Trist. Dacă nu am fi atât de nefericiți pentru atât de multe motive, ar trebui să jelim la înmormântarea independenței lu’ Justițea noastră, precizeaza Ingrid Mocanu.

                                          And justice for all

Zbucium major de ani de zile pe tema independenţei sistemului judiciar. Nu este zi lăsată de la bunul Sauron în care justiţia şi independenţa sa să nu fie vedeta ştirilor şi a dezbaterilor. Covidu’ ce o mai afectat locul I o vreme, dar o renunţat la titlul şi se luptă la greu pentru locul II cu alte subiecte care se schimbă de la zi la zi, cam cât e durează memoria colectivă în era facebookului şi a twiterului. Se luptă în tranşee, în comunicate, în şosete murdare, în luptă dreaptă, asociaţii de magistraţi, cesemeul, mejeul, comisia de la Veneţia, cecereu, deneau, dicotu, siju, ijeu, cejeueu şi asociaţia sexul vs. barza. Toţi cu un unic şi măreţ scop: indepedenţa justiţiei.

Din tribune, unde stăm noi restu’, pare că e un meci de fotbal la care participă în acelaşi timp vreo 10 echipe, care joacă fără minge şi fără arbitru. Şi, ne întrebăm, ăştia pentru ce pm (sau pt, ca să fim progresişti) se luptă? Nu de alta, dar eu cred că era destul de bine stabilit că independenţa justiţiei este un drept fundamental absolut al persoanelor.

Independenţa justiţiei nu este un privilegiu al judecătorilor. Cu atât mai puţin nu este un privilegiu al procurorilor, care nu fac justiţie. În poza aia cu cucoana legată la ochi, care ţine cântarul în mână, nu apar şi procurorii. Şi nici cătuşele.

Independenţa justiţiei nu este iresposabilitatea judecătorilor. Cu atât mai puţin iresponsabilitatea procurorilor. O persoană care nu răspunde, un funcţionar care nu răspunde nu este tanti cu fundă la ochi, este al bătrân cu cerculeţul aurit deasupra capului. Numa El şi-a permis să omoare aproape toţi oamenii de pe pământ de nervi şi să nu răspundă pentru asta.

Independenţa justiţiei nu este o aură de sanctitate auncată de Constituţie asupra a câtorva mii de aleşi, numiţi judecători, şi câtorva mii de wanabe aleşi, numiţi procurori.

Independenţa justiţiei nu este dreptul acestor oameni de a-şi face propriile reguli.

Nu, frate, nu. Independenţa justiţiei este un drept fundamental. Al meu, al tău, al oricărui fraier care ajunge vreodată suspect, inculpat, reclamant, pârât, petent, contestator, intimat, chemat în garanţie sau ce ştiu eu ce calitate te paraşutează într-o sală de judecată. Indepedenţa justiţiei este un drept al judecătorului sau al procurorului numa’ atunci când, în timpul liber, ajunge să fie suspect, inculpat, reclamant, pârât etc. Atunci, da, la fel ca orice alt fraier, are şi judecătorul dreptul la o justiţiei independentă. Cât timp însă stă cu cearceaful negru pe el şi cu insigna în piept, judecătorul nu are niciun drept la o justiţie independentă, ci doar obligaţii.

Iar prima obligaţie este să fie independent. Să îşi pună banda peste ochi, să ia balanţa în mână şi să arate că face dreptate, nu numai să o facă. Nu să aplice legea, nu să se ascundă în spatele unor norme tehnice, nu să se uite pe sub bandană la ce faţă are fraierul din faţa lui, nu să pună magneţi galbeni sub un taler al balanţei, nu să asculte la şoaptele păsărilor care roiesc prin jur. Să îşi câştige respectul în faţa oamenilor, nu să îl cerşească pe scările instanţelor sau în faţa cesemeului. Reputaţia şi independenţa nu se apără prin cereri la cesemeu, ci se câştigă prin ceea ce arăţi în sala de judecată.

Este o judecătoare care, atunci când a prezidat ultima sa şedinţă la o instanţă, îainte de transferul la o altă instanţă, a primit aplauze în picioare de la toţi avocaţii din sală. Ea şi-a câştigat respectul prin ceea ce a făcut în anii petrecuţi la acea instanţă. Mai sunt alţii asemenea, oameni de care îţi pare rău atunci când auzi că pleacă în pensie sau la altă instanţă. Nu cred că vreunul dintre ei a făcut veci vreo cerere de apărare a reputaţiei, a independenţei, a mama dracu’. Pentru simplul motiv că oricine a ajuns în faţa lor a ştiut că are norocul de a fi judecat de către o justiţie independentă.

În schimb, acu ceva vreme, zeci de judecători ai iceceje au cerut la cesemeu să le apere independenţa pe motiv că, într-un gest de apostazie, unebereu a îndrăznit să critice hotărârea prin care Robert Roşu a fost condamnat aiurea. Desigur că cesemeu a intervenit relativ promt şi a apărat această independenţă cu votul covârşitor al procurorilor. Noroc cu cei cinci aleşi, procurori, şi cu votul lor, că altfel cele 4 voturi din 9 de la judecători nu erau de ajuns pentru adoptarea hotărârii. Cât noroc pe ţara asta că procurorii sunt decişi să apere cu dinţii independenţa sistemului judiciar şi a înaltei curţi, că altfel rămânea doamna cu balanţa cu rochiţa ruptă de cuvintele aspre ale răuţilor de la unebereu.

Am încercat să mă uit la şedinţa aia, dar după vreo 15 minute mi s-o făcut rău şi am închis. Cât am văzut, cel mai mult mi-a plăcut că au chemat şi pe cineva de la unebereu să susţină poziţia. De asemenea, mi-a plăcut foarte mult faptul nimeni nu are voie să comenteze asupra unei hotărâri definitive a instanţelor, decât eventual în reviste de specialitate, în care “apreciem” că hotărârea nu este legală. Norocul nostru, al avocaţilor, este că cesemeu nu poate să facă potop şi să ne omoare pe toţi, în afară de unu Moise de la Baroul Neamţ care nu s-a îndoit niciodată de nicio hotărâre a instanţelor.

Aşa, cu hotărârea adoptată, e soft. Pe noi ne doare în cur de hotărâre, judecătorii care au făcut sesizarea se simt deja mai împliniţi, parcă şi aura străluceşte mai tare de atunci, procurorii sunt fericiţi că fără ei se ducea dracu’ toată independenţa lui icecejeu, unebereu e fericit că pare că a fost băgat în seamă. Moise e la Dedeman să cumpere ceva cherestea pentru orice eventualitate, că nu se ştie.

Singuru’ în căcat e Robert. El are un recurs în casaţie în toamnă pe rolul ICCJ. Judecătorii acestei instanţei tocmai ce s-or plâns că unele din criticile contra deciziei de condamnare a lui le afectează independenţa. Criticile au constat în afirmaţia că Robert a fost condamnat pentru că şi-a exercitat profesia de avocat. Iar cesemeu, ca organ colegial, a constatat că el şi-a depăşit atributele profesiei şi că atacul la adresa ICCJ este nedrept. Recursul în casaţie a lui Robert este fondat pe ideea că faptele sale nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât au constat în exercitarea profesiei de avocat.

Va avea parte de o justiţie independentă, dreaptă, cu pangliga pe ochi şi cu talerul drept la toamnă? Poate că da, poate că cei trei judecători vor reuşi să facă asta, habar nu am. Dar, la momentul ăsta, nu se vede asta. Deloc. Iar independenţa justiţiei nu este un drept nici al ICCJ, nici al judecătorilor săi, nici măcar al UNBR. Este dreptul fundamental absolut al lui Robert Roşu.

O să mi se spună, poate, tot felul de argumente care să susţină hotărârea CSM. Ca să fiu sincer, am renunţat demult să am ceva pretenţii de la CSM şi nu neapărat hotărârea lor mă îngrijorează. Cererea judecătorilor ICCJ mă sperie. Mă sperie pentru că ei nu au simţit că le-ar fi fost afectată independenţa cu alte ocazii (protocoale, ascultarea tuturor dintre ei, mesaje cu răcoare de la ambasade etc.), ci doar acum. Ceea ce îmi arată că nu independenţa i-a mânat în luptă, ci nervii produşi de încălcare celei de-a treia porunci.

Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui. (Radu Chiriţă).