Pe când acasă SUA proclamă că „viețile negrilor contează” (Black Lives Matter fiind numele mișcării sub imperiul căreia sunt dărâmate statuile părinților fondatori ai Americii), iar fotbaliștii britanici îngenunchează la începutul meciurilor, cerând astfel iertare pentru comportamentul nepotrivit al Angliei de acum câteva secole, față de băștinașii din coloniile sale, vânduți ca sclavi în Lumea Nouă, în regiunea indo-pacifică s-a pus de o coaliție armată a albilor anglo-saxoni, protestanți și neo-protestanți, menită a îngrădi China și a-i stopa ascensiunea către statutul de super-putere globală. Numele coaliției este format din primele litere ale statelor membre (Australia, Regatul Unit al Marii Britanii și SUA), SUA, cu modestie și cu voia noastră, plasându-se „ultima pe listă”: AUKUS. Pornind la o cruciadă împotriva Chinei, AUKUS riscă să ridice întreaga lume împotriva sa.

O EROARE STRATEGICĂ NĂSCUTĂ DIN DISPERARE

AUKUS este mișcarea disperată a unei superputeri decadente aflată în criză de inspirație, căreia nici un demers rațional nu i-a mai reușit.

Așa cum era de așteptat, administrația Biden nu putea să modifice obiectivele politicii externe americane stabilite de predecesoarea sa, administrația Trump, căci acelea erau impuse, din perspectiva menținerii întâietății Americii la scară globală și a restaurării măreției ei, de realitatea obiectivă, iar nu de capricii subiective. Ceea ce Președintele Biden a promis și a intenționat să facă a fost atingerea acelor obiective nu prin retragerea SUA în spatele frontierelor naționale, într-o mișcare cvasi-izolaționistă, ci prin readucerea ei în poziția de „lider al lumii libere”, adică al alianței nord-atlantice.

Pe o atare linie de gândire, întâlnindu-se cu liderii statelor din elitistul G7, cu cei ai membrilor UE și cu aliații din NATO, șeful administrației americane a putut observa că lumea pe care o cunoscuse pe vremea când era vicepreședintele lui Barak Obama, se schimbase iremediabil. Supărarea pe modul brutal în care vechii aliați ai Americii fuseseră tratați de Donald Trump nu echivala cu dorința reîntoarcerii sub comandă americană. Dimpotrivă, Europa merkeliano-macroninană vorbea tot mai intens de dobândirea autonomiei strategice și formarea unei forțe de apărare proprii.

Poate că America „progresistă” și „globalistă” a lui Biden nu mai era tratată la Berlin, Paris și Bruxelles ca o amenințare la adresa intereselor europene, pe același picior cu Rusia sau China, cum fusese definită America „conservatoare” și „naționalistă” a lui Trump, dar nici nu mai era acceptată ca „actor european” și „comandant suprem” al armatei „democrațiilor euro-atlantice” în lupta cu „autocrațiile euro-asiatice”, așa cum se întâmplase după cel de al Doilea Război Mondial, de la discursul lui Churchill, la Fulton (cu „relația specială”, „tendințele păcii” și „cortina de fier”), până pe vremea lui Ronald Reagan, George Bush Sr. și Bill Clinton.

Toate strădaniile lui Joe Biden de a reaprinde Războiul Rece și a mobiliza Europa, de astă dată nu atât împotriva Rusiei, cât împotriva Chinei, considerată, și nu fără temei, de toți analiștii americani, ca fiind principalul rival strategic al SUA, singurul apt a pune capăt atât „păcii americane” cât și supremației mondiale a Americii, au eșuat. Europa (germană) avea o altă agendă și alte ambiții, sintetizabile în formula „Russia in, America out, Germany up” („Rusia înăuntru, America afară, Germania sus”); în contrast cu lozinca sub care se născuse NATO și anume „America in, Russia out, Germany down” („Rusia afară, America înăuntru, Germania jos”).

Nici măcar refuzul de a-l sprijini pe premierul Boris Johnson pentru ca Regatul Unit să nu fie tăiat în două, prin efectul Brexitului, de o frontieră vamală trasată prin Marea Irlandei, nu i-a putut îndupleca pe protagoniștii UE la schimbarea atitudinii față de rugămințile Washingtonului.

Așa s-a prezentat Joe Biden, lipsit de atuurile solidarității euro-atlantice și fără mandat vest-european, la Geneva, pentru a se întâlni cu omologul său rus, Vladimir Putin, în încercarea de a rupe sau măcar a slăbi „monstruoasa (din perspectivă americană) coaliție” ruso-chineză. Acolo a oferit tot ce a putut oferi (Ucraina și o parte a Europei centrale și orientale, cu România și Marea Neagră, printre altele), fără a obține în schimb ceva relevant, cu care, cel puțin, să tempereze elanul rusofob al unora dintre uliii senili de la Washington, în așteptarea unor sentimente mai bune din partea Kremlinului. Asta întrucât, a trebuit să constate Președintele Biden, SUA nu mai putea livra mai nimic din ceea ce Rusia nu putea obține singură, sau putea plăti prea puțin în contrapartida a ceea ce cerea.
Nebunilor, ce aveţi cu statuile lui Cristofor Columb?

A urmat necesara, inevitabila dar dezastruos efectuata retragere din Afganistan, care a distrus complet, în momentul cel mai nepotrivit, reputația și credibilitatea SUA, pentru toți actorii emisferei nordice care ar fi fost capabili a-i aduce, în confruntarea, peste puterile ei actuale, cu China, ajutorul indispensabil promovării agendei ei geopolitice. Aceasta în condițiile în care nici opera de seducere a Indiei, spre a o aduce cu arme și bagaje pe frontul anti-chinez, începută de Președintele Trump, nu a dat rezultatele scontate, guvernul de la New Dehli preferând un joc prudent la mai multe capete.

În fine, speranțele ca talibanii, reveniți la Kabul, să aprindă focul în Asia Centrală și, singuri sau în cadrul unei front islamic incluzând Pakistanul și chiar Iranul, să atace China, în timp ce SUA și aliații săi ar fi învăluit-o pe flancul sudic și estic, s-au dovedit nefondate. Beijingul și-a jucat excelent cartea economică, de pe poziția celei mai dinamice și mai eficiente economii a lumii, făcând statele islamice din vecinătatea sa să înțeleagă că o „pace strâmbă”, aducătoare de investiții chineze care să umple farfuriile popoarelor lor, este pentru ele preferabilă unui „război drept”, care să oprească, eventual, avansul noului „Drum al mătăsii”, exclusiv în profitul geopoliticii americane.

Astfel, rămas singur pe „Axa binelui”, Președintele Joe Biden a recurs la formula la care numai disperarea îl putea împinge, în condițiile refuzului de a accepta că „secolul Americii” s-a sfârșit și singurul lucru inteligent pe care îl poate face este de a se asocia cu China spre a defini împreună ordinea mondială în „secolul Asiei”. Este vorba despre constituirea AUKUS.

„ALIANȚA SUDULUI” ZDRUCINĂ RELAȚIA TRANSATLANTICĂ

Cu siguranță că, la aflarea veștii privind nașterea AUKUS, Președintele Xi Jinping a avut același sentiment cu Winston Churchill când, în 1941, a aflat că Germania a atacat URSS. În ecuația actuală locul Germaniei este ocupat de SUA, iar cel al URSS este luat de UE (respectiv Franța și Germania).

Prima consecință practică a apariției acestei „Alianțe a sudului” împotriva Chinei, a fost împingerea Australiei la denunțarea unui uriaș contract având ca obiect cumpărarea din Franța a douăsprezece submarine de luptă cu propulsie convențională, urmând ca SUA să o înarmeze, evident contra cost, cu submarine nucleare. Aceasta este o lovitură economică dată Franței, și așa debilitată de criza economică subsecventă pandemiei Covid 12, cu un an înaintea alegerilor prezidențiale la care Președintele Emmanuel Macron se va prezenta, oricum, în deficit de popularitate. Renunțarea la amintitul contract va însemna și pierderea câtorva mii de locuri de muncă, cu toate efectele destabilizatoare pe plan social, într-o țară și așa aflată într-o stare insurecțională de ani de zile.

Este posibil ca, în subsidiar, prin acest gest, Washingtonul să fi dorit și pedepsirea Președintelui Macron pentru insistența cu care susține politica de desprindere a UE din legătura strategică transatlantică și crearea unei armate europene capabilă să își asume misiuni de luptă fără vreo coordonare cu armata americană. Franța nu a vrut să se alăture Americii în războiul cu China, și acum America o exclude de pe profitabila piață a armamentului, interzicându-i să beneficieze de cererea impulsionată tocmai de acest război. (Putem presupune că o altă măsură sancționatorie, de astă dată făcând aplicarea tacticii „pământului pârjolit”, a fost aceea de a ordona excluderea de la guvernarea României, stat din care SUA se retrage, a USR+, partidul coloanei a cincea macroniste. Doar așa putem explica îndepărtarea brutală și oarecum intempestivă a acestuia de către PNL și Președintele Iohannis. Ceea ce va provoca, neîndoielnic, cât de curând, contraofensiva franceză pe frontul românesc.)

Problema este că politica sancțiunilor, atât de dragă Americii, conduce, adesea, la rezultate contrarii celor urmărite și așteptate. Astfel, în locul aducerii la ordine a Parisului, nu doar Casa Albă, ci întreaga alianță nord-atlantică s-a trezit cu o reacție furibundă a Franței, mergând până la gestul radical al rechemării ambasadorilor francezi de la Camberra și Washington, simultan cu declarații venite de la cel mai înalt nivel privind încheierea rolului NATO în ceea ce privește securitatea europeană.

Ocupată cu alegerile parlamentare, Germania nu s-a exprimat public, dar este evident că ea va fi de partea Franței; mai ales dacă electoratul german va aduce la putere o coaliție a stângii formată din SPD și Verzi, așa cum se conturează acum lucrurile.

De notat, că ambasadorul francez la Londra nu a fost rechemat. Aceasta arată, așa cum de altfel au și lăsat să se înțeleagă reprezentanții diplomației franceze, că Marea Britanie a ajuns a fi considerată o putere de mucava, condusă de un personaj de vicleim, premierul Boris Johnson, care, histrionic, veleitar și iresponsabil, după ce a pierdut toate pariurile și și-a adus țara în pragul dezmembrării, acum se agață de orice cacealma pentru a se reface.

După ce SUA a lăsat Regatul Unit fără sprijin în chestiunea graniței irlandeze, acum Boris Johnson acceptă să intre în combinația anti-chineză a „rasei anglo-saxone” tot din disperare, întrucât spațiu de manevră strategică nu mai are. Ca și pe pokeristul nenorocos, dar încăpățânat, care mărește miza în așteptarea unei cărți salvatoare, această zbatere îl va duce la faliment. Pe el și țara lui; fiindcă este de așteptat ca revanșa Europei continentale să fie cruntă, cel mai probabil constând în încurajarea și susținerea secesionismului scoțian și nord irlandez. Vom afla mai curând decât credem.

Astfel, până una alta, Rusia va dobândi supremația militară în Europa, după fracturarea alianței trans-atlantice, deja în moarte clinică, și înainte ca nesfârșitele gâlcevi europene să conducă spre o armată pan-europeană funcțională. Armata rusă, rămasă fără rival pe bătrânul continent, își va putea revendica rolul de principalul protector al păcii în Europa. Or, China nu poate fi decât mulțumită de o astfel de evoluție, în condițiile în care, alături de Rusia, face parte din Organizația pentru cooperare de la Shanghai (un fel de NATO euro-asiatic), pe care împreună o domină.

Vuvuzelele mediatice ale euro-atlanticismului integral, susțin, totuși, că Franța și Germania s-au supărat degeaba, întrucât prin înființarea AUKUS, administrația americană nu a vrut decât să convingă că abordarea în forță a relației cu China și angajarea pe frontul indo-pacific sunt serioase și consistente. De aceea, „vechea Europă” nu ar trebui să pună sub tensiune relația transatlantică.

Abordarea Chinei de către SUA o fi serioasă, dar este greșită și contraproductivă; iar aceasta se poate măsura prin faptul tot mai evident și mai ireversibil al fracturii strategice din spațiul euro-atlantic, ca efect al belicismului american din Pacific. Ceea ce, pentru România, cel puțin, nu este deloc o veste bună. Aceasta obligă Bucureștiul la o rapidă repliere în vederea normalizării relațiilor cu Rusia și a reabilitării celor cu China, de realizat înaintea unei înțelegeri ruso-germano-franceze.

Dacă la cumpăna secolelor XX și XXI unii oameni politici români au sperat că România va putea ajunge la un acord cu Rusia prin intermediul SUA, călătorind în remorca americană, în noul context, ea ar putea fi aceea care să paveze drumul unei înțelegeri americano-ruse realizate prin intermediul său. Cu alte cuvinte, normalizarea relațiilor româno-ruse ar putea fi proiectată la București în așa fel încât să creeze cadrul unei concilieri între Rusia și SUA, partenerul strategic al României, înlăturând unele teme de discordie dintre acestea, localizate la gurile Dunării, în regiunea Mării Negre și la frontiera Balcanilor. O astfel de abordare necesită abilități diplomatice deosebite și români care să se bucure de credibilitate la Moscova.

NUCLEARIZAREA AUSTRALIEI: ULTIMA LOPATĂ DE PĂMÂNT ÎN CAPUL „ORDINII GLOBALE BAZATE PE REGULI”

Prin crearea AUKUS, relația transatlantică a fost zdruncinată de SUA, iar nu de UE. Iar aici nu este vorba doar despre un act de concurență neloială patentă a SUA în raporturile cu Franța, ci mai ales despre nuclearizarea Australiei, în disprețul eforturilor făcute timp de decenii pentru neproliferare.

Pasul va înstrăina de America nu numai Franța și UE, ci și India, Indonezia, Filipine, Malaysia, Singapore etc. În mod special, India va deveni extrem de nervoasă, ceea ce va face ca toate deschiderile lui Donald Trump să fie anulate și drumul Moscovei să fie redescoperit. De asemenea, Indonezia va reacționa negativ față de creșterea tensiunii nucleare în regiunea indo-pacifică în care ea deține o poziție geografică critică.

Noua Zeelandă a și anunțat că nu va permite trecerea submarinelor nucleare australiene prin apele sale. Nu știm încă reacția Japoniei, dar este clar că amintirea Hiroșimei nu o atrage deloc spre implicarea în conflicte din imediata sa vecinătate, în care toți participanții ar dispune de arme nucleare.

Cu ceva vreme în urmă, fiind invitat să fac o vizită în Australia, m-am întâlnit cu comisiile sale parlamentare de politică externă și de apărare. La rugămintea de a-mi identifica sursa amenințărilor de tip militar, la adresa siguranței naționale australiene, ținând seama de poziția geografică a țării, mai întâi s-a lăsat tăcerea iar apoi, cu o anumită ezitare, mi s-a spus că, în principiu, asemenea amenințări nu există, la limită putând fi menționată Indonezia. Întrebând cum stau lucrurile cu China, mi s-a explicat că aceasta este nu doar prea departe pentru a reprezenta un pericol militar real, dar și că interesele celor două țări în a dezvolta cooperare economică și schimburi comerciale reciproc avantajoase, îndepărtează posibilitatea unor confruntări armate. De unde până unde, atunci, interesul Australiei de a intra într-un război americano-chinez, în care SUA nu mai poate atrage de partea sa decât tigrul de hârtie britanic?

„Ordinea globală bazată pe reguli” este o altă formulă sacramentală a noii limbi de lemn vorbită de superputerile decadente, prin care SUA, cea care a stabilit regulile, încearcă să nege puterilor globale emergente dreptul de a avea și ele un cuvânt în definirea acestora.

Prin transferul de tehnologie nucleară Australiei regulile sunt acum aruncate în aer, tocmai de cea care se erijează în apărătorul lor legitim. Iar asta în numele nevoii de a tranșa la nivel global „rivalitatea democrațiilor cu autocrațiile”, fără a se observa nici că Rusia și China nu sunt autocrații, nici că astfel se revine la logica Războiului Rece, nemaipăstrând măcar normele de drept internațional care au făcut ca acesta să nu devină cald.

Cu ce titlu și cu ce legitimitate morală să mai ceri acum Coreii de Nord sau Iranului să nu se doteze cu infrastructuri nucleare, când la porțile Asiei tu însuți faci asta în Australia? O fostă colonie penitenciară care nu are structură de comandă nucleară, nu are infrastructură nucleară critică, nu are depozite de combustibil militar uzat, nu are sector nuclear civil care să îi asigure combustibilul nou, nu are servicii de întreținere a submarinelor nucleare, nu are filosofie politică nucleară, nu are nici cea mai firavă legislație nucleară, care nu face parte din nici un sistem global de verificare a tehnologiei militare nucleare, care nu poate asigura păstrarea secretului informației tehnologice și pe care… nimeni nu o amenință. Și de vreme ce dotezi Australia cu submarine cu propulsie nucleară, este logic ca pasul următor să fie dotarea submarinelor cu rachete nucleare. Altminteri, de ce ar fi nevoie de ele?

În acest nou Război Rece, puterile occidentale sunt mai slabe decât cele asiatice și au toate perspectivele de a pierde. Iar unul din motivele acestei slăbiciuni este acela că „democrațiile” au rămas fără „demos”, în timp ce „autocrațiile”, pe care le denunță preoțimea seculară atlanticistă, au convins „demosul” că îi pot conferi securitate și justiție socială.

Pe de altă parte, să mai notăm că în 1945 Japonia nu avea arma nucleară și doar două bombe atomice au fost suficiente pentru a o determina să capituleze. Astăzi China dispune de tehnologie militară nucleară și va răspunde simetric unui atac nuclear.

Contează SUA pe un război nuclear, care ar atrage în luptă, fără îndoială, toate celelalte puteri, mari sau mici, înzestrate cu asemenea arme? Ar fi sfârșitul civilizației umane. Crede SUA că un nou val de teroare nucleară va determina China să își oprească ascensiunea? Imposibil! Mai degrabă vom asista la o escaladare haotică a înarmării nucleare care va include și țări precum Coreea de Sud sau Japonia.

Nuclearizarea Australiei, în siajul creării AUKUS, reproduce întrucâtva criza rachetelor cubaneze din anul 1962, când omenirea s-a aflat în pragul dezastrului. Mai există astăzi, oare, într-o lume complet deraiată, resursele de înțelepciune care să asigure autoreținerea actorilor globali și să-i determine a face pasul înapoi?

Cel mai bun sfat pentru SUA nu este să constituie o coaliție anglo-saxonă, rasistă, anglofonă, protestantă, în disprețul și în opoziție cu interesele membrilor UE, precum și ale altor vechi sau potențiali aliați, pentru a se opune ascensiunii chineze, ci să își aplice propria maximă care spune „if you cannot beat them joint them” („dacă nu îi poți înfrânge, alătură-te lor!”), în așa fel încât China să nu se ridice la statutul de superputere împotriva SUA, ci alături de / cu asistența SUA, în cadrul unei noi ordini mondiale pluraliste și consensuale.

Bineînțeles că și UE, dacă se reformează, ar putea juca un rol, și trebuie să îl joace, în negocierea noii ordini globale „bazate pe reguli”. Mai sunt și alți jucători globali apți de un aport util.

Culmea este, însă, că înșiși chinezii sunt convinși că modelul viitoarei ordini va depinde de modelul relației dintre China și SUA. Și poate că există o logică în asta. În fond este vorba de acordul dintre fosta superputere globală și noua superputere globală. Totul este ca și SUA să o înțeleagă. Câtă vreme are parteneriate cu amândouă, și pentru România ar fi bine.

Desigur că între cele două există diferențe de interese, concepție, regim politic etc. Dar tocmai pentru asta sunt negocierile: ca să se găsească drumul de mijloc. Iar politica este arta posibilului.

Adrian Severin