Dacă în România, în noiembrie anul trecut, electricitatea a cedat dintr-o dată 12 procente din preţul umflat cu pompa şi întreţinut forţat timp de zece luni, în condiţiile unei liberalizări haotice, este cert că nu am avut de-a face – cum am auzit zilele trecute într-o aprinsă dezbatere publică – cu un semn că am fi pornit în căutarea „normalităţii pierdute”.

Pentru că nu puteam să pierdem… ce nu aveam. Cele 12 procente cedate de preţul extravagant al electricităţii indicau, de fapt, cu totul altceva. Era un prim rezultat al intervenţiei statului, prin puterea legislativă, în piaţa energiei după ce preţurile electricităţii, gazelor naturale şi ale altor combustibili au explodat.

E bine că intervenţia statului, prin lege, a cuprins două planuri importante, compensările şi plafonările. E bine, de asemenea, că legea a fost urmată de intervenţia puterii executive, care a urcat plafoanele şi a mărit semnificativ compensaţiile. Dar nu este deloc bine, judecând obiectiv, că atât dispoziţiile legii, cât şi deciziile Executivului, adoptate în acest scop, sunt cu termen redus. Mai mult, din perspectivă subiectivă, analiza de oportunitate, obligatorie în cazul unor hotărâri de o atât de mare importanţă, ar fi trebuit să anticipeze că ziua stabilită pentru revenirea energiei în piaţa liberă va da apă la moară… hazului de necaz. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşa că, deşi în documentele oficiale s-a menţionat că prevederile stabilite să vină în ajutorul populaţiei şi al economiei vor fi în vigoare „până la 31 martie 2022″, mare parte din dezbaterea publică (atât la TV şi în ziare, cât şi, mai cu seamă, în reţelele de socializare) a fost dusă în derizoriu de glumele pe seama lui 1 aprilie – „ziua păcălelilor”.

Dincolo de glume însă, al căror efect emoţional în viaţa politică nu poate fi niciodată ignorat fără consecinţe, se impune o analiză serioasă a posibilului impact negativ – asupra populaţiei în primul rând! – al dezordinii preţurilor în general şi a preţurilor produselor energetice în special… în aprilie 2022. Luna în care, în acest an, cade Paştele. Am văzut, încă din toamna anului trecut, ce de calcule au fost făcute, în spaţiul public, legate de cheltuielile Crăciunului. La noi şi în multe alte ţări. Iar legea compensării şi plafonării, intrată în vigoare la 1 noiembrie 2021 – cu aproape două luni înainte de Crăciun – a dovedit şi sub acest aspect cât de oportună a fost. N-ar fi, deci, deloc surprinzător să vedem, în calculele referitoare la „cât va costa masa de Paşte în aprilie 2022″, o întoarcere a preţurilor produselor energetice la anormalitatea din ianuarie – octombrie anul trecut.

Întâmplările din 1995, an în care presa a insistat pe titluri de genul „Lunga iarnă grea a premierului Văcăroiu”, oferă un exemplu semnificativ. Întâi şi întâi, 1995 a fost ultimul an de carantină financiară impusă României, de către băncile din pieţele internaţionale, după încetarea de plăţi din 1981. Cu excepţia unor împrumuturi obţinute de două-trei bănci româneşti de la bănci din marile pieţe externe, cu care aveau legături istorice, România nu a mai avut acces la credite din pieţele externe nici între 1981 şi 1989 şi nici din 1990 până în 1996. Cu excepţia împrumuturilor de la FMI, de după 1989, toate condiţionate de reforme greu de făcut. Dar mai e ceva: dacă „normalitatea pierdută” înseamnă, potrivit unor opinii la zi, independenţa energetică pe care am fi dobândit-o înainte de 1989, adevărul este că această independenţă nu a fost altceva decât convingerea lui Ceauşescu, între 1968 şi 1972, că preţul petrolului va rămâne 3 dolari barilul. Realitatea a avut însă un alt curs: au urmat crizele petrolului din 1973 şi 1978, când preţul barilului a crescut de câteva zeci de ori.

Din 1990 şi până în 1995, inclusiv, an de an din toamnă şi până în primăvară, cât timp în România încălzirea era o problemă greu de rezolvat, vapoarele care acostau în portul Constanţa, cu petrolul sau cu păcura pe care le importam, nu descărcau până când nu erau achitate facturile. Băncile care mai aveau acces la credite „înroşeau” telefoanele cu băncile partenere, solicitând să fie creditate de urgenţă cu câteva milioane de dolari.

În acest context, indubitabil extrem de complicat, iarna anului 1995 a fost una nu doar dintre cele mai reci, dar şi dintre cele mai lungi din istorie. A durat de la începutul lui noiembrie până în aprilie, de Paşte, când a nins. Cu temperaturi scăzute, căldura în calorifere sau în sobele cu gaze naturale era greu de asigurat. Un risc născut dintr-un capriciu al naturii, suprapus peste dificultăţile specifice ultimului an de carantină financiară, a fost imposibil de …decontat de către guvern, la alegerile care au urmat.

Desigur, ar fi fost inutil să dezvolt acest subiect dacă acum partida ar fi pierdută. Dar nu este! Şi Parlamentul, şi Guvernul au o poartă deschisă pentru a interveni pentru ca jucătorii din energie să nu enerveze populaţia tocmai de Paşte. Şi nu este exclus să existe chiar o strategie – unica posibilă – ca la 1 aprilie 2022 să intre în vigoare noi acte normative care să prelungească pentru încă şase luni perioada de reglementare. Timp în care să fie pregătită cu adevărat tranziţia către ceea ce înseamnă o piaţă liberă a energiei eminamente normală.

Adrian Vasilescu