Războiul din Ucraina este, cu siguranţă, o tragedie umanitară, însă nu este acesta motivul pentru care a atras atenţia lumii. La urma urmei, există crize umanitare şi în Yemen, Siria şi alte ţări, chiar în timp ce scriu acest articol. Din perspectivă geopolitică, războiul reprezintă un posibil punct de cotitură – mai exact, se pune întrebarea dacă unitatea politico-militară europeană va rezista, creând un nou model al Europei şi redefinind funcţionarea sistemului global. O altă întrebare este dacă perspectiva despre lume a Chinei se va schimba şi ea, dacă va dori o nouă înţelegere cu SUA sau se va îndepărta de acestea.

Ruşii au luptat în Ucraina surprinzător de slab până acum, mai ales dacă ne gândim la obiectivele acestora: transformarea Ucrainei într-o zonă tampon împotriva Occidentului şi demonstrarea puterii ruseşti ca o forţă de luat în seamă. Până acum, războiul a arătat contrariul. În unele cazuri, se poate trece peste acest lucru. În Afganistan, Irak şi Vietnam, de exemplu, SUA nu au reuşit să îşi atingă obiectivul şi au fost privite drept o putere în declin. Diferenţa este că acele ţări nu erau importante pentru securitatea americanilor. Ucraina, însă, este esenţială pentru cea a Rusiei.

Aşadar, acum Rusia caută întăriri din Siria, Belarus, Grupul Wagner ş.a. Chiar dacă Moscova va găsi doritori, transportarea militarilor, familiarizarea acestora cu terenul de luptă şi introducerea acestora în structura de luptă durează. Şi chiar dacă Moscova va reuşi să facă toate aceste lucruri, tot se anticipează un conflict de lungă durată. Pentru mulţi, nevoia de a recruta trupe străine demonstrează un eşec al comandanţilor ruşi, o slăbiciune în ceea ce priveşte antrenamentul şi motivaţia militarilor, precum şi probleme de logistică.

Dacă Rusia voia să creeze în Europa ideea că ar putea invada oricând – ceva ce, probabil, nu ar fi făcut, însă ar fi împins Europa să ajungă la o înţelegere cu Moscova ori să reconsidere relaţia cu SUA – atunci a eşuat. Cel puţin deocamdată, a adus SUA mai aproape ca niciodată de Europa. Luptele continue şi brutalitatea de care Rusia pare să creadă că are nevoie pentru a înfrânge Ucraina nu fac decât să consolideze şi mai mult această relaţie (SUA-Europa). Este greu să ne imaginăm un rezultat în ceea ce priveşte Rusia – cu excepţia utilizării armelor de distrugere în masă –  care să facă Occidentul să perceapă Rusia ca o ameninţare uriaşă.

Şi asta nu se întâmplă doar din cauza performanţei slabe a Rusiei în câmpul de luptă. Statutul de mare putere este obţinut atât din motive economice, cât şi militare. PIB-ul Rusiei în 2001 era de 1.6 trilioane de dolari, plasându-se pe locul 11 în lume, după Coreea de Sud. De atunci, Rusia şchiopătat de la preţuri la energie instabile, criza financiară din 2008, pandemia de COVID-19, iar acum sancţiunile primite ca răspuns la invazie. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi considerată nici o putere economică. Iar acest lucru schimbă percepţia noastră despre lumea în care Rusia era văzută ca o mare putere, datorită forţei sale militare, dar care avea o economie slabă.

Cu câteva săptămâni înainte de începerea războiului, China a vrut să se alieze cu Rusia, pentru că avea nevoie de prieteni în faţa structurii de alianţă a SUA, care pornea din Japonia şi ajungea până în India. Aşa cum am menţionat, China nu are aliaţi importanţi, în afară de Pakistan. China a ştiut că nu va susţine economic Rusia – are propriile sale probleme de rezolvat – dar cel puţin China avea nevoie de alinare, pe care a sperat să o obţină prin valorificarea puterii militare ruseşti, pentru a forţa astfel SUA şi Europa să recalculeze ameninţarea pe care sancţiunile la adresa sa le reprezintă.

Dincolo de aspectele militare, Rusia s-a bucurat de posibilitatea de a primi sprijin financiar de la China sau cel puţin impresia dată celor care o împrumutau că statul chinez susţinea economia rusească. Era evident că abilitatea Rusiei de a contribui semnificativ într-un câmp de luptă chinezesc era una limitată, aşa cum era dorinţa Chinei de a îmbrăţişa o economie rusească slabă. Alianţa lor putea provoca temeri doar asupra celor care se lăsau înfricoşaţi.

Alianţă încă există la nivel retoric, însă posibilitatea unui sprijin real nu. Rusia a fost deja afectată de către acţiunile economice ale SUA şi aliaţilor, iar China, în această conjunctură economică, nu îşi poate permite să fie prinsă în capcana în care se află Rusia. Orice sprijin militar ar fi dat peste cap de sancţiuni. În termeni simpli, Rusia este un impediment pentru China.

Decizia Beijingului de a anunţa alianţa cu Rusia cred că s-a bazat pe cunoaşterea detaliilor invaziei Rusiei. Acest lucru a făcut alianţa să fie atractivă pentru China, când a crezut că Rusia este capabilă de o victorie rapidă şi uşoară care, în teorie, ar forţa Occidentul să-şi reconsidere poziţia faţă de China, aceasta din urmă putând să repete strategia rusească.

Incompetenţa Rusiei a forţat China să facă orice pentru a-şi reveni, iar acest lucru necesită recosiderarea relaţiei cu SUA. Se află într-un declin economic sever. Alianţa sa cu Rusia nu a fost benefică şi nici nu va fi. SUA şi Europa au dezvoltat un fel de război economic care, dacă i s-ar aplica şi Chinei, s-ar dovedi a fi destul de dăunător. Astfel, strategia pe termen scurt a Chinei este să pară sigură pe sine, să menţină, la nivel retoric, sprijinul faţă de Rusia şi să critice SUA, în timp ce se gândeşte la următorul pas.

De notat este că Taiwanul nu este următorul pas. China a văzut că războaiele dau greş, aşa că o invazie a Taiwanului este de evitat acum.

Dacă ne gândim la marile puteri ale lumii, ne gândim în mod normal la SUA, Europa şi Rusia. Rusia va avea dificultăţi în revendicarea unui astfel de statut dacă nu va face ceva surprinzător de eficient. Europa este o mare putere dacă rămâne unită atât militar, cât şi economic. Este acum, însă pe măsură ce teama de Rusia se risipeşte, reapar tensiuni mai vechi. China încă este o mare putere, deşi una cu o armată netestată şi o economie dificilă. Pentru moment, SUA rămân singura putere economică şi militară de necontestat.

Dr. George Friedman este fondatorul şi preşedintele companiei Geopolitical Futures (GPF) şi fondatorul agenţiei de analize Stratfor, pe care a condus-o până în anul 2015. Totodată, George Friedman este autorul a numeroase lucrări pe teme de geopolitică, inclusiv „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI” (inclusă pe lista de bestselleruri a NYT).