De abia se termină Consiliul European la finalul căruia se anunţa solemn că se vor lua măsuri decisive pentru stabilizarea pieţei de energie. Şi puseul eroic de voinţă politică se poate încheia azi cu un mare fâs. Cu un alt fâs. N-ar fi de mirare, ghinion iarăşi şi iarăşi, dreptate mare are viziunea politică sintetizată de preşedintele Iohannis şi pe care România o concretizează pas cu pas!

Numai că de data asta, noi şi mulţi alţii, ăştia ghinioniştii, am putea sta în iarna asta să ne uităm, pe acelaşi model prezidenţial, adică cu atenţie şi îngrijorare, cum liderii politici europeni nu au capacitatea, nici măcar în faţa acestei crize majore, de a intra în logica unei mişcări consensuale, optând pentru soluţia logică sugerată, constituirea de rezerve comune şi stabilirea unei formule de negociere comune, pe poziţii de forţă în primul rând cu Rusia, principala sursă super-majoră de dependenţă energetică şi economică în domeniu.

Dimpotrivă, neaşteptat şi aproape absurd, câteva State membre, nouă la număr, au transmis că resping sugestia iniţiată de Franţa şi Spania în favoarea reformării imediate şi comprehensive a pieţelor energetice ca singur răspuns posibil, cu reală valoare de protecţie socială, în faţa creşterilor aberante de preţuri la energie. Refuzul este exprimat de o scrisoare comună dată publicităţii înainte de reuniunea de azi a miniştrilor Energiei din UE, chiar dacă, pe termen scurt, sunt de acord cu ce ziceau şefii de state şi guverne. Adică, în termeni concreţi, de acord cu un plasturele social pentru câteva luni, apoi vedem ce facem.

Cred că ar fi inutil şi rău-voitor să întreb care este poziţia şi care este mandatul de negocieri dat persoanei care va reprezenta România, fie şi numai datorită interimatului real şi profund al oricărei decizii de la noi, strategică sau nu, valabilă cel mult până în seara asta sau până maximum mâine dimineaţă când se va reuniu o nouă sesiune de dat cu zarul la barbutul puterii.

Să ne întoarcem însă, cu acelaşi oftat de tristeţe, la miza enormă a reuniunii de azi de la Bruxelles, reamintindu-vă că, la începutul acestei luni, vă informam că miniştrii de Finanţe francez şi spaniol ceruseră ca instituţiile europene să primească un mandat urgent şi clar de la liderii europeni de a se concentra pe realizarea de contracte comune europene pe termen lung şi pe un sistem de tarifare reglementat în comun în ceea ce priveşte producţia de energie. Mesajul era clar, avea şi o dimensiune de politică preventivă, privea formarea acelei baze comune de negociere, desigur în primul rând cu Rusia, dar şi, în egală măsură, care să poată fi invocată şi în discuţiile cu SUA sau alţi furnizori, desigur cu preţuri mai mari decât ruşii şi cu condiţii anexe de altă natură, proprii situaţiilor de criză,

Ar fi fost o soluţie economică? Cu siguranţă. Ar fi fost şi un mesaj politic? Evident. Poate asta era cea mai importantă dimensiune asociată, căci conţinea speranţa de a demonstra că UE chiar înseamnă o forţă comună cu identitate proprie şi, măcar în această zonă, capabilă să producă o legislaţie evolutivă pe măsura dimensiunilor excepţionale ale acestei crize multiple pe care o traversăm atât de prost şi cu un orizont ceţos de speranţă. Bine ar fi, dar nu se poate.

Într-un comunicat comun publicat ieri, Austria, Germania, Danemarca, Estonia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Letonia şi Olanda zic foarte simplu că „nu putem să sprijinim niciun fel de măsuri care sunt în contradicţie cu reglementările existente în acest moment pe piaţa de gaze naturale şi energie electrică, spre exemplu printr-o reformă generală a pieţei de electricitate… Avem nevoie de o piaţă europeană a energiei bine integrată care să funcţioneze pe baza principiilor economiei de piaţă şi a unor interconectări bune ca parte a soluţiei pentru întărirea rezilienţei faţă de şocul preţurilor… Nu există un remediu care să fie legat de controlul actualelor preţuri în creştere la energie legând totul de combustibilii fosili”.

În consecinţă, rămânând pe linia clasică a propunerilor şi visurilor rozacee ale creatorilor de politici de la Bruxelles, propun acum ca soluţie de politică energetică dezvoltarea de noi surse de energie regenerabilă „precum şi o interconectare sporită cu ţinta de ajungere la un 15% de interconectare pe piaţa energiei electrice până în 2030″.

Fireşte, este absolut limpede că, pe termen mediu şi lung, trebuie ca şi Europa să intre în competiţia de identificare a unor soluţii reale şi sustenabile în domeniul energiei regenerabile. Evident că, în timp, piaţa va avea nevoie de alte soluţii, mai ieftine şi mai ales sustenabile în raport cu costurile politice pe care le presupune dependenţa accentuată de acum în ambele direcţii, Rusia şi, chiar dacă mai puţin competitivă, oferta americană de gaz lichefiat.

Va fi extrem de bine şi de util să avem surse constante de energie regenerabilă. Numai că, din nefericire, avem de trecut, ca urgenţă imediată, iarna 2021-2022 şi politicienii ar trebui să simtă că nivelul de suportabilitate al populaţiei se apropie primejdios de limita pe care o reprezintă intrarea în incapacitate individuală sau familială de plată. Acela este momentul după care absolut nimeni, niciodată, nu a putut să prevadă ce poate să urmeze.

Tocmai din această cază, discuţia de azi are o dimensiune suplimentară, depăşind domeniul strict al târguielilor politice neo-fanariote pe funcţii şi zone de influenţă, ci intră în zona sensibilă – sau din ce în ce mai sensibilă – a promisiunilor uitate privind protecţia socială.

Nu e cazul să facem comparaţii, nu veţi găsi în Europa de acum un guvern sau o clasă politică înregistrând absolut indiferent situţii care demonstrează că suntem în realitatea politică a unei autentice ţări din lumea a treia: se spunea azi pe canalele de ştiri că foarte modernul spital modular COVID de la Leţcani, aflat sub competentul management militar, nu are căldură şi temperatura din salon ajunsese la 13 grade Celsius. Sau că în Capitală există încă zone largi, cartiere care nu au nici apă caldă şi nici încălzire. Nu veţi găsi căci la ei revolta ar fi instantanee. Dar, după cum ştim, noi suntem o ţară excentrică şi care, ca atare, ţinem coada sus şi nu suntem vital interesaţi de nimic, nici măcar de supravieţuirea de grup.

Dar ceilalţi ce vor face? Nu cred că, în acest moment, cineva de la noi chiar ar fi interesat de răspuns deoarece istoria a arătat că, pe fond, merge şi aşa. Dacă nu merge, se târăşte. Dacă nici asta nu se mai poate, de frig şi de foame, soluţia unei „borţi de şarpe” în care să te ascunzi a fost dintotdeauna o soluţie. Şi dacă nu şi nu? Păi ceva ar mai fi, adică soluţia rogojinilor aprinse puse pe cap şi cu care onorabila populaţie compusă din grupurile apolitice civice de-au mai rămas active, căci şi acolo s-au redus drastic livrările, să vină la demonstraţie de solidaritate pe tema „libertate avem, vrem căldură” în speranţa că mizeria ar fi mai puţin dureroasă sub soarele tropicelor. Şi asta ar fi ceva numai că, dacă treceţi cumva prin marile pieţe, vedeţi că începe să crească şi preţul la rogojini. Vedeţi ghinionul cum se ţine scai de noi?

Bun, dar până atunci, ce fac ceilalţi, cei care n-au guverne de remaiat şi nici prea mulţi generali competenţi pe care să-i pună la conducerea unor civili turbulenţi şi care va să zică fără respect faţă de funcţie şi grad? Păi să vedem în ce ritm vor începe să curgă ofertele spre Gazprom care, direct sau indirect, inclusiv prin companii curate şi sanitizate din diverse State membre, poate oricând demara livrări în urgenţă. Dacă şi când va fi cazul. Pentru cine va fi cazul.

Cu mici condiţii, dar ce mai contează dacă tot am învăţat de la dascălii, mentorii, ghizii şi coordonatorii noştri americani că orice sacrificiu este acceptabil dacă serveşte „unui bine cu mult mai mare”. În cazul nostru care ar fi? Păi să avem mai întâi pe cineva competent să decidă şi să ieşim cumva din interimatul intelectual al indeciziei, lipsei de proiect şi de orizont. Atunci mai vorbim. Atunci ne vom bate să ştim ce joacă ceilalţi şi ne vom face planuri în cosecinţă. Poate. Cândva. Poate, dar nu este deloc obligatoriu.

Cristian Unteanu