Ele nu mai au altă urmare, decât aceea că toți se adună, din colțurile unde sunt, în fața ecranelor, să nu piardă momentul de grație al zilei, oferit gratis la știri. Filmări profesioniste, sau făcute cu telefonul, rulează zilnic în fața noastră. Iar noi avem ocazia să urmărim, fără nici o reacție, catastrofele zilei. Atât și nimic mai mult. Cîteva secunde de groază. Apoi, ne vedem, mai departe, de viețile noastre.

Un incendiu în care au murit cinci bebeluşi a avut loc în urmă cu 11 ani la maternitatea Giuleşti. Pe 16 august 2010, incendiul a izbucnit în interiorul secţiei de Reanimare. Peste o sută de persoane au fost evacuate şi mai multe au fost rănite. 10 ani mai târziu, pe 14 noiembrie 2020, zece oameni au murit în urma unui incendiu izbucnit la secţia Anestezie Terapie Intensivă a Spitalului Judeţean de Urgenţă Piatra Neamţ. Un medic român a fost premiat de OMS deoarece în timpul incendiului şi-a riscat viaţa pentru a salva pacienţi.

Alt incendiu a izbucnit vineri, 1 octombrie, la ora 9.50, la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase din Constanţa. Acolo sunt internaţi pacienţi cu Covid-19. Planul Roşu a fost activat. Şapte bolnavi au murit. Deodată, televiziunile vuiesc. Tinere „Senioare-editori” de 20 de ani ne avertizează că urmează imagini care pot să ne afecteze emoțional. Zile de foc, la televiziuni.

Toata lumea „dezbate”. Nu mai vorbește nimeni normal. Nu mai opiniază nimeni. Nici un dubiu, la nimeni. Toți „dezbat”. Se „lansează provocări”. În plus, totul este „fără precedent”. Trăim în altă lume, în care totul este „extrem de”. „Despre ce vorbim?” – se întreabă atotștiutorii invitați să comenteze. În așteptarea publicității, prin telefon sunt contactați mai marii politici ai zilei: „in conditiile in care”… „având în vedere”… – încep, inevitabil întrebările, iar răspunsurile vin scremut, dar toate conținând inevitabila cacofonie „avem nevoie de o politică coerentă”…

Mi-am amintit de o conferință ținută la NEC, a scriitorului Peter Esterhazy, în care o mare parte din timp s-a referit, cu foarte multă emoție și empatie la suferința umană. Lumea e tot mai inundată de suferință, pe care o vedem zilnic în jurnalele de știri. Iar noi, pour cause, parcă, devenim tot mai mici, tot mai indiferenți la această mare durere care ne înconjoară din toate părțile. În același timp, suntem din ce în ce mai afectați și mai atenți la noi, la propria noastră viață, la propria noastră suferință sau bucurie… DOAR la viața noastră. Ea ne ocupă, în culmea egoismului, tot timpul, toată trecerea pe pământ. Nimic nu e mai important decât noi înșine.

Toate inechitățile, toate tragediile și bolile celorlalți devin neinteresante, în comparație cu ale noastre. Fraza lui Esterhazy : „Nu se poate să nu spui că 20.000 de copii au murit în Somalia și totodată e inadmisibil s-o spui!” e mai mult decât o simplă înșiruire de cuvinte. Ele descriu o grozăvie: aceea a tragismului vremurilor pe care le trăim. Acela de a rosti o frază îngrozitoare și a putea trăi apoi, mai departe, cu povara adevărului rostit. Trecem prin viață auzind și rostind fraze cutremurătoare, după care ne ducem viața exact ca înainte.

Asistăm umflând din umeri la suferința poporului nostru… La prăbușirea unui sistem medical. Asistăm fără nici o emoție la al patrulea val al pandemiei. Vom vedea medici care vor ceda în urma oboselii, și care vor fi jigniți și acuzați de te miri ce. Exact de aceia care sar ca arși când cineva le va spune că există o mare legătură între înțelegerea actului de vaccinare și cantitatea de pastă de dinți folosită de o țară. Sau de cantitatea de cărți citite. Și atunci, nu e mai firesc ca oamenii care răspund, de toate aceste nenorociri, (sau ar trebui să răspundă), deopotrivă cu noi, cei mulți, să recunoască/ recunoaștem faptul că nu le pasă de ceilalți?

Nu știu cum va fi cu politicienii, dar nouă, oamenilor „obișnuiți” ni se va ierta, oare, mai ușor faptul că asistăm la crime abominabile, după care ne așezăm comod la o cafea și vorbim despre altceva, că vorbim/scriem despre crimele unor oameni care respiră același aer cu noi, după care ne amintim că trebuie să mergem la benzinărie, să alimentăm mașina?

Am vrut să profit de ultimul soare al toamnei și m-am așezat la o terasă. O bătrânică uscată și pipernicită a venit să-mi vândă o lingură de lemn. „I-aș omorî pe toți cerșetorii ăștia”, l am auzit perorând pe un „pitic de grădină”, aflat cu colegi și colege în chiloți la o masă în spatele meu. Ostilitatea cu care sunt priviți cerșetorii, și atîtea alte astfel de ziceri, cu care sunt apostrofați, nu relevă, în fond, decât mediocritate.

Dl Raed Arafat, în trena căruia se află mulți morți, a decis să blocheze internarea pacienţilor cronici, după ce, din cauza unui ordin similar dat de acesta, 88% dintre pacienţii cu cancer au decedat în 2020, potrivit unor date şi declaraţii oficiale şi 25% dintre pacienţii cu boli cardiovasculare nu au ajuns deloc la medic.

„Cum e posibil ca un medic sa spună aşa ceva, să se amâne o astfel de operaţie?!”, – spune prof.doctor Monica Pop, după intervenția lui Read Arafat. „Nu îmi vine să cred că un medic a putut să debiteze aşa ceva!” Şi a dat şi un exemplu care e o urgenţă: hernia de disc. Nu o fi de mare urgenţă ca şi intervenţie, însă provoacă nişte dureri absolut insuportabile…”

Și toate astea, sub ochii noștri. La aproape doi ani de la începerea pandemiei, aceeaşi soluţie criminală. Închiderea spitalelor, chiar dacă este demonstrat ce decizie nocivă a fost… Iar noi permitem asta și ne vedem, mai departe de viețile și de treburile noastre. Toate, foarte importante! Răul poate fi o banalitate, așa cum știm bine citind celebra lucrare a Hannei Arendt. Însă, în cazul nostru, răul relevă însăși mediocritatea noastră.

„Cum am permis noi, judecătorii, acest cataclism rușinos, acest derapaj total al puterii care distruge și corupe umanitatea, normalitatea și cele mai elementare drepturi?, se întreabă judecătoarea Adriana Stoicescu… Cum a fost posibil că într-o țară europeană, aparent democrată, să asistăm nepăsători la un fenomen Pitești, de rit nou, în care, în numele unei minciuni, au fost sacrificați, cu senintate și plăcere perversă, oameni absolut nevinovați?”

Iată că judecătorii au permis. Iar dintre noi, unii au aplaudat, iar alții au tăcut. Așa cum am făcut noi, românii (cu puține excepții) și în comunism. Am avut, întotdeauna, treburi mai importante, am avut viața noastră. De ce să ne băgăm? Nu ne privea pe noi, în mod direct.

Peter Esterhazy s-a nascut in 1950, la Budapesta, intr-una dintre cele mai vechi familii aristocratice din Ungaria. Este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut, una dintre vocile și conștiințele literare definitorii pentru problematica spațiului central și est european contemporan. În 1948, familia Esterhazy a fost deposedata de bunuri si proprietăți și deportată, in 1951, intr-un sat obscur, unde a trait in condiții mizere.

Azi, Esterhazy spune depre comunism că este „parodia unei idei eșuată în dictatură”. Dar mai ales, remarcă lipsa unei discuții cinstite despre comunism. Avem impresia că dacă nu vorbim despre cum au fost posibile crimele comunismului și despre nepăsarea noastră la tot ce se întîmpla atunci, la vedere, cu știința noastră suntem absolviți. Noi am scăpat, viața merge înainte. Nu cred în succesul variantei „uitării”. Sunt convins că dacă nu vom avea curajul să asumăm totul, fără a ignora propria noastră nepăsare, nu vom putea construi nimic.

„Daca oamenii ar vorbi mai mult despre comunism, – spune Esterhazy -, atunci și-ar înțelege mai bine trecutul apropiat, dar in Europa de Est nu există o mare cerință pentru ințelegerea acestui trecut”. Până atunci, răul otrăvit în care trăim, preocupându-ne doar de viețile noastre (vai, atât de scurte și insignifiante!), vom oscila între Hannah Arendt și Peter Esterhazy.

Octavian Hoandră

P.S.

Abia după ce, în anul 2000, a publicat povestea celebrei sale familii în „Harmonia Caelestis”, a aflat că tatăl său, un om pe care îl admira fără rest, a fost dovedit informator al Securității comuniste maghiare….
Vorba lui Vonnegut jr.: „Așa merg lucrurile…”