Sunt unii care îi acuză de „putinism” pe cei care protestează împotriva ostracizării artiștilor, scriitorilor, sportivilor, jurnaliștilor ruși, pe motiv că aceștia, ruși fiind, aparțin statului al cărui lider este „diabolicul” Vladimir Putin.

Raționamentul este simplu: orice rus este „apropiat de Putin”; oricine este apropiat de Putin este „putinist”; orice „putinist” trebuie lichidat, marginalizat, lăsat pe drumuri, alungat, umilit; oricine apără un „putinist” de meritata sa excludere, respectiv oricine se opune epurării (etno) culturale, purificării (etno) culturale a societății în care trăiește, este „putinist” lato sensu; orice „putinist” lato sensu trebuie tratat ca un „putinist” stricto sensu.

Și nu doar rușii vii sunt „putiniști”, ci și rușii morți: Ceaikovski, Rahmaninov, Mussorski, Șostakovici, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Pasternak, Maxim Gorki, Esenin, Soljenițîn etc.; ba chiar și marii creatori de cultură rusă de origine… ucraineană, precum Gogol.

Ideea nu este originală. Germania nazistă a oprit interpretarea unor compozitori evrei (ex Mendelssohn-Bartholdi), iar cărțile autorilor evrei au fost transformate în ruguri și arse în piața publică. Așa se dezintoxica rasa ariană de otrava culturală evreiască. (sic!).

În perioada în care naziștii germani, înaintașii (în sensul naționalității, desigur) doamnei Ursula van der Leyen, cea care a interzis publicarea presei ruse (știut fiind faptul că aceasta, spre deosebire de presa euro-atlantică, minte – sic!), voiau să pară mai umani sau mai toleranți, au permis muzicienilor evrei dați afară din orchestrele germane, să cânte muzica compozitorilor evrei pentru un public exclusiv iudaic. Acum nebunia capătă o altă dimensiune, dorindu-se, sinucigaș, ca și oamenii de afaceri ruși (și „rusofili”) să facă comerț numai între ei.

A fost vremea când proprietățile evreilor erau confiscate (inclusiv de Grupul Etnic German din România) prin acte politice (adică fără hotărâri judecătorești care să constate vreo ilegalitate comisă de subiectul sancțiunii) pentru a fi trecute în patrimoniul „drepților arieni”. Văzând cum rasa superioară a „democraților” euro-atlantici de azi procedează cu untermenschii (suboamenii) rasei „dictatorilor” euro-asiatici de manieră similară (căci – nu-i așa? – războiul din Ucraina se poartă, chipurile, între „democrație” și „dictatură”, respectiv între „popoarele ereditar democrate”, „salvații”, și „popoarele ereditar dictatoriale”, damnații) mai că îți vine să dai dreptate celor care susțin că denazificarea Germaniei este un proces neterminat; ba mai mult, să crezi că virusul nazist nu numai că nu a murit în Germania, ci a infectat și Occidentul transatlantic.

Istoria consemnează episoade tragice în care agenții diferitelor dictaturi (nazistă, stalinistă, franchistă, pinochetistă etc) îi obligau pe oamenii de cultură, beneficiari ai unei largi simpatii și credibilități publice, dar altminteri inactivi în planul luptei politice și nealiniați din punct de vedre ideologic, să își exprime public adeziunea sau condamnarea față de o anumită politică. Regimurile dictatoriale doreau ca astfel să se legitimeze sau măcar să se facă mai ușor acceptate de popor. Cei care refuzau erau supuși persecuției.

Ana Netrebko sau Valery Gerghiev se opun, cu certitudine războiului. De unde știu? De ce? Întrucât „atunci când armele vorbesc, muzele tac”. Or, cei doi mari artiști menționați și toți cei asemenea lor, indiferent de naționalitate, vin din și trăiesc în lumea lui Apollo, iar nu din / în cea a lui Marte.

Războiul este, însă, o afacere foarte complicată în care, de regulă, nimeni nu este fără (o anumită) vină și nimeni fără (o anumită) dreptate. Cum se împarte vina și dreptatea numai istoria o stabilește, după ce toate tainele aflate în spatele nașterii și escaladării conflictului militar, conflict desfășurat deopotrivă la vedere și în umbră, ajung în spațiul public.

Rusia neagă că se află în război cu Ucraina, în timp ce SUA / NATO / UE neagă că se află în război cu Rusia. În realitate, dincolo de războiul ucraineano-rus (căci ceea ce ar fi putut fi o simplă operațiune de comando cu caracter strategic, a căpătat forma unui război clasic), avem de a face cu unul americano-european (german) și cu unul sino-american, care se alimentează reciproc și a căror țintă nu este apărarea vreunui set de valori morale sau unei ideologii, ci stabilirea unui sistem de reglare și garantare a raportului de putere dintre principalii actori globali și regionali. Despre putere este vorba și nu despre morală.

Contemporanii sunt liberi, desigur, să se plaseze de partea unuia sau altuia dintre combatanți, cu riscul de a greși și asumându-și răspunderea pentru greșeală. Este o problemă de conștiință.

Nimeni nu poate fi, însă, obligat să o facă. A condamna războiul este una. A condamna una dintre părțile în război este cu totul altceva. A obliga pe cineva să facă astfel de opțiuni este o violare a libertății de conștiință. A pedepsi pe cineva care nu a făcut asta, este o crimă. Asta li s-a cerut artiștilor ruși înainte pomeniți, cu agravanta că astfel ei ar fi trebuit să critice guvernul țării lor, nu din interiorul societății ruse și în cadrul dezbaterilor politice interne (după cum se vede, încă, posibile într-o anumită măsură), ci din afara Rusiei, la cererea și sub protecția celor cu care Rusia, patria lor, se află în controversă (ca să nu zicem în război). Or, libertatea de conștiință era parcă una dintre „valorile noastre” sfinte. Nu mai este?

Așadar, spre ce mergem?! Ce vrem să facem cu valorile noastre? Dacă pentru a combate dictatura îi adoptăm modul de a raționa și a se purta, înseamnă că am capitulat, că dictatura ne-a învins. Ce folos este în a învinge un dictator dacă, la sfârșitul luptei, între tine și el nu mai este nici o deosebire?

Am auzit în aceste zile afirmația potrivit căreia „cultura rusă nu poate fi atacată” și că, ostracizându-i pe exponenții culturii ruse atacăm, de fapt, doar „cultul liderului războinic al Rusiei” și pe „putiniști”. Această afirmație nu se bazează pe nici un argument, ci ține de domeniul retoricii. E doar o vorbă în vânt.

De ce nu poate fi atacată cultura rusă? Scoaterea operelor rusești din repertoriul teatrelor lirice sau a studiului scriitorilor ruși din programul cursurilor universitare ce este? Suspendarea activității centrelor culturale ruse ce este? Are asta de a face cu combaterea cultului personalității liderilor politici ruși?

Cultura națională este un mod specific de a crea valori universale. Artiștii ruși crează valori universale și astfel ei aparțin patrimoniului cultural universal. În momentul în care îi excluzi din circuitul mondial de valori pe motiv că sunt ruși, îi împingi și închizi în sfera națională, acolo unde se solidarizează, vrând nevrând, cu liderii politici naționali și politica acestora. De unde până atunci ei lucrau la aplicarea unui model de viață arhetipal (în care oamenii-frați nu se exclud, ci fac din iubire și respect reciproc legea organizării sociale, omul universal fiind măsura tuturor lucrurilor), ajung, forțați de atitudinea semenilor lor fanatizați, de alte origini etno-culturale, să promoveze un model de viață tribal (în care oamenii se resping unii pe alții doar întrucât sunt diferiți). Astfel, din atleți ai păcii devin atleți ai războiului. Asta vrem?

Nici măcar strategia lașă și ipocrită de a supune suferințelor poporul, pentru a-l determina să se ridice împotriva propriilor conducători, buni sau răi, cu care adversarul extern nu dorește sau se teme să se confrunte în luptă dreaptă, nu este astfel servită. Războiul purtat, direct sau indirect, împotriva identității culturale a unei națiuni sau pe criteriul unei asemenea identități solidifică unitatea unui popor, indiferent de cauza politică în discuție, în loc să îl dezbine și să îl determine la a-și demola suprastructura politică, eventual nedreaptă.

Desfășurându-se pe teritoriul sentimentelor, al identității culturale, al demnității, războiul cultural este cel mai rău dintre toate formele de război, întrucât lui nu i se pot găsi soluții raționale. În materie de identitate și de convingeri (estetice) toată lumea are dreptate, întrucât nimeni nu are argumente. Și în materie de conflicte tragedia este atunci când toți au dreptate.

Poate că unii îl au ca idol pe Vladimir Putin. Alții pe Joe Biden. Alții pe Volodimir Zelenski. Idolatria este irațională. Dar tot atât de irațională este și sora ei geamănă: demonizarea. Cei care îl văd pe Putin zeu, sunt la fel cu cei care îl văd pe Putin diavol. Două fețe ale aceleiași monede.

A nu-l demoniza pe Vladimir Putin nu înseamnă a-l idolatriza. A-l critica pe Joe Biden nu înseamnă a-l lăuda pe Putin. În ambele cazuri înseamnă a judeca în mod critic realitatea și a deschide drumul păcii.

Abordările maniheiste (buni contra răi, alb contra negru, salvați contra damnați, drepți contra rătăciți) trebuie evitate. Cei care vor să îi împartă pe români în „putiniști” și „anti-putiniști” nu fac decât să profite de miopia noastră pentru a mai alimenta, prin întețirea altui război fratricid, focul războiului general, având ca țintă ultimă privarea noastră de libertate. Nu vedeți că, pentru a combate „dictatura lui Putin”, ni se restrâng libertățile în cel mai pur sistem… dictatorial? Cică, vezi Doamne, așa este la război, iar războiul pentru apărarea libertății impune renunțarea la … libertate.

Nu! Cultura poate fi atacată. Holocaustul a fost un război dus împotriva unui popor definit prin identitatea lui etno-culturală. Dacă schimbăm poporul crima este aceeași. Aceasta este o crimă împotriva umanității.

Putem lupta cu Rusia, dar nu pe terenul culturii ruse; cu atât mai mult cu cât cultura rusă este o mare cultură europeană. Ea este și a noastră. Lovind în sufletul rusesc lovim în noi. Desigur, dacă mai avem suflet.

Sunt printre primii care am atras atenția asupra acestei aberații periculoase, ceea ce mi-a procurat o groază de sudălmi, unii văzând în asta mai mult decât „putinism” (indiferent ce s-o înțelege prin el), ci și pro-sovietism (deși orice echivalare a Rusiei de azi cu fosta URSS este o inepție, iar bolșevismul numai adept al respectului diversității culturale nu a fost). Astăzi, la doar câteva zile de la avertismentul meu (nu datorită lui, desigur), în lume au apărut mulți oameni politici, oameni de cultură și politologi celebri care își afirmă oroarea și opoziția față de războiul declanșat împotriva culturii ruse. Iar aceștia, în majoritatea lor occidentali, nu au cum fi bănuiți a-l avea pe Vladimir Putin ca idol și a fi „putiniști”.

Dacă, dragi compatrioți „anti-putiniști”, veți băga de seamă că nu toată lumina lumii este cea care vă intră pe ușa bordeiului și veți afla ce gândesc și spun în întreaga lume unii care sunt cu mult mai calificați decât dumneavoastră spre a analiza fenomenul războiului și păcii, veți înțelege că aceia care critică războiul cultural nu sunt iubitori ai unui anume lider politic, ci iubitori de înțelepciune și de pace. Respectați-le măcar expertiza, dacă nu le puteți înțelege analiza!

Am mai spus-o: politica trebuie făcută cu mintea rece și inima caldă. Românii care se bucură să supună suferinței oameni de cultură ruși și să umilească în bloc națiunea rusă umilindu-i cultura, fără să știe poate, fac politică, dar cu mintea caldă și inima rece. Pe deasupra, ei au comportamentul unor provinciali frustrați care cred că disputa este exclusiv locală și că ei exprimă punctul de vedere necontestat al întregii omeniri „progresiste”. În realitate, nu numai așa zișii „putiniști” români, ci și mințile luminate ale întregii lumi sunt îngrozite de perspectiva războiului cultural care, odată pornit, ar putea împinge forțele războiului de la Moscova spre o confruntare absolută (a se înțelege inclusiv nucleară), dusă până la ultimele limite. Să nu ne jucăm cu focul! Doamne ferește de incendiul care se aprinde de la candela din altarul sufletului!

Adrian Severin