Au aterizat în miez de noapte, după câteva sute de kilometri de marș pe roți în țară și un zbor care părea că nu se mai termină, spre Afganistan.

V-aș ruga să-mi spuneți, pe scurt, care a fost prima impresie atunci când ați aterizat în Kandahar.

Practic, am ajuns într-un loc total necunoscut pentru mine, fiind prima misiune la care participam în acel moment.

Pe cât de interesant și de captivant a părut la început, pot spune că a fost copleșitor, în același timp. O dată prin mărimea bazei, care chiar era cât un oraș, dar și prin sarcinile pe care le aveam de îndeplinit.

Când am ajuns acolo, ne-am pliat pe procedurile care existau și le-am ajustat, cumva, în momentul în care am simțit nevoia să facem acest lucru.

După care am participat la toate activitățile care existau în bază la momentul respectiv, în sensul că, pe lângă acțiunile de control al traficului rutier, stabilirea și menținerea ordinii și disciplinei, eram implicați și în acțiunile sau exercițiile desfășurate de trupele care erau acolo, în bază.

Practic, exista un număr unic de urgență, conectat la noi. Orice s-ar fi întâmplat în bază, oricine ar fi apelat numărul de urgență ajungea la mine. Așadar, interveneam în orice incident apărea, de la violență până la furturi, incendii sau atacuri.

M-aș opri la atacurile cu rachete. Cum le gestionați?

Noi ne-am antrenat foarte bine pe timpul perioadei de pregătire pentru misiune. Recunosc însă că nu am fost pregătită sută la sută în momentul în care am ajuns în Kandahar.

În momentul în care am avut primul atac cu rachete, impactul a fost extrem de mare, din cauza faptului că noi vedeam populația alergând de la locul impactului către buncăre, iar noi alergam spre locul impactului.

Puteam să găsim oameni răniți, clădiri distruse și atunci trebuia să fim pregătiți pentru orice se putea întâmpla acolo. Cumva, faptul că noi trebuia să fim acolo, în prima linie, ne-a marcat la început, dar am avut norocul să am lângă mine oameni care s-au descurcat excepțional.

Vă reamintesc și că anul trecut,  de 11 septembrie, am sărbătorit într-un mod cu totul inedit.

L-am sărbătorit prin muncă, așa cum sărbătorim, de regulă, noi, militarii. A fost primul atac pe care l-am avut de când eram acolo. Știți ce m-a marcat foarte tare? Și eu cred că o să îmi amintesc toată viața acest lucru.

În momentul în care s-a auzit sirena care anunța atacul cu rachete, un sunet copleșitor, pe care nu îl pot asocia cu nimic altceva, eram în cameră. M-am echipat rapid și am alergat spre secția de poliție unde urma să îmi desfășor activitatea. Din spatele meu, am auzit o voce care mi-a zis în limba română: „Succes! Aveți grijă!”

Nu știu cine a fost, nu m-am întors, pentru că nu aveam timp, dar mi-a rămas, cumva, vocea aceea întipărită în memorie. Practic, era grija colegilor noștri, pentru că știau unde mergem și știau ce înseamnă pentru poliția militară să fii chiar acolo, în mijlocul incidentului.

Acolo, în Kandahar, sistemul era cam cum vedem în filmele americane. Mai ales în ceea ce privește structura de Poliție Militară, care se subordona primarului.

Da, este adevărat, eram arondați primăriei. Administrativ, gestionau cei de la primărie toate solicitările pe care le aveam. Aveam o legătură foarte strânsă cu cei care lucrau acolo, la primărie.

Am apreciat faptul că primarul nu a intervenit în modul în care noi ne-am făcut treaba, în sensul de specialitate. Ne dădea îndrumări și toate solicitările pe care le-am avut au fost rezolvate de către cei de la primărie. În schimb, pe parte operativă ne-au lăsat să ne facem treaba așa cum știam noi.

Circula vorba în bază că Poliția Militară te poate aresta, dacă e cazul.

Aveam acolo o celulă de detenție care reprezenta o atracție pentru toți cei din bază, în sensul că nicio altă structură nu mai avea o astfel de facilitate.

Nu am avut cazuri în care să fie nevoie să o folosim pentru scopul pentru care a fost gândită, pentru că, de obicei, am reușit să menținem climatul de ordine și disciplină în așa fel încât să nu ajungem chiar până acolo, dar da, autoritate în sensul acesta am avut.

Adică, uneori se întâmpla să negociați diferite situații, crize?

Părerea mea este că era extrem de important să negociem, în sensul că o comunicare bună și eficientă poate să rezolve problemele încă din stare incipientă. Eu am mers acolo pe principiul că mai bine căutăm soluții, decât vinovați.

Este foarte important ca agentul de Poliție Militară sau cel îndreptățit să își exprime autoritatea, mai ales într-un loc cum era Baza Aeriană Kandahar, trebuie să știe să explice foarte bine celui cu care interacționează situația.

În momentul în care tu încerci să îți exprimi autoritatea fără a îi explica celuilalt unde este problema, nu cred că se ajunge la nicio soluție.

Negocierea, de fapt, în asta consta, în a le explica oamenilor de acolo ce au de făcut, astfel încât să putem menține climatul dorit în bază.

Am fost prezent în momentul în care ați primit comanda detașamentului și m-a impresionat de-a dreptul discursul pe care l-ați avut. Ați vorbit liber, concis, dar mai ales convingător. Și erau acolo destule personalități militare și civile. 

Recunosc că nu l-am exersat înainte, nici nu am fost pusă de foarte multe ori în această postură, în schimb am vrut, din tot sufletul, să creez o stare generală de încredere.

Cumva, mi-am luat angajamentul de a duce mai departe sarcinile pe care le aveam și, spunând-o public, am responsabilizat atât colegii care erau cu mine, cât și populația din jurul nostru, care vedea încă de atunci că a venit o structură în care se pot încrede.

Erau acolo momente grele, în care trebuia să aveți grijă, pe de o parte de dumneavoastră, dar și de cei din subordine.

În ceea ce mă privește, cred că am reușit să am grijă de mine prin faptul că am făcut și fac, în continuare, ceea ce îmi place. Referitor la ceilalți și la încrederea pe care a trebuit să mă lupt pentru ca ei să o aibă în mine, nu pot să spun că a fost neapărat dificil.

Partea complicată este faptul că sunt un ofițer tânăr, sunt un ofițer femeie, și atunci a trebuit să fac dublu munca celorlalți, așa încât ei să vadă că eu chiar știu despre ce vorbesc. Nu poți să conduci o trupă, indiferent de dimensiunile pe care le are, doar din povești.

Așadar, am mers împreună cu băieții din detașament în toate tipurile de misiuni pe care le desfășuram în bază, așa încât să pot să văd fiecare detaliu, să știu cum se desfășoară, să știu ce au ei de făcut, ca, mai apoi, din birou, să știu ce să le cer.

Sunteți și absolventă de psihologie. O alegere, mă gândesc, excelentă, având în vedere că de mult ori trebuie să gestionați situații de criză.

Am ales acest domeniu în ideea în care se pliază foarte bine pe ceea ce fac zi de zi, la locul de muncă și, cumva, mă ajută în ambele sensuri.

Adică, prin ceea ce am studiat la facultatea de psihologie reușesc acum, la locul de muncă, să înțeleg mai bine comportamentele oamenilor din sistem. Le înțeleg și le accept mult mai ușor, înțeleg și stilul de lucru al fiecăruia, așa că mă ajută să mă pot plia pe fiecare comportament în parte.

Chiar și invers m-a ajutat, în sensul că, atunci când citeam din cursurile de la facultate, cumva, în minte, îmi conturam exemple din viața reală, ajutându-mă să înțeleg mai ușor. Da, aceste două domenii se îmbină foarte bine.

Cred că la înțelegerea mai profundă a comportamentului uman a contribuit într-o oarecare măsură și misiunea din Afganistan.

Da, pot spune că misiunea din Afganistan mi-a schimbat puțin optica în ceea ce privește relațiile sociale și grupurile din organizația militară, în special. Pot spune că am înțeles, cu ajutorul psihologiei, mult mai bine ceea ce se întâmplă acolo.

Într-adevăr, comportamentul uman se schimbă în funcție de situația în care se află omul, care, scos din confortul de acasă, pus, mai ales într-o zonă conflictuală, periculoasă, poate avea cu totul alte reacții.

Ați avut o experiență importantă, profesională, dar și de viață, în misiune. Ce părere aveți acum despre schimburile de experiența cu militari ai altor armate?

Lucrând în structura de Poliție Militară, avem ocazia să interac­ționăm cu militari ai altor armate destul de des, de la însoțirea, paza și escorta coloanelor de tehnică și cu personal al altor armate care tranzitează teritoriului național și până la exerciții multinaționale, la care participă structurile de poliție militară.

Așadar, lucrăm în permanență în decursul unui an cu mai mulți militari ai altor armate și da, cred că de fiecare dată am reușit să demonstrăm că suntem pregătiți. Faptul că suntem apreciați de ceilalți ne ridică nivelul de încredere.

Nu știu dacă aveam nevoie neapărat să ne confirme altcineva, pentru că noi știm ce avem de făcut, dar da, ne dă un soi de încredere în plus.

De exemplu, chiar luna trecută am participat în Spania la un exercițiu organizat de un batalion de Poliție Militară din Valencia, cu militari din 11 state. Un exercițiu structurat și organizat impecabil.

Am acumulat foarte multă experiență, deși s-a desfășurat în decursul unei singure săptămâni, dar faptul că am lucrat în mediul multinațional, cu experiența fiecărui stat, ne-a ajutat să vedem cum lucrează ceilalți și să reușim să cooperăm în acest mediu mult mai bine.

În viața fiecăruia există momente importante, situații, oameni care inspiră. La dumneavoastră cum a fost?

Este vorba despre părinții mei care, într-adevăr, mi-au insuflat, încă din copilărie, interesul și atracția pentru sistemul militar. Tatăl meu a lucrat în poliție și am văzut la el ce înseamnă să fii ofițer, ce înseamnă prestanța și demnitatea unui ofițer.

Practic valorile astea le-am învățat și am încercat, pe cât posibil, cumva să le copiez, aș putea spune, pentru că l-am considerat, întotdeauna, modelul meu de viață. În schimb, plăcerea pentru ceea ce înseamnă mediul militar a fost indusă, cumva, de mama care, de altfel, este cel mai mare fan a ceea ce înseamnă activități militare.

Îmi povestea, la un moment dat, că atunci când eram copil, nu adormeam pe cântece de leagăn clasice, ci pe cântece patriotice, ceea ce mi s-a părut extrem de interesant și amuzant în același timp.

Acolo avea să se contureze un drum greu, dar în același timp interesant. Ce obstacole ați avut de străbătut?

Nu le-aș numi chiar obstacole. Cea mai dificilă parte din tot ceea ce am făcut până acum a fost tranziția de la ceea ce eram înainte să acced în sistemul militar și ceea ce am ajuns acum, pornind chiar de la liceul militar, unde am avut un șoc total la început, în sensul că m-am văzut acolo singură și responsabilă de ceea ce fac, la o vârstă foarte fragedă, fără să fie cineva în spatele meu care să îmi spună mereu ce am de făcut.

Eram doar eu și trebuia să răspund pentru ceea ce făceam. Acesta cred că a fost primul obstacol, dacă îl numim așa, acomodarea cu ceea ce înseamnă viața cazonă, cu ceea ce mi-am ales să fac.

Nu privesc momentele grele ca pe niște obstacole, le văd ca mai degrabă ca pe niște provocări care mă obligă, cumva, să îmi depășesc limitele. Și le văd, așa, plină de entuziasm și de încredere că pot să fac ceea ce urmează să fac. Altfel nu cred că aș fi reușit. (Constantin Mireanu).