Actualitate
O filosofie care nu anticipează este marginalizată de abundentele calculări ale viitorului
Pentru a înțelege lumea, nu sunt de ajuns nici opiniile oficiale, prea multe fiind tributare demagogiei, și nici științele, care fragmentează realitatea. Abia gândirea sistematică, ce este în fond filosofie, permite captarea întregii experiențe și, pe baza ei, înțelegerea. Lărgirea orizontului este mereu salutară.
În sprijinul filosofiei, avem învățăturile istoriei. Există o „filosofie implicită” chiar la cei care resping filosofarea. Dar unde aceasta lipsește se trăiesc evenimente, dar nu se explică durabil, se ajunge la cunoștințe, dar nu și la înțelegere. Filosofia stă, desigur, sub asaltul suficienței. Primului filosof, Thales, i se atribuie replica după care iubitorul de înțelepciune, privind spre înalt, se poate împiedica, dar oponenții săi sunt, de obicei, împiedicați. Oricum, în atitudinea față de gândire și filosofie este inclus felul în care oamenii vor să trăiască.
Filosofia are și acum în față imperative deloc facile. Ea trebuie să prindă întregul, să o facă metodic, să fie deschisă față de schimbări și să lămurească sensul vieții.
Între timp, însă, realitatea vieții din jur pune întrebări dificile. De pildă, scientizarea nu a adus deocamdată mai multă libertate. Liberalizarea și pacificarea nu converg. Democrația a intrat în criză. Încălzirea globală obligă la reevaluarea naturii. Se creează ființe umane în laborator. „Transumanismul” este noua ideologie.
La rândul lor, științele au schimbat scena lumii. Spre exemplu, fizica actuală ne spune că în ecuațiile einsteiniene timpul este decisiv. Neurologia a reevaluat subiectivitatea. Inteligența artificială permite tablouri fără precedent ale realității.
Crizele timpului presează la a trece de la vorbirea despre gândire și filosofie la efortul personal în materie. Nu se mai poate trăi doar din moștenire. Nu este moral să se vorbească de imperative fără a privi în oglindă.
Hegel ne-a obișnuit cu înțelegerea filosofiei ca expresie a timpului ei. Și filosofia se schimbă. Hilary Putnam a considerat că perioada postbelică este mai bogată în înnoiri decât întreaga istorie anterioară. Aș spune mai mult – cotiturile în filosofie au fost mai dese ca oricând. Nu se ajunge acum la fapte fără a cunoaște cotiturile – „istorică”, „pragmatică”, „lingvistică” etc.- din filosofie.
După toate datele, a venit ora regândirii lumii, societății, vieții. Extrem de multe „dosare” se redeschid. Din capul locului, se cuvine să ridicăm privirile peste obișnuit și acceptat, spre coordonate mai largi. Stabilirea faptelor, explicația științifică, inovația conceptuală și viziunea au a-și da mâna în serviciul înnoirii.
Câțiva gânditori au revizitat însăși conceperea filosofiei (cum arătam detaliat în Introducere în filosofia contemporană, 2014), tocmai pentru a face față la ceea ce se petrece. Heidegger avea dreptate să propună să se plece de la fragilitatea omului, finitudinea sa, spre a pătrunde dincolo de „existent”, spre „ființarea umană” și „ființă”. Acest punct de plecare se cere, însă, lărgit. Richard Rorty a pornit de la „cotitura lingvistică” și implicațiile ei în înțelegerea prestațiilor umane. Numai că, în felul acesta, filosofia descrie posibilități, dar spune puțin despre ceea ce este de făcut. Dieter Henrich a văzut conștiința de sine la baza realității. Istoria se joacă însă nu numai în conștiința de sine, ci și în organizările devenite rigide ale societăților. Robert Brandom a observat că recunoaștem autoritate anumitor aserțiuni și că acestea stau pe straturi ale interacțiunilor. Dar și o astfel de optică se expune întrebării: ne limităm la a privi ceea ce este? Jürgen Habermas are dreptate să reconstruiască ceea ce trăim condus de întrebarea asupra condițiilor necesare și suficiente ale unei reproduceri umane a vieții. Reconstrucția se cere întregită cu o construcție capabilă nu numai să dezvăluie posibilitățile existente, dar și să anticipeze viitorul.
Nu captăm întregul experienței fără a plonja în realitatea dată. Opinia mea este aceea că filosofia are de plecat de la diagnozele lumii în care trăim. Este adevărat că nu poți da o diagnoză fără asumpții teoretice. Alegerea acestora nu este arbitrară. Există o dependență până a stabilirii faptelor de asumpții (Cunoaștere și sens,1984). Este de recunoscut, însă, și continua dependență a asumpțiilor de fapte. Ceea ce se numește „cercul hermeneutic” este inevitabil.
Asumpțiile raționale le văd concentrate în prelungirea proiectului modern de umanitate, care stă, cum știm, pe trei piloni. Este vorba de ceea ce vechii greci au prins sub termenul de „viață bună”, de ceea ce strămoșii romani au socotit „viață virtuoasă” și de ceea ce vechii evrei au numit „viața veșnică”. Acești termeni se cer, firește, actualizați.
În definitiv, ce avem de atins în viață? Care poate fi acum punctul de plecare al filosofării asupra lumii? Putem răspunde cu o enumerare. Este vorba de: hrană și adăpost, evitarea durerii și rezistența la boli, facilitarea muncii, răsplata echitabilă, dreptatea în relația cu altul, întrajutorarea, participarea la decizie, libertatea personală, absența dominației, acces la învățătură, iubirea, frumosul. Acest tablou, luat nu pe fragmente, ci cuprinzător, este de asumat.
Cum se ating acestea? Răspunsul meu este că aspirațiile vieții umane se satisfac prin acțiuni și cunoștințe felurite, pe humusul tradițiilor culturale.
Dar lista acțiunilor se cere rafinată, în continuare. Știm de la Hegel că pentru o reproducere a vieții care să fie umană este nevoie de „muncă”, „interacțiune”, „limbă”. De la Max Weber știm că este nevoie de „acțiune rațională în raport cu un scop” și de „acțiune rațională în raport cu o valoare”. De la Habermas știm că este nevoie de „acțiune instrumentală”, „acțiune strategică”, „acțiune comunicativă”, „acțiune dramaturgică” și reflexivitate. Știm destule de la alți autori. Sunt de părere că mai trebuie adăugate „acțiunea emancipativă” și „raportarea la absolut”, ca tot atâtea acțiuni ireductibile, împreună cu cunoștințele ce le susțin. Știm astăzi prea puțin despre autoafirmarea persoanei și a comunității și nu avem nici acum o clasificare a științelor.
În orice caz, monismul acțiunilor, care încearcă să obțină toate performanțele amintite dintr-una dintre acțiuni, nu dă rezultate. De pildă, politizarea sau moralismul sau estetismul se iluzionează crezând că doar din politică sau morală sau artă iese altă realitate. Intelectualitatea nu dobândește pondere câtă vreme rămâne la propriile trăiri.
Trăim în Europa un stadiu al modernității ce are diagnoze îngrijorătoare. Este vorba de șubrezirea libertăților și intrarea într-o „carcasă tare ca oțelul a supunerii” (Max Weber), de extinderea „cinismului” (Sloterdijk), a „vidului moral” (Lipovetsky), de trecerea la o societate a „minciunii” (George Șerban-Reinhardt), la una a „indiferenței” (Slama). Este vorba de expansiunea societății „mediatice” (Adorno), a uneia „haotice” (Vattimo), a unei „societăți a cunoașterii”, nu și a „înțelepciunii” (Reale), a uneia a „comunicațiilor”, dar nu neapărat a „comunicării” (Habermas), de proliferarea „riscului” (Beck).
Nu se poate acționa fără a reuni diagnozele acestea într-una ce le explică pe fiecare. Opinia mea este aceea că putem face reunirea sub formula mai acoperitoare a „societății nesigure” (Societatea nesigură, 2016). Este o societate în care, siguranțele de odinioară – de pildă, a proprietății, a libertății, a triumfului adevărului și dreptății, a dezvoltării economice care lichidează sărăcia, a competenței ce generează soluții, a moralei ce rezultă din cunoaștere – sunt puse la încercare de forțe mari. Așa stând lucrurile, filosofia își îndeplinește menirea lămurind cum s-a ajuns la nesiguranță și cum se poate ieși din ea. Nu doar filosofia caută răspunsuri, dar filosofia le conceptualizează.
Trăim, pe de altă parte, în confuzia valorilor, pe care Nietzsche a anticipat-o. Din aceasta nu este ieșire, fără a urca de la interogarea de orice nivel la filosofie, în cele din urmă. Nu există ieșire spre cultura matură fără filosofie. De altfel, cine nu interoghează sensul, nu poate dezlega chestiunile practice din viața sa și a comunității. Nu se înfrâng, desigur, dificultățile vieții doar cu filosofie, dar ele pot fi depășite cu contribuția filosofiei responsabile.
Sunt multe feluri de filosofare (Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, 1992). Unii nu sunt intimidați de compromisurile cerute de era practicismului și a scientismului și propun reluarea formei celei mai ambițioase a filosofiei, care este metafizica. Observația mea este că efortul de a clădi metafizica doar prin revenire la autori de referință ne dă o istorie a filosofiei, dar puține lămuriri asupra lumii. Mai trebuie și deschidere spre realitatea trăită de oameni. Nici metafizica, oricât de „meta” (adică „după și deasupra de”) „fizică” este, nu se poate dispensa fără pierderi de științele actuale, nu poate face abstracție de societate și nu se poate deroba de obligația de a orienta în contexte noi.
Religia este rivalul filosofiei. Evident, este vorba aici de religie la propriu – ceea ce înseamnă „legământ” între Dumnezeu și oameni, „revelație”, „învățătură” și „mântuire”. Dar rivalitatea dintre religie și filosofie privește opțiuni ultime. În rest, pot fi oricând cooperări.
Cât de presantă este astăzi lămurirea relației dintre religie și filosofie ne dăm seama din faptul că opere filosofice monumentale, tipărite recent, și-o asumă.
Heidegger (cu Schwarze Hefte, 2014-2021) a vrut să imprime un alt curs „culturii occidentale”, spre a o smulge din „dezrădăcinare”. El înfruntă componentele pe care le vedea la originea acesteia: iudaismul, creștinismul, democratismul, americanismul, comunismul, tehnicismul. Viziunea sa vizează înlocuirea acestora, iar sursa lor o vede în Biblie. A spus-o, într-un fel, și când a speculat asupra numelui său: „Heid-egger: unul care, păgân (Heide), întâlnește un câmp necultivat și o grapă. Dar grapa trebuie să lase să meargă înainte, o lungă perioadă de timp, un plug, prin câmpuri de piatră” (GA 97, 62). Heidegger reprezintă în cultura modernă năzuința creării alternativei la Biblie și a revenirii la zei.
Azi sunt numeroși zei. Voința, banii, puterea, șefii, divertismentul și altele sunt zei noi. Ceea ce se vede tot mai mult cu ochiul liber este însă că, odată cu zeii, vin vederile înguste. Heidegger nu a luat în seamă împrejurarea că abia într-o lume cu Dumnezeu este posibilă abordarea întregului uman. Abia de aici au venit economia, libertățile, cercetarea științifică, reflexivitatea și, cu ele, societatea modernă.
Habermas (cu Auch eine Geschichte der Philosophie, 2019) a reactualizat relația originară dintre „cunoștință” și „credință” și a privit prin prisma ei istoria gândirii. Filosofia, arată el, a continuat și în cele mai laice formulări să raporteze „credința” și „cunoștința” una la alta. Habermas argumentează că modernitatea nu iese din crize fără „legitimare”, „stat de drept democratic” și „democrație deliberativă” și încurajează la a considera omul „ființa liberă ce dispune de rațiune”, conform tradiției biblice. Numai astfel, filosofia poate face față provocărilor actuale.
Folosirea diferenței dintre filosofie și religie ca pretext al antagonizării lor și ignorarea cooperării dintre ele nu folosește nimănui. Nici Kant, care cerea religiei să accepte tribunalul „rațiunii pure”, nici Karl Barth, care cerea teologilor să ignore filosofia, nici Carnap, care postula că ambele cad în afara propozițiilor cu sens, nu fac față nevoilor de azi. Abia conlucrarea filosofie-religie-știință-artă este benefică.
Sub multe aspecte, Omul (cu majusculă) al tradiției a fost dărâmat de pe soclu, în favoarea oamenilor vii, care-și reproduc viața lovită de limite pământești. Numai că dărâmarea are un efect pervers. Este vorba de dizolvarea oamenilor în altceva: comerț, conflicte, consum, cobai în experimente.
Deocamdată, însă, viețile oamenilor sunt prinse în plasa de relații a unei lumi deslimitate. Doar în timpul vieții unei generații aceasta s-a schimbat de două ori, iar schimbările afectează viețile. Anii 1990 au pus capăt diviziunii postbelice a lumii, iar anii 2010 au creat o altă constelație. Dependențele sunt mai tari ca oricând, încât nu se mai poate vorbi de viața oamenilor fără a examina structurarea lumii (Filosofia unificării europene, 2005; The Destiny of Europe, 2011; România în Europa actuală, 2018; Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2020; China ca supraputere, 2021). Și filosofia este chemată să se ocupe de studii strategice.
Relația între cele mai vechi civilizații a reintrat deja în scenă. Nu ca retorică colonială tradițională, ci ca problemă concretă. Așa cum arată deja cercetări din SUA și Germania, va trebui acceptat că și alte culturi au ajuns la performanțe competitive, chiar dacă au operat cu o logică diferită a cunoașterii. Faptul are deja urmări.
Din cauze diverse – ignoranță, lașitate, rea credință – se înlocuiește răspunderea oamenilor cu învinovățirea destinului istoric. Se poate discuta la nesfârșit metafizica destinului. Afirm însă că este sănătoasă revenirea la Fichte – în mod exact la teza potrivit căreia oamenii creează realitatea vieții lor în comunități, începând cu cea națională. Ea are veritabila ei introducere în teoria cunoașterii ce începe cu întrebarea (Argumentarea, 2010) și în logica gândirii naturale. O filosofie a inițiativei creatoare este acum necesară.
O filosofie a lumii actuale este, prin forța noilor realități, o filosofie ce are de prestat deopotrivă: analiză factuală, sistematizare conceptuală și anticipare. Acestea sunt legate.
Sunt filosofii care lămuresc lucruri mai mult pentru autor sau pentru felul de a vedea al unui grup – nu pentru alți oameni. Caut să evit acest pericol prin analize factuale a ceea ce se petrece în realitate (Die kulturelle Wende, 2005; Crizele modernității târzii, 2008; Criza și după criză, 2010). Sunt de părere că filosofia fără analize factuale este goală, iar analizele factuale fără filosofie sunt cel mult parțiale.
Analizele factuale au fost și pentru mine materia în care am promovat soluții conceptuale. În filosofia religiei (Religia în era globalizării, 2005) arăt că asincronia religiei nu înseamnă nesincronizare cu nevoi actuale, în filosofia dreptului (Justiția și valorile, 2020) readuc justiția la valoarea dreptății, în filosofia statului (Statul actual, 2021) repun contractul la baza statului, în filosofia educației (Educația responsabilă, 2018) așez educația pe tripticul competențe, abilități, valori, în filosofia artei (Profunzimea artei, 2020) argumentez pentru artă ca prelucrare simbolică a trăirii umane a lumii.
Sistematizarea am început-o, la rândul meu observând filosofii de referință (Herbert Marcuse, 1982; Filosofia lui Habermas, 2005; Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, 2010; Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017; Heidegger, 2021). Starea filosofiei și teologiei (Philosophia et Teologia hodie, 2008; Filosofi și teologi actuali,2019) este normal să intereseze astăzi.
Numai că sistematizarea filosofică are de făcut față nu doar istoriei, ci și realității pe care o trăim. De aceea, am căutat să aduc la formulare filosofia proprie (Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991; Relativismul, 2004; Întoarcerea la sens,2015; Pragmatismul reflexiv, 2016; Rațiune și voință de rațiune, 2017; The Sense of our History, 2019; Cunoaștere și reflexivitate, 2020) și să-i rezolv problemele de bază.
Astăzi, însă, o filosofie care nu anticipează este marginalizată de abundentele calculări ale viitorului. Ca urmare, anticiparea alternativelor intră printre datoriile filosofiei. Am și dat, la rândul meu, anticipări: dependența tranziției de democratizare (Die kulturelle Wende, 2005), nevoia reafirmării proiectului european inițial (The Destiny of Europe, 2011), schimbarea inexorabilă a lumii (Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2012), noua cuplare a identității naționale cu modernitatea (Identitate națională și modernitate, 2018), corectura globalizării (După globalizare, 2018) etc. Dincoace de acestea, lămuresc ce se prefigurează (Ordinea viitoare a lumii, 2017; Viitorul Universității, 2020) și arunc sonde în viitor.
A filosofa astăzi are printre presupoziții capacitatea de a diagnostica situația dată și de capta întregul, de a da analize factuale, sistematizări conceptuale și anticipări de evoluții, cultura teoretică. Abia pe asemenea suport filosofia își poate satisface acum menirea dintotdeauna. (Din conferința Filosofia lumii actuale, susținută în 24 septembrie 2021, în cadrul „Conferințelor Tribuna”)
Andrei Marga
Actualitate
Efes 2026: Turcia redefinește harta puterii în regiune prin tehnologie de vârf și alianțe strategice neașteptate
Cea mai amplă ediție a exercițiului militar Efes a transformat zona de antrenament Doğanbey într-o veritabilă vitrină a viitorului militar. Dincolo de manevrele spectaculoase și tehnologia de ultimă oră, evenimentul a marcat o premieră geopolitică majoră: participarea a nouă noi state, printre care se numără și Siria, semnalând o schimbare de paradigmă în relațiile de securitate din Orientul Apropiat.
Desfășurat în perioada 11 aprilie – 22 mai la Seferihisar, în apropiere de Izmir, Efes 2026 a combinat forțe terestre, maritime și aeriene într-o demonstrație de forță fără precedent. Exercițiul a culminat cu o săptămână de manevre complexe, zi și noapte, menite să testeze interoperabilitatea între națiuni cu interese strategice diverse.
Surpriza Damasc: O nouă eră a cooperării în inima exercițiului Efes
Printre cele nouă țări care au debutat la acest exercițiu — Bulgaria, Olanda, Suedia, Japonia, Egipt, Polonia, Vietnam și Portugalia — prezența Siriei a atras cele mai multe priviri. Un contingent sirian de 20 de militari a participat activ la operațiuni de asalt aerian, utilizând armament de la bordul elicopterelor utilitare turcești.
Această participare este interpretată de experți drept un semn clar al aprofundării cooperării dintre cele două state. După prăbușirea regimului Assad la finalul anului 2024, Turcia a preluat un rol central în reconstrucția sectorului de apărare sirian, oferind nu doar consiliere pentru reformarea forțelor armate, ci și echipamente militare esențiale, de la vehicule blindate la sisteme de apărare aeriană și drone.
Arsenalul Viitorului: 50 de premiere tehnologice „Made in Türkiye”
Efes 2026 nu a fost doar un test de diplomație, ci și o demonstrație de independență tehnologică. Pentru prima dată, Turcia a scos în teren 50 de sisteme de armament de producție autohtonă. Printre vedetele exercițiului s-au numărat sistemul de apărare aeriană cu rază foarte scurtă Korkut (parte a conceptului național „Cupola de Oțel”), elicopterul utilitar Gökbey și obuzierul Boran de 105 mm.
Pe lângă acestea, au fost testate în condiții reale vehicule terestre fără pilot dotate cu sisteme de arme controlate de la distanță, precum drona terestră Aslan, dar și o gamă variată de drone „kamikaze” (loitering munitions), capabile să acționeze în roiuri pentru a copleși apărarea inamicului.
Iadul dezlănțuit la Izmir: De la asalturi nocturne la debarcări amfibii masive
Exercițiile de noapte au oferit un spectacol apocaliptic de foc și precizie. Misiunile de distrugere a posturilor inamice au transformat liniștea nopții într-o succesiune de explozii care au luminat cerul Izmirului. Într-un moment de maximă intensitate, elicopterele turcești au lansat rachete de semnalizare cu doar câteva secunde înainte ca o bombă de aviație Mk-84 de aproape o tonă să zguduie pământul, simulând un atac strategic de amploare.
Faza de zi a menținut ritmul alert, punând accent pe forțele navale și debarcările de amfibii masive.
Desant sub acoperirea focului naval: Coordonare perfectă între mare și uscat
Faza de zi a exercițiului a fost marcată de o prezență navală masivă și extrem de dinamică. Ambarcațiunile de viteză au brăzdat apele din apropierea țărmului, deschizând focul asupra țintelor inamice pentru a securiza zona de debarcare. Această manevră a permis navelor de mari dimensiuni să aducă la mal vehicule blindate amfibii și tancuri, într-o demonstrație de forță coordonată milimetric.
În timp ce misiunile de deminare se desfășurau sub acoperirea unor perdele de fum colorat, tancurile au dezlănțuit un foc intens asupra posturilor inamice, pregătind terenul pentru desfășurarea rapidă a parașutiștilor. Sprijinul aerian a fost omniprezent: elicopterele de atac Atak și AH-1W Super Cobra, alături de platformele de transport greu Chinook CH-47, au survolat zona de operațiuni, în timp ce unitățile S-70 Sea Hawk ale marinei au utilizat sonare pentru a vâna submarinele inamice din adâncuri.
TCG Anadolu și noua frontieră a navelor fără pilot
Un punct central al demonstrației navale l-a reprezentat nava-amiral TCG Anadolu, flancată de o flotilă impresionantă de corvete, nave de atac rapid și submarine din clasele Reis și Preveze. Inovația a fost vizibilă și pe apă, prin integrarea navelor de suprafață fără pilot Sancar și Marlin, care au operat alături de navele de desant tradiționale.
Efes 2026 a demonstrat clar că Turcia nu mai este doar un utilizator de tehnologie, ci un arhitect de sisteme militare complexe. Prin acest exercițiu, Ankara a transformat coasta Mării Egee într-o platformă de export, prezentând concepte avansate de luptă care integrează apărarea aeriană, forțele terestre și unitățile navale într-un sistem unitar și digitalizat.
Concluzie: Un aliat NATO cu ambiții de lider tehnologic
Dincolo de spectacolul pirotehnic, Efes 2026 a transmis un mesaj geopolitic ferm. Turcia se poziționează acum ca un aliat NATO cu capacități unice, capabil să producă și să livreze soluții de securitate prietenilor și aliaților din întreaga regiune.
Succesul exercițiului confirmă maturizarea bazei industriale de apărare turcești, care reușește să atragă noi parteneri strategici și să definească noi standarde în industria de armament globală. Ankara nu doar că își asigură propria apărare, dar devine un pilon central pentru stabilitatea și dotarea militară a întregului bazin regional.
Actualitate
Pax Americana în Indo-Pacific: Pete Hegseth avertizează împotriva hegemoniei și laudă aliații care „pun osul” la apărare
Într-un discurs programatic susținut la deschiderea conferinței de securitate Shangri-La Dialogue din Singapore, Secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a trasat liniile de forță ale strategiei Washingtonului pentru regiunea Indo-Pacific. Mesajul central a fost unul de o claritate chirurgicală: pacea și prosperitatea regiunii nu pot fi garantate decât prin forță, o forță susținută nu doar de Statele Unite, ci și de partenerii regionali care au înțeles necesitatea de a investi masiv în propria securitate.
Echilibrul puterii: O regiune fără stăpân absolut
Deși a evitat cu atenție să menționeze Taiwanul pe nume, Hegseth a transmis un semnal fără echivoc către Beijing. Șeful Pentagonului a subliniat că Statele Unite lucrează pentru menținerea unui „echilibru durabil al puterii”, într-o arhitectură regională în care nicio țară nu poate exercita o dominație absolută. Această viziune este împărtășită, în opinia sa, de aliații din regiune, care privesc cu o îngrijorare crescândă expansiunea militară istorică a Chinei și activitățile sale tot mai agresive.
„Împărtășim o evaluare lucidă a mediului de securitate și înțelegem reciproc că un Pacific dominat de orice hegemon ar duce la prăbușirea echilibrului regional și ar submina stabilitatea pe care încercăm cu toții să o păstrăm”, a punctat Hegseth, definind astfel miza strategică a decadei.
Aliații din prima linie: Investiții masive pentru o forță comună
Secretarul Apărării a oferit cuvinte de laudă pentru națiunile care au făcut pași concreți în consolidarea capacităților militare. Australia, Japonia, Coreea de Sud și Filipine au fost evidențiate pentru modul în care și-au asumat responsabilități sporite. Un caz aparte este cel al Filipinelor, unde administrația președintelui Ferdinand Marcos Jr. a crescut bugetul apărării cu 12%, concentrându-se pe modernizarea flotei și a gărzii de coastă.
Această infuzie de capital are un scop precis: crearea unei forțe avansate tehnologic, capabilă să acționeze sincronizat cu trupele americane. Hegseth a menționat, de asemenea, rolul crucial al Singaporelui, care, deși o țară mică, „lovește peste categoria sa de greutate”, servind ca hub logistic vital pentru desfășurarea prin rotație a forțelor SUA.
Lecția pentru Europa: Parteneriatele nu sunt străzi cu sens unic
Într-un moment de o sinceritate tăioasă, Hegseth a folosit tribuna din Singapore pentru a face un contrast direct între aliații din Pacific și cei din Europa. El i-a criticat dur pe partenerii europeni care, timp de decenii, au ignorat „rugămințile politicoase” de a crește cheltuielile de apărare și și-au lăsat armatele să se degradeze, deși a recunoscut că aceștia au început recent un proces de recuperare.
Mesajul pentru aliații de pretutindeni a fost unul de tip contractual: „Alianțele funcționează doar atunci când sunt parteneriate adevărate. Este o stradă cu două sensuri. Nu poți avea o alianță puternică dacă toată lumea nu pune ceva la bătaie (skin in the game)”. Prin aceste declarații, Hegseth a reafirmat o nouă paradigmă a politicii externe americane, în care sprijinul Washingtonului este direct proporțional cu efortul propriu al fiecărui aliat de a-și asigura securitatea.
Actualitate
ADIO, MONOPOL AMERICAN? Planul radical al Pentagonului de a construi nave de război în Japonia și Coreea de Sud
Într-o tentativă fără precedent de a sparge blocajul productivității din șantierele navale autohtone, Departamentul Apărării al SUA a solicitat suma de 1,85 miliarde de dolari printr-un mecanism de finanțare special. Deși oficial fondurile sunt destinate „studiilor și dezvoltării”, semnalele venite din interiorul administrației confirmă o intenție mult mai agresivă: achiziționarea directă de fregate, distrugătoare și crucișătoare construite în șantierele navale din Japonia și Coreea de Sud.
Sfârșitul întârzierilor cronice: Eficiența asiatică versus blocajul american
Decizia marchează o schimbare seismică în strategia de apărare. În prezent, șantierele navale din Statele Unite se confruntă cu întârzieri masive, variind între 14 și 42 de luni pentru programe esențiale, cum sunt distrugătoarele din clasa Arleigh Burke. În contrast puternic, aliații asiatici au demonstrat o capacitate de execuție uluitoare. De exemplu, șantierele japoneze au reușit să demareze construcția unor noi crucișătoare dotate cu sistemul Aegis care vor fi la apă în mai puțin de cinci ani—un ritm considerat imposibil în prezent pe teritoriul american.
Oficiali guvernamentali argumentează că injectarea de capital în parteneriate externe este singura metodă de a „zgudui paradigma” unei industrii interne care, deși a beneficiat de bugete dublate în ultimele două decenii, continuă să livreze nave cu costuri explozive și termene depășite. „Nimeni nu cheltuiește 1,85 miliarde de dolari doar pentru a studia ceva. Acești bani sunt acolo pentru achiziția de active”, a declarat o sursă guvernamentală de rang înalt, subliniind urgența de a adăuga capacitate și competiție reală în sistem.
„Modelul Finlanda”: O strategie de tip cal troian pentru revitalizarea industriei interne
Planul Pentagonului nu presupune abandonarea industriei americane, ci o reformare forțată a acesteia prin ceea ce experții numesc „Modelul Finlanda”. Strategia prevede ca primele nave (structura metalică și sistemele mecanice) să fie construite în Asia, în timp ce integrarea sistemelor de luptă critice va rămâne în sarcina contractorilor americani.
Condiția esențială impusă giganților navali precum Hanwha, HD Hyundai sau Mitsubishi este ca aceștia să investească direct în Statele Unite. Fie prin modernizarea șantierelor existente, fie prin construirea unora noi pe teritoriu american, acești parteneri externi ar urma să aducă tehnologia, robotizarea și metodele de producție ultra-eficiente care au transformat Japonia și Coreea de Sud în lideri mondiali. Obiectivul final este ca restul contractelor pe termen lung să fie executate în SUA, utilizând forță de muncă și baze de aprovizionare americane.
Frontul de acasă: Congresul se pregătește de „război” cu Administrația
În ciuda logicii economice și operative, planul se lovește de un zid de rezistență în Congres. Aleșii americani și-au exprimat scepticismul profund, invocând riscuri legate de securitatea tehnologică și impactul asupra locurilor de muncă din statele cu tradiție în construcții navale. Unii parlamentari au comparat ideea de a construi distrugătoare în Asia cu „cele mai proaste decizii comerciale din istorie”, susținând că subcontractanții locali vor fi primele victime ale acestei externalizări.
Din punct de vedere legal, obstacolele sunt la fel de mari. Legislația actuală interzice, în general, construcția navelor militare în afara țării. Totuși, utilizarea fondurilor de reconciliere și posibilitatea unor derogări prezidențiale bazate pe motive de securitate națională oferă Administrației pârghiile necesare pentru a ocoli restricțiile tradiționale, dacă miza este considerată critică pentru menținerea supremației pe mare în fața noilor amenințări globale.
O „spirală a morții operative” pentru flota americană
Criticile de la cel mai înalt nivel s-au intensificat recent, directorul Biroului de Management și Buget avertizând executivii din industria navală că restanțele masive duc flota într-o „spirală a morții operative”. Din perspectiva Washingtonului, performanța corporativă sub așteptări a forțat mâna Pentagonului să caute soluții dincolo de granițe.
În timp ce Marina SUA insistă că are nevoie de „toate mâinile pe punte” și de o abordare creativă pentru a suplini lipsa forței de muncă și a infrastructurii învechite, bătălia pentru viitorul șantierelor americane se mută în arena politică. Dacă acest plan de 1,85 miliarde de dolari va trece de filtrul legislativ, ar putea reprezenta începutul unei noi ere în care sigiliul „Made in USA” pe o navă de război va fi precedat de expertiza și viteza de execuție a aliaților din Pacific.
-
Exclusivacum 5 zileMoșia Despescu SA: BMW-ul înfipt în gard, nepotul‑general și «grădinița de cadre» de la I.P.J. Prahova (III)
-
Exclusivacum 3 zileJUSTIȚIA A TRAS APA PESTE DECIZIILE ANP: MIRCEA DECU REVINE LA PENITENCIARUL TÂRGȘOR, IAR GUNOIUL ABUZURILOR RĂMÂNE ÎN OGRADA „ȘEFERIMII” DE LA BUCUREȘTI!
-
Exclusivacum 3 zileIPJ Prahova: Gara de Nord a Poliției Române, unde șefii vin cu bilet de peron și pleacă înainte să-și facă nod la cravată
-
Exclusivacum 5 zileHOTELUL „SCOICA” ȘI PISTOLUL CARE FUMEGĂ
-
Exclusivacum 2 zileMĂRGINENI: PUȘCĂRIA UNDE ȘEFII SE CRED PE PLANTAȚIE ȘI POLIȚIȘTII SUNT „MUTAȚI” DUPĂ TOANELE VĂTAFILOR!
-
Exclusivacum 5 zileConflict constituțional la porțile închisorilor: FSANP cere intervenția CCR pentru a bloca legea salarizării dictată de un Guvern demis
-
Exclusivacum 4 zileLegea salarizării, trecută pe după gard: din „transparență decizională” direct în „comunicate de presă”
-
Exclusivacum 4 zileO nouă democrație la Cotroceni: Nicușor Dan și ședința națională de influențare „legitimă”



