Sâmbătă, la Frankfurt, şefa Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, a afişat pe site-ul oficial două informaţii importante. În aparenţă, una bună şi alta rea. În esenţă însă, judecând raţional şi nu emoţional, ambele veşti sunt bune.

Cea indiscutabil bună este că „datele primite” – şi desigur analizate de BCE – „nu indică un risc material de stagflaţie”. De reţinut că declaraţia de sâmbătă nu a fost făcută în contradictoriu nici cu profesorul Roubini, care văzuse stagflaţia revărsându-se peste întreaga lume sub haina „mamei tuturor crizelor”, nici cu analiştii unor mari bănci internaţionale, ce invocaseră repetarea istoriei din anii 1970. Atunci, în 1973 şi în 1978, cele două crize petroliere care au şocat lumea au activat triunghiul numit stagflaţie, o combinaţie toxică de inflaţie galopantă, stagnare economică şi creştere a şomajului.

Numărul unu de la BCE nu a polemizat însă cu autorii acestor profeţii, pentru simplul motiv că, deşi a trecut ceva timp de când şi-au făcut publice datele, stagflaţia nu a dat vreun semn că ar fi un pericol real nici în Uniunea Europeană, nici în alte zone ale lumii. Declaraţia de sâmbătă este plasată în actualitatea imediată, dominată de războiul din Ucraina, cu adnotarea că „Banca Centrală Europeană nu se aşteaptă ca această conflagraţie să împingă zona euro în stagflaţie”. Mai mult, aşa cum bine se cunoaşte, pericole de stagflaţie apar în cazurile în care PIB-ul dă semne evidente de scădere iar inflaţia de creştere. Or, în prezent, tendinţele celor doi indicatori sunt opuse acestei definiţii.

Cea de-a doua veste, ce are în vedere inflaţia, aminteşte de anecdota cu un optimist şi un pesimist în faţa unui pahar jumătate plin şi jumătate gol. Christine Lagarde este optimistă. Nu vede vreun pericol privind jumătatea goală a paharului şi dă asigurări că nu va fi stagflaţie… „chiar dacă inflaţia va mai creşte, din cauza preţurilor mari la energie, şi va împinge în jos creşterea economică”. Pentru că paharul e deja jumătate plin. PIB-ul va urca până la plus 2,3 la sută chiar şi într-un scenariu sever, iar inflaţia va coborî şi se va stabiliza aproape de ţinta de 2 la sută. Când?… În 2024!

Scenariul BCE e pentru zona euro. Dar cum avem de-a face cu o inflaţie globală, având aceeaşi cauză fundamentală (preţurile produselor energetice) din America până în Japonia, este de aşteptat să se stingă tot aşa cum s-a aprins, deodată pe întregul glob. Desigur, asta nu înseamnă în aceeaşi zi, la aceeaşi oră. Christine Lagarde ne asigură că nu avem motive să ne temem de un risc de stagflaţie. Şi, totodată, că vom scăpa de această inflaţie galopantă, care se joacă cu banii şi cu nervii întregii lumi, undeva în cursul anului 2024. Dacă bineînţeles prognozele făcute de BCE sunt corecte!

E prea mult timp de parcurs până atunci pentru a conchide că… paharul e jumătate plin? Să nu uităm că inflaţia e un fenomen ce poate fi asemuit unui avion cu reacţie. La decolare, de îndată ce se desprinde de pistă, intră în unghi drept şi dispare în nori, pe când la aterizare pierde treptat altitudine iar după contactul cu pământul avioanele supersonice deschid şi o paraşută ca să nu se oprească brusc şi să se dea peste cap. La fel curge timpul şi în cazul inflaţiei.

Că aşa merg lucrurile ne-am convins şi noi, în România, de-a lungul multor ani, timp în care am convieţuit cu nenumărate cicluri inflaţioniste. Şi toate, fără excepţie, au decolat şi au aterizat în stilul avioanelor supersonice.

Ciclul precedent, cel de-al cincilea de după decembrie 1989, s-a învârtejit în octombrie 2017, fiind produs de o decizie internă de umflare a preţurilor produselor energetice. A plecat de la o rată anuală de 1,79 la sută, a trecut în viteză pe lângă rata de 2 la sută, ca un tren rapid pe lângă o haltă, şi a tot urcat până la cel mai înalt vârf, de 5,41 la sută, „record” marcat în mai 2018. De atunci, timp de aproape doi ani, până în ianuarie-februarie 2020, înainte de izbucnirea crizei actuale, a durat aterizarea. Nu sunt speranţe ca acum, pe creasta unui ciclu global, să vedem inflaţia aterizând înainte de 2024. Şi trecerea de la inflaţie galopantă la deflaţie, în jurul ratei de 2 la sută, are nevoie de o tranziţie, de un proces în care economia să iasă treptat de sub impactul dezordinea preţurilor de consum.

Pandemia nu numai că îşi luase un avânt puternic în 2020, dar impactul resimţit a provocat încă două crize, a economiei globale şi a relaţiilor sociale. Lumea avea nevoie de creştere economică iar creşterea economică avea nevoie de sprijin puternic, atât din partea guvernelor, cât şi din partea băncilor centrale. Această cerinţă s-a acutizat în 2021, încă din ianuarie, când a izbucnit criza energetică globală, care a provocat inflaţia globală. O inflaţie ce a izbucnit dintr-o dată, a crescut vertiginos iar acum ameninţă ca în primăvara-vara acestui an să treacă la rate de două cifre, înainte de a-şi începe tranziţia către dezinflaţie.

Acest ciclu inflaţionist global a găsit lumea nepregătită să-i facă faţă. Cauza? Acum vreo şapte ani, când redresarea de după criza izbucnită în toamna lui 2008 nu era cea dorită, Rezerva Federală a SUA şi Banca Centrală Europeană au decis să treacă la dobânzi de politică monetară negative, sub rata inflaţiei. Urmate de alte ţări dezvoltate. Dobânzile au început să fie reduse masiv, într-un efort de stimulare a creşterii economice, fără ca inflaţia să devină o ameninţare. În 2020, în plină criză, numeroase bănci centrale au coborât dobânzile spre zero, în timp ce inflaţia, sfidând tratatele de economie, cobora tot spre zero, pentru ca în cele din urmă să eşueze în deflaţie. Când în ianuarie 2021, dintr-o dată, dezinflaţia a început să se transforme treptat în inflaţie galopantă, la nivel global a început o dezbatere aprinsă despre nevoia unei noi strategii privind politica monetară.

Importante, în acest sens, sunt informaţiile de la BCE şi de la Fed – banca centrală a Statelor Unite. Ambele au plecat de la o argumentaţia apropiată: inflaţia e temporară, va trece repede, în plus îşi are principalele cauze în explozia preţurilor la combustibili, gaze naturale şi energie electrică, a căror dinamică de regulă nu se lasă influenţată de politica monetară, aşa că urcând dobânda-cheie ar putea să facă mai mult rău decât bine. Dar timpul nu le-a dat dreptate. Treptat, preţurile combustibilului au început să scumpească transporturile; preţurile electricităţii şi gazelor naturale au scumpit nenumărate produse ce nu aveau impulsuri inflaţioniste. Îndeosebi alimentele şi materiile prime. Fed a schimbat macazul: a decis că începând din martie 2022 va urca dobânda-cheie, mişcare ce va fi urmată de alte două creşteri. BCE nu a înclinat încă steagul, dar voci din Consiliul Guvernatorilor s-au pronunţat public pentru o nouă strategie. Nu stiu dacă se va ajunge la dobânzi real-pozitive, poate că nu, mai ales cât timp inflaţia e încă mare, dar e cert că lumea intră într-un proces de creştere a dobânzilor. Şi de întărire a politicii monetare.

Adrian Vasilescu