Libertatea este cel mai prețios lucru pe care aveam să îl descopăr după decembrie 1989. Libertatea de a spune ce gândești, de a transforma o lume împietrită de regimul comunist, de a-ți urma calea, de a-ți prefața un nou început.

Am strâns, în acest dosar insolit, câteva povești de viață, privite din perspectiva unor indivizi cu vârste felurite și aparținând unor generații diferite, care amintesc de felul în care autorii și-au trăit propria libertate căpătată după 1989.

O să observați că drumul spre libertate trecea, pentru cei mai mulți, printr-ale „gurii”, descoperind produsele de consum occidentale, prin ecranul televizorului care înfățișa o lume, încă în alb-negru, nemaiîntâlnită și cu totul fascinantă încât îi silea să zăbovească ore întregi în fața Zeului Televizor, bucurându-se de ceea ce regimul Ceaușescu le interzisese.

Mărfuri simple, în principiu, dincolo de acelea necesare traiului, obținute cu greutate după îndelungi așteptări la cozi imense, dar care creionează mizeria ultimilor ani ai regimului comunist, neputințele noastre, mai puțin frica, omniprezentă.

Cei care scriu aceste texte pe care le citiți în dosarul alcătuit cu acest prilej, sunt copii sau tineri în 1989, care nu sesizează frica. Un sentiment cumplit, paralizant și omniprezent, dar care nu face parte din existența lor. Iar părinții lor au grijă să-i țină la adăpost de derapajele regimului, de spaima traiului de zi cu zi și a represiunii posibile.

Îmi amintesc de un student care mi-a spus odată, cu imens regret, „bietul Ceaușescu, l-au împușcat de Crăciun”.

Adevărul este că nu doar tinerii de zi, care nu erau născuți în 1989, suferă de o puternică malformare a realității din ultimii ani ai regimului Ceaușescu, pe care nu o cunosc decât din auzite, acoperind-o, sub impactul prezentului nu foarte confortabil (sau, în orice caz, nu așa cum și-i l-au imaginat în euforia post-decembristă), cu o nostalgie stupidă. O regăsim în sondajele sociologilor, cu cifre care, uneori, ne uluiesc.

Ce am făcut, noi, cei mai în vârstă, societatea, intelectualii, cum am reușit să producem, în 32 de ani, atâția nostalgici după vremuri cumplite, dictatoriale, opozabile întru totul, pentru unii, democrației, imperfecte, desigur, dar democrației pe care încercăm să o construim din 1989 încoace?

Cum a trecut prin gimnaziu și liceu studentul întâlnit de mine (pentru care am schimbat complet acel curs pe care trebuia să îl susțin printr-o abordare critică a regimului comunist, în România, între 1948 și 1989), dacă el nu știa că Ceaușescu era ateu și că, în 25 decembrie 1989, cei mai mulți au sărit în sus de bucurie la scena execuției (azi, plângând ipocrit pe seama unui asasinat de Crăciun!), semn că nu se pretindeau atât de creștini atunci pe cât ar vrea să fie crezuți de cei cărora le povestesc acum.

Și, în spiritul excelentei viziuni sintetice asupra regimului comunist românesc, aparținând lui Belu Zilber, potrivit căreia „în România, comunismul a purtat pecetea lui Stalin și Caragiale”, tot așa, ani lungi după execuția de la Târgoviște, mormântul lui Ceaușescu a purtat o cruce și celebra stea roșie în cinci colțuri, amintind de internaționalismul proletar și ideologia comunistă, atee, pentru a sublinia și mai bine combinația dintre liderul sovietic și cel mai mare dramaturg român ale cărui piese de teatru ne uimesc prin actualitatea lor politică, mai ales.

„Reconvertirea” a însemnat pentru mulți adaptare, eliberarea din chingile regimului, reinventarea economică și politică, inițiativa privată, fuga după bani, adesea cu orice preț, consumerism, prosperitate, dar și neputința adaptării, dificultatea traiului de zi cu zi, lipsa banilor (sau a valorii lor), șomaj (un termen care pândea mereu capitalismul ticălos, descris de publicațiile comuniste), drame individuale sau colective.

Cărți despre revoluția din 1989 sunt, în pofida celor care vă spun că nu prea avem. Mistere sunt. Cum ar fi o revoluție fără mistere, ce sens ar mai avea? Dacă istoricii francezi revizuiesc mereu viziunea lor asupra propriei revoluții din 1789 și chiar epoca napoleoniană, de ce am face noi excepție, peste încă vreo 100 sau 200 de ani?

Cert este că ne lipsesc mai degrabă studiile postdecembriste. Puține, pentru care, firește, nu avem toate informațiile la dispoziție. Dar mărturiile martorilor sunt importante. Unele deja sunt cunoscute, altele vor fi cândva tipărite. Și utile, îmi imaginez, istoricilor care se vor apleca asupra acelei perioade.

Viața noastră post-decembristă, între libertate și reinventare democratică, este în plină desfășurare. Depinde de noi cum va arăta România în următorii 32 de ani. Și dacă ne va plăcea sau nu. (Florin Șperlea).