Cum bine știm, falsul înseamnă neadevăr. Când este fals cu intenție, cu scop, avem de fapt minciuni. La propriu, prin știri false (fake news) azi se înțeleg falsuri distribuite în populație ca informație de interes larg. Cele mai multe știri false nu sunt inocente. Scopurile lor sunt deturnarea atenției cetățenilor, chiar influențarea comportamentelor, dacă nu crearea de șanse pentru anumiți inși. Mai nou, este vorba și de bani peșin. De pildă, chiar la noi, s-a observat cum unele publicații au atenuat vorbirea despre politici anapoda, după ce guvernul le-a alocat sume.

Recurg la falsuri cei care nu pot convinge altfel, cauza lor fiind penibilă. O fac cei incapabili de competiție democratică. Și cei care vor să fraudeze sau să profite de atacarea mediatică a cuiva. În niciuna dintre categorii nu sunt astăzi puțini. Un aspect care dă de gândit este formarea reporterilor. Redactorii șefi și directorii de publicații trimit adesea la înaintare, de voie-de nevoie, novici cu pregătire precară. Mulți, bunăoară, nu știu că într-o relatare trebuie reținută și opinia celui în cauză. În orice caz, jurnaliștii versați se plâng de calitatea pregătirii jurnalistice ce se face astăzi la noi. Și nu este de mirare. Pregătirea din facultăți este mai curând săracă în cultură și civism. Se dovedește zi de zi că speranța de a crea jurnaliști fără a-i trece prin experiența altor profesii este la fel de iluzorie ca și aceea de a crea veritabili manageri, regizori, magistrați etc.. De aceea, în țări îngrijite de viața cetățenilor, asemenea profesii presupun o cu totul altă pregătire, începând cu durata acesteia.

Falsul și chiar minciuna s-au extins în societățile timpului nostru. Stimulat de semnalări acute (cea a psihiatrului George Șerban și cea a sociologului Robert Hettlage), un renumit istoric a descris ca domenii ale minciunii scrierea istoriei, analizele economice, științele, viața cotidiană (Wolfgang Reinhard, Unsere Lügen Gesellschaft. Warum wir nicht bei der Wahrheit bleiben, Murmann, Hamburg, 2006). În mass media, el a avut în vedere reclame comerciale și noua „corectitudine politică”, dar a lăsat deschisă lista exemplelor.

În această ordine de idei, nu pot să nu-mi amintesc o carte pe care Constantin Noica, tocmai întors atunci din străinătate, mi-a dăruit-o fiindcă l-a stârnit (Klaus Heitmann, Hrsg., Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum, 1775-1918: Eine imagologische Studie, Böhlau Verlag, 1985). Cartea atesta că românii sunt prezentați în imagologia europeană ca stând rău cu adevărul.

Mărturisesc că și mie această singularizare mi s-a părut îndoielnică. Cum se vede și mai bine bine astăzi, pe aceste meleaguri mint senin, ca ceva intrat în natură, cum spunea cunoscutul psihiatru, unii etnici români. Pe lume sunt însă și neromâni care mint. Dacă, de pildă, arunci o privire printre decidenții României actuale – mint inși de diferite origini etnice. Explicația? Minciuna are pe aceste meleaguri origini mai curând în debilitatea statului. După opinia mea, statul român a rămas slab, prea puțin în stare să selecteze oamenii după valoarea lor efectivă și să-i tragă la răspundere pe decidenți, oricine ar fi. De aceea, aici coteriile creează adesea câte un festival al evaluărilor superlative („foarte bun”, „excepțional”, „învățat”, etc.), dar ce rămâne după asemenea scoși în față este de fapt mediocru.

Se poate spune liniștit că, înainte de falsurile mediatice, sunt falsurile politice. La decizii ajung, din nefericire, cum vedem copios pe scena României actuale, inși dintre cei slabi profesional, civic, moral. Nu se poate indica în clipa de față vreun specialist meritos în siajul lor. Iar aceștia nu se pot menține decât falsificând. Să privim, de pildă, falsul cu „v-am adus 81 de miliarde de euro de la Uniunea Europeană”. Este vorba, pentru cetățeanul lucid, de alocări cuvenite țării pe mai mulți ani, la care se adaugă împrumuturi cu dobândă și granturi cu cofinanțare. Nu i-a „obținut” cineva, ci sunt bani ce reveneau conform unor reguli.

Sau falsul că „România stă bine în combaterea pandemiei”. Am spus de la început că, datorită nepriceperii decidenților, România, deși necirculată și izolată de arterele rutiere și feroviare continentale, plătește mai scump cu infectări și decese (vezi A. Marga, Lecțiile pandemiei, 2020). Acum, Eurostatul confirmă că România decidenților actuali este în față, la decese peste media obișnuită.

Să privim falsul „Comisia Europeană nu ne lasă să mărim alocații, salarii, pensii”. În definitiv, de ce încalci legitimarea democratică și pui un insipid „guvern al meu” când ai dus lucrurile în jos și nu ai program? Când nu ești în stare nici să plătești obligațiile legale? Comisia Europeană nu spune să nu mărești, dar îți spune să te bazezi pe ceea ce ai creat. Sau falsul cu uciderea bietului Arthur. Aceasta a fost pusă la cale în mod condamnabil de neisprăviți ajunși să decidă, în cadrul a ceea ce revista „Der Spiegel” numea justificat „braconajul de stat”!

Nu mass media desfigurează prima faptele. Dar, uneori, contribuie, la rândul ei. Dintre deținătorii de roluri publice de mare amplitudine, nu altcineva decât un președinte american a semnalat expansiunea fake news-urilor și transformarea lor în industrie (Donald Trump, Great again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016). Probabil că nu a avut tot timpul dreptate, dar nici nu a greșit continuu.

Pentru cine vrea să-și lămurească lucrurile, este limpede că mass media distribuie știrile în societate și că, la propriu, „mediile” fac parte din „sfera publică” a societății. În definitiv, ele sunt intermediarul între decidenți și cetățeanul care suntem fiecare. Uneori în viață avem adevărul nostru, al fiecăruia, de pildă, dacă ținem sau nu la o ființă, și dreptatea noastră, a fiecăruia, de pildă, dacă am însușit bunuri necuvenite sau nu. Mass media sunt chemate să mențină trează conștiința valorilor conviețuirii.

Aproape fiecare deținător de roluri publice semnificative a fost obiectul știrilor false. Unii dintre cei expuși se neliniștesc. Alții nu se obosesc să combată minciunile, fiind convinși de constatarea lui Schiller – „cu proștii nici Dumnezeu nu reușește”. În plus, dacă un ins vrea să mintă, nu-l poți opri. Aș chiar adăuga: „cu neisprăviții Dumnezeu reușește și mai puțin”. Mai ales când un regim clădit pe fals, cum a fost cel din 2004-2014, cum am spus-o la timp, este în spatele falsurilor! Iar regimul actual reeditează ceea ce a fost mai degradat din istorie.

Ca urmare, România va avea de revizuit din greu judecăți date de instituții din sânul ei. Probabil mai mult decât odinioară, căci drepturile nu pot fi reprimate la nesfârșit de forța administrației! Așa cum a revizuit, de pildă, în 1968, în cazul Lucrețiu Pătrășcanu, cum a făcut-o în 1989, în cazurile Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu și ale altor condamnați politici de după Al Doilea Război Mondial. Odată ce se va normaliza ocuparea funcției de președinte la Cotroceni, iar justiția va putea fi emancipată și făcută dependentă doar de seriozitatea legilor și de integritatea judecătorilor, va veni ziua revizuirii proceselor. Mai ales că multe sunt politice – România, în plină epocă de libertate, ajungând iarăși la practica condamnărilor politice! În definitiv, nu pot fi bază de judecare probe false smulse din corespondența privată sau prin extorcare, probe care nu au legătură cu cauza (telepatia), deducții de la vorbe, la fapte, zvonuri, răfuieli sau faptul că „tu nu îmi placi și mă și concurezi”. Nu se cuvin penalizări pentru ceea ce în alte țări se dau amenzi. Este destul să aplici logica simplă ca să-ți dai seama la ce aberații s-a ajuns.

În România actuală, neputând să se legitimeze prin realizări și fiind străini de mijloacele democratice, decidenții falsifică frecvent. Nivelul lor jos întărește credința unora că „în această societate doar mințind se funcționează”. Teza după care degradarea politicii a antrenat degradarea mass media se reconfirmă. Ca să lămuresc cu instrumente mai profunde știrile false, corelez trei realități: politica, rolul social al mass media și specificiul lor. Argumentez în favoarea unei noi înțelegeri a adevărului.

Putem face astăzi un bilanț al felurilor în care se înțelege politica. Nu rezistă considerarea ei ca prelungire a moralei (Aristotel), căci politica este nutrită de aspirația puterii. Nu rezistă nici politica drept dominare a celorlalți (Hobbes), căci nu se rezolvă nimic fără libertăți. Nu rezistă politica drept întruchipare a „spiritului universal” (Hegel), căci lasă loc abuzurilor celor care pretind că îl reprezintă. Nu rezistă politica sub deviza „toate mijloacele în serviciul scopului” (Max Weber), căci îl favorizează pe cel mai tare. Nu rezistă politica în forma „distincției amic-inamic” (Carl Schmitt), căci distruge valorile și, la urmă, comunitatea. Politica este, în concepția mea, activitatea de asigurare a dezvoltării culturale, economice, sociale dintr-o societate în condițiile comunicării generalizate, care este democrația.

Distorsionarea de astăzi a unor suprafețe din mass media, prin controale politice și economice, reactualizează întrebarea: ce scop au mass media? Mi se pare clar că acestea țin de activitățile în serviciul integrării societății (John Dewey). Ele au menirea să ridice, prin comunicare, disponibilitatea la cooperare a actorilor sociali (Parsons). Mass media rămân „mecanisme sociale”, alături de bani și putere, care facilitează coordonarea de acțiuni prin comunicare (Habermas). Ele sunt parte a schimbărilor sociale în direcția „societății deschise” (McLuhan). Dacă am concepe mass media ca mijloace de reducere a contingenței în societate (Luhmann), am încuraja doar autoritarismul și abuzurile. Opinia mea este că, în mod normal, mass media au ca reper nu interesul unui partid, grup sau ins, ci interesul public. De aceea, ele se și legitimează ca întruchipare a rațiunii.

Dacă aruncăm o privire în dezbaterile care au loc, observăm că mass media sunt privite azi precumpănitor în optica unor discipline care le reduc la transmiterea de mesaje. Sunt de părere că este o simplificare excesivă. În fapt, mass media sunt, cum spune o descriere cuprinzătoare, în același timp afect, situație, capacitate de performanță, valori, influență, afirmare de valori, putere, bani, drept, adevăr, minciună, iubire, bucurie, credință, reputație etc (Jan Künzler, Medien und Gesellschaft, Stuttgart, 1989). Astfel, mass media nu se epuizează cu transmiterea de mesaje.

Pe de altă parte, se înmulțesc astăzi cadrele bune conducătoare de știri false.„Construcția falsului cu camera de filmat” a luat amploare. A apărut funcția de „consilier în relații publice”, care se ocupă de știri convenabile. A apărut „populația ascunsă (hiden people)” a celor care, pe internet, sub anonimat, lansează orice știri. Proliferează „adevăruri parohiale” în medii de socializare. Televiziunea de afecte și talkshow-ul de impresionare sunt curente. Deviza „bad news is good news” domină. „Interesul public” este redus la „interesul unui anumit public”. Integritatea și onoarea nu au trecere.

Așa stând lucrurile, relația mass media au adevărul s-a complicat. Este clar că nu ne duce departe înțelegerea adevărului ca trăire a cuiva. Nici adevărul ca „așa s-a spus”. Nici adevărul ca „așa au declarat autoritățile”. Nici adevărul rezultat din campanii mediatice. Nici un autoritarism – individual, al colectivului, al autorității, al ofensivei mediatice – nu duce la adevăr.

Ce este de făcut cel puțin pentru a reduce știrile false? Nu dă rezultate „cumpărarea de mass media”, căci o societate progresează sesizându-și pe față neajunsurile. „Controlul exterior asupra mass media” nu are cum opri falsurile și ar fi o nouă cenzură. „Recursul la justiție” în caz de litigii înmulțește peste măsură cazuistica, iar mijloacele justiției, cum se observă și în situația de calomnie, sunt firave. „Autocontrolul generalizat al celor din media” este utopic. Ceea ce rămâne promițător constă în elaborarea unui cadru de reguli și promovarea lui de către asociațiile jurnaliștilor.

Soluția imediată, lăuntrică profesiei de jurnalist, este, desigur, sporirea ponderii datelor factuale în informații. Se și vorbește de reguli precum „ținerea elementelor mediale la minimumul posibil, în vreme ce se maximează proprietățile perceptibile ale fenomenului” care se mediatizează (Matthias Vogel, Medien der Vernunft. Eine Theorie des Geistes und der Rationalität auf Grundlage einer Theorie der Medien, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 200, p.392-393). Numai că însuși accesul la „calitățile perceptibile senzorial” este condiționat din multiple direcții. De pildă, de integritatea jurnalistului, de capacitatea lui de înțelegere, de cultura lui, de disponibilitatea lui de a căuta adevărul și dreptatea.

Adevărul și dreptatea se stabilesc, cum știm bine, în asociere cu inteligibilitatea formulărilor, cu onestitatea celui care le prezintă. La ele se ajunge și în funcție de relația cu celălalt, care este vizat de relatare. Scurt spus, la adevăr și dreptate nu se ajunge monologic, cum se crede. Ele presupun tot timpul recunoașterea de către cei implicați – începând cu stabilirea datelor perceptibile.

S-a spus că mass media sunt „medii care ne duc la rațiune și sunt ceva în care rațiunea noastră se realizează” (p.399). Putem fi de acord că așa ar fi bine să fie. Căci numai astfel „lumii postdevărului”, pe care unii au prevestit-o – acea lume în care „faptele stabilite obiectiv sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât apelurile la emoții și credințe personale” (Steve Tesici, A Government of Lies, 1992) – i se va putea face față cu succes (Din Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)

Andrei Marga