Am devenit fragili. Ne irităm ușor și vedem în cel mai mic aspect negativ al vieții o potențială traumă cu urmări catastrofale.

Mai ales pentru copiii noștri, pe care încercăm să-i ferim de toate relele pământului, cărora încercăm să le construim o realitate artificială, un cuib aflat într-un glob, pe care îl apărăm cu dinții și cu ghearele, astfel încât să le menținem sub aripa protectoare o căldurică plăcută, care are legătură mai mult cu imaginația noastră decât cu esența vieții.

Copilul nostru, proiectul nostru, proiecția noastră în exterior a devenit centrul universului în jurul căruia gravitează niște adulți uneori debusolați, speriați, care nu mai știu cum să abordeze problema și caută încontinuu soluții miraculoase. La o extremă. La cealaltă se află abandonul. Parcă fără o cale de mijloc între cele două.

Cel mai tare curs de parenting pe care l-am primit vreodată a fost de la tatăl meu. Era tâmplar. Știa să mobileze case întregi, să facă butoaie, să sculpteze, ba, în tinerețe, chiar și-a făcut singur o chitară electrică.

Când venea la miezul nopții, obosit de la schimbul al II-lea, și se întâmpla foarte rar să nu dorm, îi vedeam gheața pe blana căciulii. Venea cu motocicleta, indiferent de anotimp. Un IJ pe care știa să-l desfacă în bucăți și să-i improvizeze tot felul de instalații, ba să-i mărească puterea, ba să consume mai puțin.

Nu a întârziat niciodată la serviciu. Iar pe noi, atunci când era vorba de școală, nu ne punea să facem nimic altceva.

Părinții noștri aveau o obsesie: să învățăm! Atunci când auzea că nu mi-am făcut temele sau că am luat o notă mică, îmi arăta podul palmei. Trei sferturi era înnegrit, pentru că prelucra mii de piese, zilnic, la freză.

Vrei să ajungi așa?, îmi spunea. Eu nu am nicio putere, nu sunt în partid, nu am relații sus-puse și nici nu-mi place să am. Pot doar să îți asigur toate condițiile ca să înveți.

Era clar că nu am de ales. Și nu era ușor. Îi invidiam pe cei mai relaxați, ai căror părinți promiteau că le vor asigura un viitor fără prea mult efort. Mai ales că în comunism unele lucruri mergeau de la sine, dacă aveai relații. Ca și acum, de altfel.

Pe de altă parte, la ore, atunci când îl vedeam pe directorul școlii, profesor de fizică și chimie, cum umplea tablele cu formule, pe care le explica impecabil, cum ne dicta definiții, în mintea mea se năștea o singură întrebare, mereu aceeași: cum poate un om să știe atâtea lucruri, atât de bine și de clar? Câte pot încăpea într-o minte de om?

Eram fascinat și nici nu îndrăzneam să mă gândesc că voi putea, la un moment dat, să fiu ca el. Nu îndrăzneam să judec profesorul, puteam doar să-l admir.

Iar în mintea mea nu existau aceste întrebări, la modă acum, cu privire la utilitatea sau inutilitatea vreunei materii, precum chimie, fizică, geografie, matematică etc.

Acestea au apărut mai târziu, ce-i drept, prin liceu, și în momente în care nu a fost nimeni în preajmă să-mi explice că toate acestea ne vor ajuta să ne perfecționăm modul de a gândi, de a abstractiza, de a înțelege lucruri, în general. De a ne cunoaște limitele, de a ne bucura de lupta cu ele. Ba chiar de a ne clădi, în mod onest, o carieră. Una pe care harta din palma tatălui meu mi-o arăta cât se poate de des și de limpede ca fiind unica, așa cum era ea, trasată cu linii simple, îngroșate de muncă.

Abia după mulți ani, când soția mea a început un master de pedagogii alternative, mi-am dat seama că fusesem și eu, fără să știu, absolvent al unor școli de prestigiu, precum Montessori, Waldorf, Step by Step etc. Și că mi se cultivase încrederea în mine din copilărie prin faptul că fusesem implicat în activități practice, că experimentasem cu responsabilitate aprinderea focului în sobă, hrănirea animalelor din curte, tăiatul și căratul lemnelor, gătitul etc.

Aveam chiar parte și de afterschool, de unul singur, care se termina cu pagini rupte din caiet, atunci când veneau părinții obosiți și fără cel mai mic chef de a manifesta vreun semn de îngăduință pentru erorile mele de școlar distrat.

Experimentam un soi de electronică primitivă, încă din școala primară, lipeam toată ziua la rezistori, diode, tranzistori după niște scheme copiate pe caiete de matematică, în realizarea cărora eșuam de cele mai multe ori, de regulă din cauza lipsei de experiență, dar și de piese la parametrii ceruți, ciopleam bărci din lemn, tăiam cu traforajul, făceam tot felul de cărucioare cu rulmenți și am trecut, ca oricare dintre noi, cred, la acea vreme, pe lângă moarte, razant, de vreo câteva ori, cu aceeași nepăsare cu care treceam pe lângă câte un curcan nervos, care ne ataca cu mare plăcere.

Cum ar fi fost dacă totul era plăcut, o bucurie continuă a învățării și a descoperirii? Să înveți prin joacă? Prin distracție? Într-o fericire perpetuă a descoperirii? Sigur că nu am de unde să știu, nu se pomenea de așa ceva pe atunci, la noi.

Școala nu era ușoară, nici plăcută, mai ales când începeai să dai de greu, cu lecții noi, formule imposibile la prima vedere, autori greu de înțeles, de explicat etc.

Oricum, în tot chinul acesta, bucuria apărea de fiecare dată atunci când începeai să înțelegi lucruri la care nici nu te-ai fi gândit înainte, când descopereai cu adevărat fenomenele, când totul începea să prindă contur.

Și, poate, cel mai bun sfat despre viață, pe care l-am primit indirect, a fost la orele de pregătire militară din liceu.

Din poziția pentru luptă culcat, ni s-a explicat, atunci când te ridici, faci un pas înainte. Niciodată înapoi. Așa era și viața noastră de atunci, o luptă continuă, în care conjuncturile nu-ți permiteau pași înapoi. Așa este și acum.

Așadar, poveștile cu happy-end, rețete ușurele de succes, fericire promisă la pachet odată cu achiziția unui nou obiect și alte minuni ce abia așteaptă să fie descoperite, așa, ambalate frumos, au rămas pentru mine, încă din prima tinerețe, simple formule de marketing.

Pentru că viața, oricum ai încerca să o colorezi, începe cu o traumă și sfârșește cu una și mai mare, de care oamenii uită în fiecare zi. (Autor: Constantin Mireanu).