putea găsi și calmul aparent cu care Rusia tratează știrea. S-ar putea ca la Kremlin aducerea Suediei și Finlandei în NATO să echivaleze cu intrarea a doi cai troieni euro-asiatici în cetatea euro-atlantică. Din afară, Suedia și Finlanda nu pot stopa belicismul NATO; dinăuntru însă… Cine nu crede că așa ceva este posibil ar face bine să privească spre Ungaria.
Unele măsuri de retorsiune cu caracter economic pe care ar fi posibil ca Rusia să le ia drept răspuns la declanșarea procesului de intrare a celor două în NATO, ar fi de natură, pe de o parte, să acopere identitatea lor de „dar grecesc”, iar pe de altă parte, să îi facă pe atlanticiștii sinceri a se gândi de două ori atunci când li se va cere să susțină politici rusofobe. Până nu știi prețul orice marfă pare bună.
Că nimeni nu se teme, pe drept sau pe nedrept, de un atac armat al Rusiei împotriva Finlandei și Suediei pe perioada candidaturii lor pentru intrarea în NATO este dovedit și de împrejurarea că state membre ale alianței nord atlantice, de la „super-puterea militară” Islanda și până la ruso-duplicitara Franță, avertizează ritos că în eventualitatea unei asemenea agresiuni ruse vor intra cu toate forțele, direct și nemijlocit, în război de partea celor agresați. Cel mai bine este să îți arăți mușchii atunci când ești sigur că nu va fi necesar să îi folosești. La sfârșit poți pretinde că avertismentul tău a fost cel datorită căruia s-a ocolit catastrofa și nimeni nu va avea dovezi ca să te contrazică. Ce politicianism mizerabil!
Cei care pot crede în asemenea fanfaronade nu înțeleg că, după ce a obținut ismul Careliei, în piricul „război de iarnă” din 1939-1940, pentru Rusia, Finlanda nu mai prezintă nici un interes geostrategic semnificativ; în nici un caz un interes comparabil cu cel prezentat de Ucraina. Din punct de vedere psiho-politic lucrurile stau la fel. De aceea, un atac rus declanșat împotriva Finlandei (că de Suedia nici nu mai merită vorbit), mai ales atât timp cât Rusia este prinsă în dificilul război ucrainean, s-ar produce numai dacă la Kremlin s-ar declanșa un proces de demență colectivă. Deocamdată, însă, se pare că demența (senilă) afectează alte capitale.
LA CE OBLIGĂ INTERPRETAREA CU BUNĂ CREDINȚĂ A REGULII UNANIMITĂȚII ÎN CADRUL NATO?
România încă nu a anunțat că va considera o eventuală agresiune a Rusiei împotriva Suediei și Finlandei ca una comisă împotriva sa. Nu este exclus să vină și asta și să mai luăm bani din buzunarul contribuabilului pentru pregătirea intrării într-un război prin care să îi apărăm pe suedezi și finlandezi. Până atunci este cazul să ne întrebăm cum se poate simți un membru NATO, alianță defensivă în care deciziile se iau în unanimitate, văzând că diferiți alți membri înțeleg să ofere unilateral, unor state din afara alianței, garanții asemenea celor oferite de mecanismele de solidaritate ale acesteia?
Din punct de vedere strict juridic lucrul este posibil întrucât, intrând în NATO, aliații nu s-au angajat să nu mai acorde sprijin militar terților. Este limpede, însă, că acordarea unui asemenea sprijin reduce capacitatea celor care o fac de a contribui la întărirea alianței, respectiv la apărarea aliaților.
Mulți membri NATO nu și-au îndeplinit ori și-au îndeplinit cu greu obligația de a asigura 2% din PIB pentru consolidarea mijloacelor de apărare colectivă ale alianței. (Nu este și cazul României.) Din ce bani oferă ei, atunci, sprijin militar Suediei și Finlandei, aflate, deocamdată, în afară? Dacă un aliat intră în război solidarizându-se cu un terț, ce va face când un membru al alianței este atacat? Sau, mai exact, cu ce va mai asigura solidarizarea cu cel din urmă?
Oare buna credință în executarea tratatelor nu cere ca și astfel de decizii să se ia prin acordul unanim al membrilor alianței ori, cel puțin, după consultarea tuturor? Dacă dispunem de mai mulți bani pentru înarmare, mai bine să consolidăm alianța decât să îi cheltuim pentru alții. Concluzia că apărându-i pe alții ne apărăm mai bine pe noi trebuie adoptată tot cu unanimitate, iar nu unilateral, după interesele egoiste și oportunismul fiecăruia.
EFECTELE STRATEGICE ALE INTRĂRII SUEDIEI ȘI FINLANDEI ÎN NATO
Ceea ce se produce prin intrarea Suediei și Finlandei în NATO este clar. Pe de o parte, de la Capul Nord și până la Bosfor, de la Göteborg, în Suedia, pe malul Mării Nordului, până la Trapezunt, în Turcia, pe malul Mării Negre, din Laponia lui Moș Crăciun și până la Mira Moșului Nicolae, o nouă „cortină de fier” se va lăsa pentru a împărți din nou lumea creștină, separând Occidentul (euro-atlantic) de Orientul (euro-asiatic). Principalul rol al acestei cortine va fi acela de a împinge Rusia spre Asia și de a o determina la o opțiune pro-asiatică de natură a-i schimba radical și, posibil, definitiv, identitatea culturală (de la cea europeană la cea euro-asiatică), precum și, pe cale de consecință, agenda geo-politică.
În secolul al XIX-lea, cu ocazia Războiului Crimeii și a Congresului de la Paris, care i-a urmat, Occidentul european a dorit să lase Rusia la porțile Europei. Cu circa două secole mai târziu, Occidentul transatlantic dorește să ducă Rusia în Asia. În 1856, sudul Basarabiei împreună cu gurile Dunării au fost returnate Principatelor danubiene și s-a deschis calea unificării acestora într-o Românie menită a fi suficient de puternică pentru a se opune imperialismului rus. Astăzi, România nu mai capătă nimic, rolul de lacăt la ușa Europei și de tampon între fronturile adverse revenindu-i Ucrainei Mari. (Cât de mare va rămâne este de văzut.)
Nu cred că asta convine României, ca țară aflată la marginea „deșertului rușilor”. Cu siguranță, formarea unui bloc „asiatic” compus din Rusia, China, India, Iran și eventual alții, ar impune ordinii mondiale standarde neconforme cu obiceiurile și aspirațiile Europei sau cu cele ale „verilor” săi din SUA. Astfel, până la urmă, nu se știe pe cine de cine „izolează” noua „cortină de fier”.
Pe de altă parte, Suedia și Finlanda sunt menite să completeze pe segmentul nordic „cordonul sanitar” care să facă imposibilă contaminarea Germaniei de ruso-filie, respectiv realizarea unui alt Pact Ribbentrop-Molotov. Prin urmare, proiectul este îndreptat și împotriva ambițiilor germane, odată cu transformarea Mării Baltice într-un „lac nord-atlantic” (mai exact într-un „lac american”, căci NATO înseamnă SUA) ajungându-se la o adevărată încercuire a Germaniei care nu va mai permite Europei germane să dobândească drepturi monopoliste în domeniul energiei din partea Rusiei și să se emancipeze de sub tutela politico-militară americană.
Parțial asta ar satisface unele interese românești. Problema rămâne aceea a raportului dintre cost și beneficii. Or, dereglarea echilibrelor de putere în Europa centrală și de est, ca și o concentrare prea mare de putere în Eurasia ar putea fi un cost prea mare.
OPOZIȚIA TURCIEI, RAȚIUNILE ȘI EFECTELE EI
Iată rațiunile strategice care fac ca Turcia să se opună candidaturii fino-suedeze la calitatea de membru NATO. Prin vetoul ei Ankara face și un serviciu Rusiei și Germaniei.
De la cea dintâi așteaptă o contrapartidă în Asia Centrală și Caucazul de Sud, populate de națiuni turcice și turcofone. Acolo se va putea înfiripa noul Imperiu Otoman și în acest sens Moscova poate oferi Ankarei mult mai mult decât îi poate oferi Washingtonul; iar dacă relația ruso-turcă este bună, refuzul american de a furniza tehnologie militară avansată guvernului turc va avea o relevanță minoră. (Oricum, până la urmă SUA va fi silită să renunțe la embargou pentru a nu distruge complet relația sa strategică cu Ankara. Excluderea Turciei din NATO, de care încep să vorbească unii, altminteri fără o bază juridică și faptică solidă, ar fi o nebunie din perspectiva intereselor americane.)
De la cea de a doua, respectiv de la Germania, Turcia va cere compensații în UE și în special mână liberă în Marea Mediterană, „patria albastră” a turcilor. Oricum, relația turco-germană este solidă și datează de mult. Păstrarea și consolidarea ei va facilita evoluția autonomiei strategice la care aspiră Turcia în afara, dar și înăuntrul NATO.
Nimeni și nimic nu îi poate obliga pe turci să renunțe la opoziția față de o extindere a NATO spre nord. Un nord mai mult decât liberal, libertin, în opoziție principială cu conservatorismul neo-otoman, unde și-au găsit adăpost și de unde este practic imposibil să fie alungați adversari de tot felul, reali sau imaginari, ai regimului politic turc și ai statului turc. Dacă ar face-o, ar fi mai mult decât o crimă; ar fi o greșeală.
Curând, România ar putea fi pusă să aleagă între a susține strategia americană referitoare la extinderea NATO și strategia turcă opusă acesteia. Atât SUA cât și Turcia îi sunt aliați și parteneri strategici. Evident, parteneriatul cu SUA este mai important decât cel cu Turcia. Și totuși, sunt momente în care, tocmai pentru a-l întări pe cel dintâi, este cazul să arăți că îți este mai aproape cămașa turcă decât haina americană. Iar partenerii americani vor înțelege, până la urmă, că în politică, la fel ca în fizică, te poți sprijini numai pe ceea ce ți se opune.
Adrian Severin
Featured
Consultanță gratis, ca la supermarket: ia și fugi! De ce Sindicatul Diamantul nu mai dă dreptate la kilogram
„Nu sunt membru, dar am o problemă…” – sportul național al tastaturii curajoase
Aproape zilnic, Sindicatul Diamantul se lovește de același refren lacrimogen: „Nu sunt membru de sindicat, dar am o problemă și aș vrea punctul dumneavoastră de vedere.”
Răspunsul politicos există. Doar că politicos nu mai înseamnă și „gratuit, nelimitat și pe loc”. A venit vremea să fie spus apăsat: nu e rea-voință, nu e aroganță, nu e orgoliu de sindicat. E simplu: așa funcționează lumea reală, nu lumea în care consultanța juridică e ca aerul – invizibilă și, aparent, fără costuri.
Sindicatul nu e birou de informații, nici ONG de dat sfaturi „din milă”
Mulți colegi își imaginează sindicatul ca pe un fel de ghișeu non-stop de „păreri juridice gratuite” sau ca pe un ONG cu suflet mare, plătit cu like-uri și mulțumiri în privat. Greșit.
Un sindicat este o asociere de oameni care își pun banii și forța la comun ca să obțină ceva ce, individual, n-ar obține în veci: procese câștigate, ordine declasificate, excepții de neconstituționalitate admise, transparență, reguli schimbate.
Imaginea corectă e asta: plătești un abonament lunar mic, nu pentru că ai azi o problemă, ci pentru ca, în ziua în care îți crapă cerul în cap, să existe deja o structură juridică pregătită să te apere. Nu cumperi „răspuns la e-mail”, cumperi faptul că există cineva, la zi, pe domeniul tău.
Diferența față de abonamentele obișnuite e brutal de simplă: aici nu ești client. Ești parte din organizație. Banii tăi nu devin profitul cuiva, ci intră într-un fond comun. Din fondul ăsta sunt apărați și alți colegi – poate mai norocoși ca tine azi, poate mai ghinioniști mâine.
Când un polițist câștigă un proces prin intermediul Sindicatului Diamantul, nu l-a câștigat pentru că a trimis un e-mail emoționant. L-a câștigat pentru că alte câteva mii de polițiști au plătit lună de lună, ani de zile, ca acea mașinărie juridică să existe. Asta nu e poezie, se numește mecanism financiar al solidarității. Nu sună la fel de romantic, dar funcționează.
Cât costă, de fapt, un „punct de vedere”? Spoiler: nu o cafea
Mulți nu știu. Așa că merită să punem cifrele pe masă, cu sursa clară: Uniunea Națională a Barourilor din România, ghidul orientativ al onorariilor minimale, actualizat ultima dată în iunie 2026. Sunt sumele sub care Uniunea recomandă avocaților să NU coboare. Nu „prețul pieței”, ci linia roșie de jos.
Câteva exemple, așa, ca să nu mai pară „e doar o părere, ce mare lucru”:
- Consultație juridică și redactare de acte: 360 lei pe oră, dar nu mai puțin de 710 lei.
- O simplă notificare sau adresă: 360 lei pe oră, dar nu mai puțin de 550 lei.
- Acțiune în contencios administrativ: 3.550 lei.
- Contestație privind raportul de serviciu: 3.550 lei.
- Litigiu privind pensia: 2.490 lei.
Cu alte cuvinte, o consultație de o oră NU costă 360 de lei, ci 710 lei, pentru că se aplică pragul minim, nu visul frumos al clientului. Tariful orar începe să conteze abia de la două ore în sus.
Și, atenție, toate sumele de mai sus sunt minimale, nu „tariful generos al avocatului bun la suflet”. Ghidul le numește clar: „onorarii minimale”. În realitate, un avocat cu experiență serioasă în contencios administrativ cere, de regulă, MAI mult. Iar ghidul însuși explică: pentru clienți persoane juridice onorariile se pot dubla, iar în apel sau recurs se pot majora din nou cu până la 100%.
Dacă faci un calcul cinstit pentru un dosar de drepturi salariale dus până la instanța supremă, doar la minim ajungi undeva între 7.000 și 15.000 de lei. Pentru un singur dosar. Pentru un singur om.
Sindicatul Diamantul are sute de dosare pe rol în același timp, la curțile de apel din toată țara. Când ceri „doar un punct de vedere”, întreabă-te sincer cât din sistemul ăsta crezi că se ține în viață cu „mulțumesc frumos, sunteți de aur”.
Cine plătește orchestra: nu statul, nu Europa, nu sponsorul invizibil
Banii vin de unde trebuie să vină: din cotizația membrilor. Atât. Fără bani de la stat, fără sponsori, fără proiecte europene. Niciun Moș Crăciun instituțional care să subvenționeze „părerile gratis” pentru toată lumea.
Din cotizația asta se plătesc:
- onorariile de avocat
- taxele de timbru
- expertizele contabile
- copiile de pe dosare
- deplasările la instanțe din alte județe
- corespondența
- platforma
- sediul
- personalul și contabilitatea
Un dosar de declasificare a unui ordin secret NU se scrie într-o după-amiază plictisită. Vorbim de luni de muncă, memorii, recursuri, uneori excepții de neconstituționalitate.
Un litigiu pe transparență – pentru obținerea de informații – durează doi-trei ani.
O sesizare la Curtea Constituțională înseamnă sute de ore de documentare.
Litigiile pe drepturi de muncă sunt un labirint, din cauza metodologiei secrete.
Toate astea costă. Iar nota de plată o achită membrii – nu comentatorii de pe margine, nu cei care „n-au fost niciodată membri, dar au o problemă urgentă”.
Ce nu poți cumpăra la kilogram: cunoașterea sistemului opac
Aici încep lucrurile care nu încap într-o factură și nici într-un „răspuns scurt pe Messenger”.
Statutul juridic al polițistului nu e un domeniu de drept obișnuit, transparent, civilizat. E un domeniu opac. Multe dintre normele care decid cariera, salariul, pensia și răspunderea polițistului NU sunt în Monitorul Oficial.
În schimb, se găsesc:
- ordine interne nepublicate
- regulamente ținute la sertar
- acte clasificate fără vreun motiv real
- aplicații de calcul salarial cu algoritmi pe care polițistul, beneficiar „fericit”, nu i-a văzut niciodată
Un avocat poate fi foarte bun, riguros, cu ani buni de contencios administrativ. Și tot pornește cu un handicap masiv într-un proces al unui polițist: nu poate ataca ceea ce nu poate vedea. Nu e vina lui. Sistemul a fost construit exact ca să NU fie cunoscut din afară.
Dovada? Vine săptămânal:
Foarte mulți dintre cei care scriu Sindicatului Diamantul au DEJA avocat plătit, cu dosar pe rol. Și tot cer lămuriri sindicatului. Mai mult, scriu chiar avocații, direct: întreabă cum funcționează o procedură internă, ce înseamnă un anumit ordin, cum se citește o anumită anexă la statul de plată.
Nu pentru că n-ar ști drept. Ci pentru că domeniul ăsta are propria lui întunecime, un hățiș care NU se străbate cu „pregătire generală”. Cere:
- ani de specializare pe exact această felie
- obsesie pentru detaliu
- memorie instituțională
Iar aici intră în scenă Sindicatul Diamantul și omul lui-cheie: Emil Păscuț – considerat cel mai bun jurist pe nișa asta, cu o activitate juridică de specialitate de 20 de ani. Asta nu se înlocuiește peste noapte, nici cu bune intenții, nici cu un onorariu ocazional. E o infrastructură de cunoaștere construită cu răbdare și bani de cotizație.
Sindicatul nu e un birou de avocatură clasic. E memoria vie a acestui sistem întunecat.
Ani de dat cu capul în zidul ministerului: ce a însemnat, concret
Ani la rând, Sindicatul Diamantul a:
- cerut, contestat și dat în judecată ministerul pentru publicarea sau declasificarea unor acte ținute la secret fără motiv
- obținut excepții de neconstituționalitate admise pe ideea simplă, dar revoluționară, că un act normativ nesecret nepublicat NU produce efecte juridice
- reconstituit, bucată cu bucată, mecanisme de calcul salarial pe care nimeni nu voia să le explice
Fiecare astfel de dosar a lăsat în urmă ceva esențial: cunoaștere. Iar cunoașterea asta trebuie întreținută permanent, pentru că normele se schimbă lună de lună, adesea chiar ca reacție la ce a câștigat sindicatul în instanță.
Asta nu se cumpără „la oră” și nu se „rezolvă” într-o consultație de 40 de minute. Se construiește în ani și se hrănește lunar din cotizația membrilor.
Când un membru vine cu o problemă, el nu primește doar un jurist care citește legea. Primește acces la douăzeci de ani de hărți ale unui teren pe care toți ceilalți bâjbâie pe întuneric.
Resursa principală a unui sindicat real nu sunt banii, ci știința: cunoașterea acumulată, ținută în viață și actualizată de câțiva oameni în beneficiul tuturor membrilor. Banii nu sunt scop. Banii sunt combustibilul infrastructurii care:
- obține această cunoaștere prin procese
- o actualizează pe măsură ce normele se schimbă
- o pune la dispoziție membrilor prin analize, consultanță și apărare efectivă când e nevoie
Sindicate de carton, sindicate de Facebook și sindicate de oameni
Sub eticheta „sindicat” încap de toate:
- Sindicate-fantomă
Au ștampilă, cont, denumire și cam atât. Nu deranjează pe nimeni, nu mișcă nimic. N-au pierdut niciodată un proces pentru simplul motiv că n-au deschis niciodată unul. - Sindicate-tabloid
Trăiesc din reacții pe rețele sociale: like-uri, share-uri, indignare instant. Publică orice, cât mai repede, fără să se întrebe ce se întâmplă cu omul din interior care le-a dat informația. Acesta rămâne descoperit, dar bannerul e frumos, iar comentariile curg. Vizibilitatea e a organizației, consecințele sunt ale sursei. - Sindicate-ego
Sunt, în fapt, nevoia personală de validare a unui singur om. Un coleg vrea să conteze, să aibă o funcție, o audiență, o „tribună” – și își face sindicat. Organizația nu apără pe nimeni, e doar oglinda fondatorului. - Sindicate-tampon pentru conducere
Construcții comode, previzibile, create nu ca să obțină ceva pentru oameni, ci ca să existe un partener „ușor de gestionat” pentru șefi. Semnează ce trebuie, când trebuie, nu deranjează niciodată la moment nepotrivit. Un sindicat care n-a supărat niciodată conducerea nu e cuminte. E inutil. - Sindicate care apără efectiv oameni
Organisme profesionale în sensul serios al cuvântului:- produc știință juridică
- documentează
- explică
- consiliază
- merg în instanță până la capăt, chiar când costă bani, timp și capital de imagine, chiar când pierd
Sindicatul Diamantul a ales de la început ultima variantă: lentă, scumpă, puțin spectaculoasă. Singura care lasă ceva real în urmă.
De ce contează dacă ești sau nu membru: nu e „fiță”, e matematică și lege
Nu e vorba de orgoliu. Sunt două aspecte clare: unul juridic, unul de bun-simț.
- Juridic:
Asistența și reprezentarea se acordă membrilor, în condițiile statutului.
Consultanța juridică individualizată, contra cost, pentru terți, este activitate rezervată prin lege avocaților.
Sindicatul nu este și nu se poate transforma într-un cabinet de avocatură travestit. - Bun-simț:
Un coleg care plătește cotizația de opt ani și un coleg care intră în sindicat fix în ziua în care a primit raportul de cercetare disciplinară NU pot fi tratați la fel. Ar fi o bătaie de joc față de primul.
Dacă toți ar fi „egali” în acest mod, în doi ani n-ar mai exista niciun sindicat funcțional. De ce ar plăti cineva ani de zile pentru ceva ce se oferă gratis tuturor, oricând, oricum?
De aceea statutul Sindicatului Diamantul prevede clar: asistența juridică nu acoperă situațiile născute înainte de dobândirea calității de membru. Nu e răutate, nu e formalism rece. E singurul mod prin care sistemul de solidaritate rămâne în picioare.
Modelul „ideal” pentru profitor ar arăta așa:
- nu cotizezi niciodată
- te înscrii în ziua în care ți se taie un spor sau primești cercetarea disciplinară
- obții reprezentare
- apoi te retragi liniștit
Este echivalentul juridic al asigurării RCA încheiate după ce ai făcut accidentul. Nicio asigurare nu funcționează așa. Niciun sindicat nu poate funcționa așa.
Cine se afiliază astăzi e acoperit de astăzi înainte. Pentru problemele de ieri, varianta corectă este avocatul, pe cheltuială proprie.
Ce face Sindicatul Diamantul gratuit pentru toți – inclusiv pentru cei care „n-au fost niciodată membri”
Tot ce se publică pe pagina sindicatului și pe sprd.ro este:
- public
- gratuit
- accesibil tuturor: membri, nemembri, pensionari, cadre militare, trecători
Aici intră:
- analize
- hotărâri judecătorești
- explicații pe texte de lege
- semnalări de nelegalități
- informații despre drepturi salariale și de pensie
Dar adevărata forță nu se vede doar în articole. Se vede în efecte:
- Un proces câștigat pentru un singur om schimbă regula pentru toți.
Instanța stabilește o interpretare a legii. Următorul coleg în aceeași situație nu mai pornește de la zero, ci de la o soluție deja pronunțată. Așa se construiește jurisprudența: dosar cu dosar. - Când o nelegalitate e scoasă la lumină, urmează – mai repede sau mai târziu – și reparația.
De obicei fără recunoașterea greșelii, uneori după ani. Se modifică un ordin, se abandonează discret o practică, „dintr-o dată” o plată începe să se facă. Nimeni nu explică de ce, dar efectul există. - Există și efectul de prevenire:
O instituție care știe că actele ei sunt analizate, contestate și duse în instanță se poartă altfel decât una convinsă că nu verifică nimeni nimic.
Paradoxal, unele procese pierdute public aduc mai multă disciplină administrativă decât cele câștigate.
Excepțiile de neconstituționalitate – când cade legea pentru toată lumea, nu doar pentru membri
Cea mai departe ajung excepțiile de neconstituționalitate.
Când Curtea Constituțională admite o excepție, textul de lege cade pentru toți, nu doar pentru cel care a ridicat-o.
Sindicatul Diamantul a obținut patru astfel de excepții admise, trei redactate în sindicat și una câștigată printr-un avocat:
- Decizia CCR nr. 392/2014
- Au căzut: art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și art. 62 alin. (3) din Legea 360/2002.
- Este decizia „cap de serie”, care a stabilit că procedura disciplinară a polițistului trebuie reglementată prin lege, nu prin acte administrative interne.
- Decizia CCR nr. 258/2017
- A căzut sintagma: „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din art. 22 alin. (8) teza întâi din Legea 360/2002.
- Cu ea s-a dus și posibilitatea ca un șef să pună un polițist la dispoziția unității după criterii „temeinic justificate” doar în mintea lui.
- Decizia CCR nr. 833/2020
- A căzut art. 58¹ din Legea 360/2002.
- Decizia CCR nr. 88/2023
- A căzut sintagma „nu este cercetat disciplinar” din art. 27⁴⁵ lit. b).
Nu există alt sindicat în România care să fi obținut atâtea excepții de neconstituționalitate cu un asemenea impact asupra polițiștilor.
Fiecare dintre textele dispărute a dispărut din legislație pentru TOȚI polițiștii, nu doar pentru membrii Sindicatului Diamantul.
La fel se întâmplă cu un ordin declasificat: devine public pentru toți.
La fel cu un spor recunoscut în instanță: ajunge, în timp, în statele de plată ale tuturor.
Când cel mai bun jurist îți explică gratis, dar nu-ți datorează viața juridică
Mulți colegi știu deja că Emil Păscuț oferă frecvent explicații publice, de mare valoare juridică. De ele beneficiază gratuit:
- polițiști activi
- pensionari
- cadre militare
- oameni fără nicio legătură cu Sindicatul Diamantul
Nu se cere nimic în schimb. Nu se ține socoteala. E o alegere personală și profesională, nu o obligație a sindicatului. Și nu, nu înlocuiește calitatea de membru.
O lămurire publică NU este același lucru cu un dosar construit, apărat, susținut în instanță până la capăt.
Dosarele acelea – alea de care se bucură toată lumea când sunt câștigate – au fost plătite de cineva. De membri.
„Eu n-am beneficiat niciodată de sindicat” – mitul spectatorului inocent
Replica asta se aude periodic. Uneori de la membri. Alteori de la oameni care n-au fost niciodată membri și comentează cu curaj de pe margine. De cele mai multe ori, e falsă. Beneficiul nu a avut doar forma unui dosar cu numele lor pe copertă.
Când nu ai nevoie de sindicat ca apărător, el funcționează ca o publicație de specialitate pe cea mai îngustă nișă posibilă: statutul juridic al polițistului.
Cine altcineva scrie despre asta?
Presa generalistă? Nu. Nu din rea-credință, ci pentru că n-are public pentru subiecte fără sânge și scandal.
Ziarele vând:
- emoție
- senzațional
- cătușe
- „polițist corupt”
Nu vând:
- „indemnizație de concediu calculată greșit patru ani”
- „majorare care nu e spor și ce înseamnă asta”
- „ce se întâmplă cu pensia ta după plafonare”
- „cum dovedești în instanță caracterul clasificat al unui document”
Despre cum se aplică art. 37 din O.G. 38/2003, despre diferențele între sistemele de salarizare din MAI, MApN și ANP, despre tehnicalitățile obscure care îți mănâncă ani de muncă și bani din salariu – nu scrie nimeni. N-are cine și n-are pentru cine.
Sindicatul Diamantul scrie. De ani de zile, săptămână de săptămână:
- analize
- hotărâri comentate
- explicații pe legi
- comparații între sisteme
Ca să punem cifrele în context:
- un abonament la HotNews Premium costă 35 de lei pe lună. Merită banii, dar nu va scrie niciodată o linie despre cum ți se calculează ție salariul.
- cotizația la Sindicatul Diamantul e 32 de lei pe lună, fixă, indiferent de grad, funcție sau salariu.
Pentru MAI PUȚIN decât un abonament la un ziar generalist, primești:
- o publicație scrisă exclusiv pe domeniul tău
- de oameni care cunosc sistemul din interior
- plus apărare juridică atunci când ai nevoie
Un coleg care a citit un singur articol și a înțeles că are dreptul la o recalculare, sau a aflat la timp că urmează un termen crucial, a beneficiat deja de sindicat. Doar că n-a semnat nimic pentru asta.
Cotizația pe care speri să n-o folosești niciodată: exact ca asigurarea auto
Un coleg care a cotizat opt ani și n-a avut niciodată un dosar NU a pierdut banii.
Este, de fapt, scenariul ideal: să plătești ani și ani fără să ajungi vreodată în situația să ai nevoie de avocat, contestație, proces.
E exact ca la polița de asigurare auto:
- o plătești în fiecare an
- nu-ți dorești niciodată să „beneficiezi” de ea
- te bucuri nu când o folosești, ci că există și că îți permite să mergi liniștit
Nimeni nu-și dorește:
- să fie cercetat disciplinar
- să i se taie un spor
- să i se refuze o mutare
- să fie mutat din funcție peste noapte
- să stea în fața unei comisii care a decis deja înainte să intre el pe ușă
Și totuși, toate astea se întâmplă, lunar, unor colegi care erau siguri că „lor nu li se poate întâmpla așa ceva”.
Cotizația nu cumpără un proces. Cumpără certitudinea că, în ziua în care se întâmplă ceva, nu ești singur și nu începi de la zero, bâjbâind în întuneric.
Iar cei care n-au avut NICIODATĂ nevoie de sindicat sunt exact cei care au făcut posibil ca ceilalți să aibă UNDE veni.
Concluzia usturătoare: sindicatul nu trăiește din simpatie, ci din cotizație
Dacă ai o problemă și ești membru, scrie Sindicatului Diamantul. Este dreptul tău, este obligația lor să răspundă și să te apere.
Dacă ai o problemă și NU ești membru, ai două variante oneste:
- Te afiliezi și intri în sistemul de solidaritate, cu drepturi și obligații.
- Te adresezi unui avocat și plătești onorariul pieței, știind că el, oricât de bun ar fi, pornește de cele mai multe ori fără acces la partea nescrisă și nepublicată a regimului tău juridic.
Ce NU merge – și aici tonul devine ferm, chiar dacă rămâne civilizat – este a treia variantă:
- să te aștepți ca munca plătită de alții să-ți fie pusă la dispoziție gratis, la cerere
- iar după ce trece furtuna, să dispari ca și cum n-ai existat vreodată
Un sindicat nu se ține din „aprecieri” și simpatie la comentarii. Se ține din cotizație.
Iar cotizația nu cumpără un „serviciu la nevoie”, ci ține în viață singura resursă care contează cu adevărat: știința despre statutul polițistului – o știință pe care nimeni altcineva nu are nici interesul, nici răbdarea, nici curajul să o producă sistematic, în instanțe, în folosul tuturor. (Cerasela N.).
Anchete
Cererea de pensionare a unei procuroare de la Tecuci, amânată de Secția pentru procurori a CSM
Alina Topală nu a respectat termenul de notificare de 90 de zile
Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) a amânat, marți, 8 septembrie 2026, analizarea cererii de eliberare din funcție prin pensionare formulată de procuroarea Alina Topală, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Tecuci, potrivit publicației Lumea Justiției.
Motivul amânării îl reprezintă nerespectarea termenului legal de notificare. Conform art. 218 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, solicitarea trebuie transmisă CSM cu cel puțin 90 de zile înainte de data la care magistratul dorește să înceteze activitatea prin pensionare.
CSM: Cererea poate fi analizată după împlinirea termenului legal
În minuta ședinței, Secția pentru procurori a CSM a precizat că analiza cererii formulate de Alina Topală a fost amânată până la împlinirea termenului de 90 de zile prevăzut de lege.
Decizia a fost adoptată în unanimitate.
Prevederea legală stabilește că magistratul care intenționează să solicite eliberarea din funcție prin pensionare trebuie să notifice în scris președintele instanței, conducătorul parchetului sau al instituției și, după caz, CSM. Totodată, conducerea unității trebuie să ia măsuri pentru finalizarea lucrărilor aflate în curs până la data eliberării din funcție.
O singură pensionare aprobată în ședința din 8 septembrie
În aceeași ședință, Secția pentru procurori a aprobat înaintarea către președintele României a propunerii de eliberare din funcție prin pensionare a Elisabetei-Cristina Irimia.
Aceasta este delegată în funcția de prim-procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și are gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pensionarea ar urma să producă efecte începând cu 1 octombrie 2026. Și această hotărâre a fost adoptată în unanimitate. (Irinel I.).
Administratie
Proiectul privind reducerea accizei la motorina utilizată în agricultură, lansat în dezbatere publică
MADR a publicat proiectul de modificare a schemei de ajutor de stat
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a publicat în dezbatere publică proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.174/2014, act normativ prin care a fost instituită schema de ajutor de stat destinată reducerii accizei la motorina utilizată în agricultură.
Schema are ca obiectiv diminuarea costurilor suportate de fermieri pentru combustibilul folosit în desfășurarea lucrărilor agricole.
Propunerile pot fi transmise în termen de 10 zile
Cetățenii, organizațiile și instituțiile interesate pot transmite în scris opinii, propuneri sau sugestii cu privire la proiect, în termen de 10 zile de la data publicării acestuia.
Observațiile pot fi trimise la adresa de e-mail:
Pentru a fi luate în considerare, propunerile trebuie să indice articolul sau articolele din proiectul de act normativ la care se referă.
Cerințe pentru transmiterea observațiilor
Persoanele sau organizațiile care formulează observații trebuie să menționeze:
- articolul sau articolele vizate;
- data transmiterii;
- numele expeditorului sau al organizației;
- datele de contact.
Proiectul și documentele aferente sunt disponibile pe site-ul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în secțiunea dedicată transparenței decizionale.
STATUL PE PERSOANĂ FIZICĂ – Sufrageria de Securitate Națională S.A.
Cum și-au tras Bolojan și Abrudean Zonă de Securitate Clasa I „la cheie”, pe încredere și fără acte Când credeai...
„IPJ Prahova – Grădinița de cadre care-și mănâncă propriile grade” – Episodul 58: Cum a dispărut, peste noapte, „subcomisarul-șef” din Băicoi
„Grădinița de Cadre din IPJ Prahova” nu mai e doar o metaforă. Este un manual de proastă guvernare, ediție ilustrată,...
Bâlbâiala de stat cu ștampilă «Strict Secret». Cum a jucat România telefonul fără fir pe securitatea națională
Există popoare care construiesc rachete. Altele, care ridică zgârie-nori. România a reușit performanța unică de a bloca securitatea națională într-un...
Argint în nori, aur la Electromecanica, plumb în buget. Fermierii întreabă, Mafia Antigrindină se ascunde după gardul de beton
Asociația fermierilor din Prahova trimite o adresă‑dosar către AASNACP și lovește direct în inima combinațiilor cu puncte de lansare, contracte...
Veteranii de dinainte de 2017 – sponsorii oficiali ai bugetului prin CASS
Cum să-i prostești pe rezerviști în trei pași simpli: tai, declari neconstituțional, apoi tai din altă parte – Când ‘plafonarea’...
„Poliția Rutieră 4.0” – tableta la șosea, pixul în epoca de piatră
Dacă te uiți la conferințele de presă ale MAI, ai zice că Poliția Rutieră trăiește deja în viitor: „digitalizare”, „aplicații...
Cum se prăjește dreptatea între DNA Ploiești, executorii „de casă” și culoarele serviciilor – De la microferma procurorului Lefter la justiția cu epoleți în dosarul Ivanof
Există cazuri în care abuzul este atât de grosolan încât nu mai poate fi mascat nici cu munți de hârtii...
„IPJ Prahova – Grădinița de Cadre”, episodul 57: „Subcomisar-șef” de analfabetism funcțional la comanda IPJ Prahova
Incisiv de Prahova continuă serialul „Grădinița de Cadre din IPJ Prahova”. După episoadele în care am arătat cum „Inspectoratul de...
De la „J’Accuse…!” la „Noi n-am văzut nimic”: Afacerea Dreyfus, manualul secret al MAI-ului românesc
Un evreu alsacian, o scrisoare dubioasă și o justiție oarbă „la comandă” În 1894, Franța își dădea examenul de morală...
IGPR, instituția cu două oglinzi: una pentru hârtie, alta pentru instanță
Cazul semnalat de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” arată o performanță administrativă rară: aceeași instituție reușește să susțină, în documente...
MEDAT, TRANSFORMAT ÎN „MINISTERUL ȘMENULUI NAȚIONAL” – Cum a ajuns strategia de stat pe mâna unui trio cu dosar, ORNISS la ghici și Constituția făcută sul
De la strategie națională la șmecherie organizată Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului (MEDAT) a fost vândut românilor drept „motor...
Harta dragostei penale din Brașov: cum se fură cu sentiment și se delapidează cu sufletul la gură
În județul Brașov, după toate aparențele și după cum susțin sursele și reclamațiile, nu mai vorbim doar de afaceri dubioase,...
TCE Ploiești – Feuda lui Nae, cu organigramă în chiloți și bețivi la butoane
În orașul în care autobuzele abia se târăsc, iar datoriile sar în aer, la TCE Ploiești nu curge motorină. Curge...
Ministrul Darău, lovit în față cu propriul proiect – Când Ministerul Justiției îți spune, politicos-juridic: „Așa ceva nu se face nici măcar într-un guvern demis”
Ministrul Ambrozie-Irineu Darău a vrut să reorganizeze MEDAT. Ministerul Justiției i-a răspuns, în esență: „Reorganizează-ți întâi temeiurile legale, apoi mai...
„Lanțul de aur al incompatibilității”: cum a legat MAI polițistul de caloriferul birocrației până la ONU și Frontex
Un nou “cadou” marca MAI pentru polițiștii care au îndrăznit să gândească singuri și să muncească în lumea civilizată: de...
-
Exclusivacum 3 zile
„IPJ Prahova – Grădinița de Cadre”, episodul 57: „Subcomisar-șef” de analfabetism funcțional la comanda IPJ Prahova
-
Exclusivacum 4 zile
MEDAT, TRANSFORMAT ÎN „MINISTERUL ȘMENULUI NAȚIONAL” – Cum a ajuns strategia de stat pe mâna unui trio cu dosar, ORNISS la ghici și Constituția făcută sul
-
Exclusivacum o zi
„IPJ Prahova – Grădinița de cadre care-și mănâncă propriile grade” – Episodul 58: Cum a dispărut, peste noapte, „subcomisarul-șef” din Băicoi
-
Exclusivacum 4 zile
TCE Ploiești – Feuda lui Nae, cu organigramă în chiloți și bețivi la butoane
-
Exclusivacum 2 zile
Cum se prăjește dreptatea între DNA Ploiești, executorii „de casă” și culoarele serviciilor – De la microferma procurorului Lefter la justiția cu epoleți în dosarul Ivanof
-
Exclusivacum o zi
Bâlbâiala de stat cu ștampilă «Strict Secret». Cum a jucat România telefonul fără fir pe securitatea națională
-
Featuredacum o ziCând sindicatul tace și muncește: de ce au apărut ‘misterios’ cursurile de cercetare disciplinară în MAI
-
Administratieacum 4 zileInvestițiile prioritare pentru comuna Olari, analizate pe teren de conducerea Consiliului Județean Prahova