Soldatul Oana Gabriela Rădoi nu refuză nicio ocazie pe care i-o aduce viața și, cum ajunge la performanță în tot ce începe, ne bucurăm că ultima ei alegere este sistemul militar.

La Muzeul Național de Geologie, la etajul I, unde începe paleontologia, este o vitrină în care sunt expuse niște… floricele, frumos colorate. Ele sunt carcasa unor microorganisme numite ostracode. De ce vorbesc despre asta?

Pentru că în meseria de jurnalist înveți în fiecare zi ceva nou și ai ocazia să întâlnești cei mai interesanți oameni din sistem. Totuși, nu mă așteptam să găsesc, la Brigada 30 Gardă Mihai Viteazul, un soldat cu doctorat la Sorbona.

Sau să mi se pară atât de interesante aceste fosile, deși aici este meritul soldatului, căruia i se luminează privirea când povestește despre ele, cu un entuziasm aproape copilăresc.

Ostracodele, purici de baltă, cum îi numea profesorul meu, sunt organisme vii extrem de mici (seamănă cu niște scoici), care năpârlesc de fiecare dată când cresc, iar carapacea aceea se fosilizează, în timp ce lor le crește alta, îmi explică soldatul. Din carapacea lor, putem afla variații de temperatură, adâncime, substrat. Adică sunt biomarkeri.

Simt nevoia să dăm puțin înapoi, ca să aflu cum și de ce o cercetătoare cu doctorat la Sorbona, pasionată de meseria ei, decide să devină soldat gradat profesionist.

Descopăr că este o optimistă incurabilă, o perfecționistă cu multe pasiuni (combinație care a făcut ca toate hobby-urile să fie duse până la performanță), pe scurt, este soldat Oana Gabriela Rădoi.

Oana a descoperit sportul în clasa a VIII-a și, în scurt timp, a început să meargă la concursuri, făcând parte din lotul național de karate, cu rezultate foarte bune. Când îți intră în sânge ceva e foarte greu să renunți. Acum, dacă nu mai pot să joc, măcar pot să-i inspir pe alții. Așa că am antrenat, iar mai nou sunt arbitru.

Absolventă de liceu pedagogic, Oana a ales Facultatea de Geologie, din cadrul Universității din București, ghidată de instinct. Mi-a plăcut cum sună. Am intrat pe locurile bugetate, la geologie tehnică. Matematică, fizică și chimie, de la profil vocațional… n-a fost ușor. Dar, perfecționistă cum e, a ajuns bursieră.

Între timp, s-a angajat la Institutul Geologic al României, la secția de Muzeologie. Am mers și la master, apoi m-am înscris la doctorat. Nu mă puteam opri, adaugă râzând. Și aici a luat bursă.

Una dintre condițiile bursierilor era să participe la Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU), un schimb de experiență între țările UE. Am ales Franța, pentru că vorbeam franceză și pentru că acolo era o profesoară specialist pe ostracodele triasice, tema tezei mele de doctorat.

Așa a ajuns la Sorbona. După aproximativ cinci luni, apreciată de directorul științific de laborator, i s-a propus o cotutelă. Profesoara din Franța m-a plăcut pentru că eram serioasă. Nu-mi place să las posibilitatea de a fi întrebată ce am făcut și să nu am ce arăta.

Prefer să nu dorm și să nu mănânc, dar să-mi termin treaba. I s-au făcut acte de școlarizare, care echivalau studiile din țară, iar după susținerea tezei de doctorat urma să aibă două diplome de doctor, una din România și una din Franța.

O lună stătea în Franța, două în țară. Nu-mi permiteam mai mult, financiar, plus că trebuia să mai iau probe din zona de studiu – Dobrogea. Mai aveam și serviciul. Culegea probe, le fotografia, le determina, le descria. Stătea de la 10 la 18 cu ochii în microscop.

Teza mi-am scris-o în română, partea științifică de cercetare, care urma să fie publicată în diverse volume din domeniu, trebuia făcută inclusiv în engleză, iar teza am susținut-o în franceză.

În viața științifică trebuie să publici ca să avansezi. Trebuia să-mi public teza de doctorat. Aveam puțin peste 2.000 de lei salariul. Trebuia să scot 50 de exemplare. De unde? Pasiunea ține de foame când ești tânăr și entuziast, dar nu mai este de ajuns când îți faci o familie și apar copiii.

A avut ocazia să rămână în Franța. Viața ei ar fi fost alta. N-am vrut niciodată să rămân departe. Până nu iau o gură de țară, nu mă simt bine. Poate tocmai acest patriotism arată că locul meu este aici, în armată. Nu degeaba te naști unde te naști. Eu aparțin locului.

Anul trecut, a văzut pe un site că sunt scoase la concurs posturi de sgp. Fiindcă este de părere că nimic nu este întâmplător, a aplicat. Am zis, serviciu am, dacă încerc, nu am ce pierde. Recrutorul mi-a povestit așa de frumos despre armată, încât l-am înscris și pe soț, spune, râzând.

Nu au mers cu emoții la examen, amândoi fiind sportivi de performanță (soțul ei este poloist). Erau 40 de grade afară. Mă uitam la copiii cu care concuram. Aveam aproape 35 de ani. Soțul, 39. Mai întâi a fost proba psihologică. Din 27 au rămas șapte. După proba fizică, am rămas trei.

Soldatul funcționează după principiul dacă nu te simți pregătit într-o zi, mai bine nu mai ieși pe ușă. Are doi copii și așa îi învață și pe ei. Dacă vrei, poți! Toată lumea muncește pentru ce vrea.

Exersezi până reușești. Viața e roz, noi ne-o facem urâtă. Dacă mergi pe principiul că o să-ți fie bine, ți-e bine. Nu a renunțat la geologie și, o dată pe lună, se duce la foștii ei colegi. Am o datorie morală de a termina ce am început. Cât pot să-mi rup din timp să merg să ajut, o voi face.

Ca planuri, Oana mă anunță senină că în trei ani va fi subofițer, iar apoi, ofițer. Oricât de lungă ar fi calea, dacă e pregătit ceva pentru tine, o să îl ai. Orice se poate întâmpla, trebuie doar să acceptam cursul vieții.

Nu putem decât să sperăm că sistemul militar va reuși să valorifice cunoștințele și calitățile militarului care i-a intrat anul trecut pe poartă, cu zâmbetul larg și inima deschisă. Ea sigur va face tot ce-i stă în putere să performeze și în acest domeniu. (Alina Crisan si poze – Dănuț Ionuț Moloce)