Nu am putea vorbi despre prahoveni emblematici fără a-l aminti şi pe Mircea Dridea, cel al cărui nume este sinonim cu Petrolul Ploieşti şi cu cea mai fructuoasă perioadă a „lupilor galbeni“. Timp de două decenii a respirat prin munca şi reuşitele de pe terenul de fotbal şi, ulterior, alţi 15 ani i-a fost alături echipei ca antrenor sau preşedinte de club. Din postura de atacant central a marcat 142 de goluri în cele 282 de meciuri în care a evoluat în tricoul Petrolului, a câştigat trei titluri şi o cupă a României, iar în echipa naţională a fost convocat de 18 ori, reuşind să înscrie de opt ori. Şi-a legat numele de memorabila victorie cu Liverpool (1966) şi de singura reuşită pe care echipa României a obţinut-o, în deplasare, în faţa Franţei (1967). Pe 7 aprilie împlineşte 85 de ani, iar cea mai mare realizare este FAMILIA, care include „11“-le de acasă, dar şi pe cel al Petrolului Ploieşti.

În urmă cu 70 de ani păşea pe terenul de fotbal, fiind adus de fratele mai mic, Virgil Dridea, care-l recomandase antrenorului de la echipa de copii a Ploieştiului, Emil Avasilichioaie. La acea vreme, Mircea Dridea, în vârstă de 15 ani, era jucător de şah, categoria 1, dar în timpul liber ieşea la fotbal cu băieţii din cartier, ca mai toţi cei de vârsta lui.

Primul pas făcut pe gazon avea să-i deschidă poarta către sportul care i-a adus satisfacţii enorme, care i-a deschis graniţele într-o perioadă în care România era o ţară „închisă“, care l-a propulsat între elitele fotbalului românesc. Şi în prezent, Mircea Dridea se regăseşte în primii zece golgeteri din toate timpurile ale Ligii I. Dar meritele nu i-au venit ca urmare a talentului, despre care spune că nu l-a avut, ci a muncii enorme pe care a depus-o, a calităţii de om de echipă şi a unei dorinţe nebune de a nu-i dezamăgi pe oamenii care veneau în tribune şi cu şase ore înainte de începerea partidelor pentru a fi siguri că vor prinde loc. „În acele timpuri, omul avea două preocupări: serviciul şi stadionul. În ziua meciului, spectatorii veneau de la 10 dimineaţa şi stăteau în tribune, jucau table, mâncau seminţe, îşi umpleau timpul până la 4 după-amiaza, când începea meciul“, ne-a povestit Mircea Dridea.

Revenind la momentul debutului, după un an în echipa de copii, a trecut la juniorii antrenaţi de Manole Rădulescu, iar în 1955 a fost remarcat de Traian Ionescu, care l-a selectat pentru echipa regională de juniori. Avea 17 ani pe atunci şi devenise şi student al Institutului de Petrol, Gaze şi Geologie (în prezent UPG) care, la acea vreme, îşi desfăşura activitatea la Bucureşti. Intrase fără examen, pentru că anii de liceu, urmaţi la Şcoala Medie de Petrol din Ploieşti, îi absolvise cu media 10.

Au fost nişte ani foarte grei, dar „microbul“ fotbalului era deja mult prea puternic. „Dimineaţa mergeam la facultate, iar de două ori pe săptămână veneam la Ploieşti ca să mă antrenez, alte două antrenamente le făceam în Bucureşti“, a completat interlocutorul nostru. După sport, revenea la cămin ca să se pregătească pentru facultate.

Munca şi disciplina pe toate palierele au început să-i aducă şi satisfacţii majore. La 19 ani, promovarea în prima ligă (Divizia A), iar la 22 de ani, odată cu diploma de inginer, avea deja în palmares şi două titluri de campion al României, cu Petrolul (1958, 1959), echipa antrenată de legendarul Ilie Oană.

Salariul şi-l lua însă de la Rafinăria 1 Ploieşti, unde fusese încadrat… Aşa erau vremurile. Indiferent de sportul practicat şi rezultatele obţinute, ca să ai un venit trebuia să ai şi un serviciu.

La 25 de ani, Mircea Dridea s-a căsătorit cu Michaela Popescu, campioană naţională la săritura în lungime, chiar în ziua în care aceasta şi-a aniversat majoratul. Pe Michaela (Popescu) Dridea, mulţi dintre cei care s-au îndreptat către  atletism şi-o amintesc de la cluburile sportive Şcolar Ploieşti, Petrolul Ploieşti şi Prahova Ploieşti, unde a activat ca profesor antrenor.

Alături de soţia sa, care l-a înţeles, l-a spijinit şi a devenit şi cea mai înfocată fană a Petrolului Ploieşti, şi-a construit cea mai frumoasă echipă. Au împreună două fete şi, musai, să amintim şi de cei doi gineri pe care maestrul emerit Dridea îi apreciază foarte mult, şi cinci nepoţi (trei băieţi şi două fete). Dar singurii sportivi de performanţă în acest frumos „11“ rămân soţii Dridea. Unul dintre nepoţi a cochetat cu fotbalul, dar n-a fost să fie…

De la extaz, la agonie!

Vorbim ce vorbim despre familie, dar căile discuţiei ne poartă iar la cariera sportivă. În 1963, Petrolul câştiga Cupa României, iar, în 1966, îşi trecea în cont şi cel de-al treilea titlu de campioană a României. A fost un an de glorie pentru Mircea Dridea şi echipa sa, fiind momentul în care Liverpool venea la Ploieşti, echipa britanică având un meci câştigat acasă cu 2-0. În retur, Mircea Dridea înscria golul de 3-1 şi dădea şansa Petrolului la un meci de baraj. Un meci care a fost pierdut de „lupii galbeni“, dar câştigat la capitolul apreciere de către campionul nostru.

Anul 1967 a fost unul de la extaz, la agonie! La Paris, în meciul contra naţionalei Franţei, Dridea marca golul singurei victorii pe care România a obţinut-o în Hexagon. Tricolorii nu aveau pe atunci o miză financiară, ci una morală. Nu îşi permiteau să se facă de râs în afara ţării. Ca o paranteză în discuţia noastră, şi-a amintit, amuzat de situaţie, cum după un titlu câştigat, jucătorii au fost recomensaţi cu trei metri de stofă de la celebra fabrică „Dorobanţu“ din Ploieşti: „soţia a beneficiat de premiul meu, cred că şi-a făcut un taior…“

Dar a venit însă şi „visul“ urât, cunoscut în literatura fotbalului ca „dezastrul de la Zurich“, atunci când România a fost învinsă cu 7-1 de către Elveţia, în preliminariile celui de-al treilea Campionat European din istorie. A fost un eşec greu de înţeles, dar care se pare că ar fi avut la bază o pastilă administrată jucătorilor de către medicul echipei. „Eram parcă aterizaţi de pe altă planetă. Pe teren parcă pluteam, aveam impresia că vin tribunele spre noi, făceam eforturi mari să ne găsim echilibrul fizic și moral, dar nu reuşeam să ne adunăm. A fost o înfrângere care a rămas ca o pată pe palmaresul nostru internațional. După meci, eu am fost forţat să mă retrag din lotul naţional, dar am continuat la echipa de club“, ne-a povestit campionul nostru.

A venit şi momentul retragerii de pe terenul care, acum, la propunerea sa, poartă numele mentorului său: Ilie Oană. Ultimul meci ca fotbalist l-a susținut în penultima etapă a campionatului 1970-1971 când Petrolul a întâlnit CFR Timișoara pe teren propriu. După retragere, deşi era pregătit să-şi urmeze profesia de inginer,  avea, totuşi, să rămână în cadrul clubului, fiind numit inițial antrenor al echipei de tineret, apoi antrenor secund și, în cele din urmă antrenor principal, dar numai pentru o scurtă perioadă și anume returul ediției 1973-1974. Ca tehnician, pentru scurte perioade de timp, îl găsim şi la FCM Progresul Brăila, Sportul Studențesc sau Oțelul Galați în prima divizie, dar fără rezultate remarcabile. „Ca jucător am făcut tot ce a ţinut de mine, ca antrenor depinzi de mai mulţi factori: echipă, arbitraj, atmosferă etc“, a completat Mircea Dridea. Indiferent de postura ocupată, a rămas fidel Petrolului, s-a bucurat la fiecare victorie şi a suferit la fiecare cădere. Îl îngrijorează ceea ce se întâmplă, în ultima perioadă, cu echipa-fanion a Ploieştiului, dar speră să existe o cale de rezolvare, el fiind unul dintre cei care se implică, în toate modurile posibile, pentru salvarea acestei „familii“.

Activ şi la cei 85 de ani

Devotamentul faţă de clubul care i-a deschis uşa către elita fotbalului românesc, activitatea în rândul observatorilor de arbitri, cea în Comisia de disciplină a Federației Române de Fotbal au făcut ca numele lui Mircea Dridea să fie unul, de referinţă, şi în zilele noastre pentru amatorii celui mai iubit sport din lume.

Iar o întâlnire cu cel care este Maestru emerit al sportului, dar şi Cetăţean de Onoare al Ploieştiului place şi suprinde, deopotrivă. Te poartă, cu ceva nostalgie în vorbă, spre anii perioadei de glorie a „lupilor galbeni“, dar îl vezi cum mimica i se frământă atunci când vorbeşte despre prezentul Petrolului. La meciuri nu se mai poate uita, pentru că emoţia este mult prea puternică pentru sănătatea şi vârsta sa.

Se destinde ori de câte ori vorbeşte despre familie, despre soţia alături de care împlineşte 60 de ani de căsnicie, despre împlinirea că fetele sale au o relaţie foarte bună, chiar dacă, fizic, sunt despărţite de un ocean, dar şi despre prietenii săi.

Pasiunea pentru şah şi-a păstrat-o şi nu ezită să-şi antreneze mintea ori de câte ori are ocazia şi un partener pe măsură. Cândva îi plăcea şi filatelia, dar, astăzi, pare a fi ceva…desuet. Se bucură de călătorii, iar destinaţia preferată îi este Grecia. Dar indiferent pe unde l-au purtat şi îl poartă drumurile, acasă a fost doar în Ploieşti. Este locul unde îşi are rădăcinile, unde a cunoscut cele mai mari bucurii, unde a muncit şi a trăit pentru un ţel (şi o va face până la ultima suflare): Petrolul Ploieşti.

Sursa foto: CJ Prahova şi https://fcpetrolul.ro/