România, țara în care calificarea de premier e să nu enervezi pe nimeni

Rectorul Universității din București, Marian Preda, a descoperit piatra filosofală a politicii românești:
Luca Niculescu „are o șansă în plus” pentru că:

• nu poate fi asociat cu niciun partid,
• deci nu trezește ostilitate.

Cu alte cuvinte:

• nu contează programul, viziunea, reformele,
• important este să nu te urască lumea „din reflex”.

După cinci luni de căutări disperate, sistemul românesc pare să fi concluzionat:
„Gata cu premierii din partide! Hai să încercăm ceva nou: unul care nu e de nicăieri.”

„Tardiv, dar cu șanse”: România după cinci luni de încercări și erori

Marian Preda recunoaște: nominalizarea e „tardivă”.
Adică:

• după luni de criză, blocaj politic și parade de nume „cu șanse zero”,
• abia acum pare să existe cineva care să nu enerveze în mod egal toate partidele.

Logica rectorului:

• în contextul ăsta, în care nimeni n-are majoritate și nimeni nu suportă pe nimeni,
• era nevoie de cineva care să nu fie „de la ai noștri” și nici „de la ai lor”.

Concluzia:

• decizia nu e bună în general,
• e „bună doar în context”,
• context care, întâmplător, e haosul total creat fix de partidele care acum au nevoie de un independent ca să se prefacă responsabile.

Independentul de serviciu: nu e „tehnocrat”, e „neînregimentat”

Preda ne explică diferența fină:

• eticheta importantă nu mai e „tehnocrat”,
• ci „independent”.

„Tehnocrat” s-a fumat, a fost folosit de atâtea ori încât a ajuns să însemne:

• politician temporar cu manualul de „apolitic” în buzunar.

Acum se poartă:

• „independent” – adică nu e lipit de vreun partid,
• dar trebuie totuși votat de toate partidele care se detestă reciproc.

E un fel de:

• ginerele perfect pentru o familie dezbinată:
  nimeni nu și l-a dorit, dar toți acceptă că măcar nu e chiar de nesuportat.

România votului „anti”: nu alegem pe cine vrem, alegem pe cine nu mai suportăm mai puțin

Rectorul spune cu o sinceritate brutală:

• „În România, se votează anti.”
• „Toate voturile din ultima vreme au fost voturi împotriva cuiva.”

Tradus:

• nu votăm pentru un proiect,
• votăm împotriva candidatului care ne enervează mai tare.

Și ajungem la concluzia genială:

• „Deci asta e principala calitate a unui premier: să nu fie de la ceilalți.”

Nu să fie competent,
nu să aibă o echipă,
nu să explice ce face cu bugetul și cu crizele,
ci să bifeze următoarea rubrică: „Nu inspiră repulsie”.

Dacă nu te respinge nimeni, ai șanse mari să conduci o țară.

Premierul „anti-repulsie”: longeviv cât durează contextul

În logica asta:

• Luca Niculescu nu e numit pentru ce vrea să facă,
• ci pentru ce nu provoacă: ură, voturi negative, reacții alergice la televizor.

Rectorul o spune clar:

• „Cineva care nu inspiră respingere și vot negativ are un avantaj.”

Adică:

• România, după decenii de politicieni care au stârnit furie,
• se mulțumește acum cu un premier care să nu scoată lumea în stradă chiar din prima zi.

Visul reformei s-a simplificat:

• Nu mai visăm „cel mai bun premier”,
• ne mulțumim cu „cel mai puțin detestat”.

Contextul salvator: când partidele mari nu mai pot, cheamă un „neutru”

Preda ne atrage atenția solemn să „ținem seama de context”:

• partidele tradiționale nu pot singure să facă majoritate,
• nimeni nu vrea să-și asume falimentul următoarei guvernări,
• toate ar prefera să stea la poză, nu la încasat lovituri.

Soluția:

• un premier independent,
• pe care toate îl pot lăuda la început,
• și de care se pot spăla pe mâini la final:
  „N-a fost al nostru, dom’le, era tehnocrat, independent, de sacrificiu…”

Premierul devine astfel:

• un fel de paratrăsnet instituțional,
• menit să atragă supărarea populației,
• în timp ce partidele își refac imaginea pentru următoarele alegeri „anti”.

De la violența din școli la bătaia de joc în politică

Ca exemplu de context, rectorul invocă:

• violența din școli și din familie de acum 35–50 de ani,
• care „nu mai cadrează cu prezentul”.

Corect. Numai că:

• violenței fizice i-a luat locul violența deciziilor politice discutabile,
• iar bătaia nu se mai dă în curtea școlii, se dă în buget, în spitale, în facturi, în taxe.

Diferența:

• atunci știai cine te bate;
• acum, cu un premier independent, riscul este să nu mai știm exact cine decide și cine e responsabil,
  pentru că toți pot spune: „Nu e al nostru, dar l-am votat pentru stabilitate”.

România, laborator politic: să încercăm cu unul care n-a intrat încă în oala lor

În final, mesajul implicit e următorul:

• după cinci luni de eșecuri la desemnări,
• după ani de voturi „anti”,
• după generații întregi de oameni care nu mai cred în nimeni,

clasa politică experimentează o formă nouă de „responsabilitate”:

• să punem premier pe cineva care nu e din niciun partid,
• dar care trebuie, cumva, să le rezolve tuturor problemele,
• fără să aibă spatele politic necesar unor reforme dure.

Dacă reușește, toți vor spune: „Vedeți ce bine am ales?”.
Dacă eșuează, toți vor spune: „Noi am zis de la început că independenții nu sunt soluția.”

Așa arată, în România, „premierul cu șanse în plus”:
nu e ales pentru ce reprezintă, ci pentru că, în sfârșit, pare să fie cineva pe care nu avem încă reflexul național de a-l vota… împotrivă. ”’