Într-o mișcare ce ar putea redefini capacitatea strategică a Statelor Unite, Secretarul Apărării (Secretary of War, în traducerea originală a funcției propuse), Pete Hegseth, a prezentat recent o viziune puternică pentru reforma achizițiilor militare. Agenda sa ambițioasă vizează consolidarea puterii și descurajării americane pentru generațiile viitoare, printr-o metodă radicală: eliminarea asfixierii birocratice și regulatorii care a constrâns industria americană, construind un sistem capabil să furnizeze forțelor armate cele mai bune inovații, la viteza și scara impuse de un conflict.

Birocrația sufocantă și riscul penuriei militare

Potrivit viziunii expuse, această reformă trebuie să includă o componentă pe care Pentagonul nu a adoptat-o niciodată pe deplin: piețele de capital americane. Statele Unite dețin cele mai adânci rezervoare de finanțare privată și o economie a inovației fără egal. Cu toate acestea, sistemul de gestionare a stocurilor de armament militar „funcționează ca un magazin alimentar est-german falimentar”, conform unei metafore sugestive. Când aliații sunt atacați, de la Ucraina și Israel ieri la Taiwan sau Polonia mâine, președinții americani se confruntă cu o alegere pe care nu ar trebui să fie nevoiți să o facă: să ajute un partener sau să-și priveze propriile forțe de echipamentele necesare. Această penurie nu este rezultatul lipsei de fonduri, ci al unui sistem lent, inflexibil și subfinanțat din punct de vedere al capitalului, într-o eră de conflict continuu și competiție strategică.

Investitorii privați: Inovatori fără acces la producție de masă?

În ultimul deceniu, investitorii privați au devenit unul dintre cei mai importanți motoare ale inovației în apărarea SUA. Fondurile de capital de risc și de creștere au injectat miliarde în domenii precum drone, autonomie, senzori, automatizare de producție, componente hipersonice și platforme ISR (Intelligence, Surveillance, Reconnaissance). Startup-uri precum Anduril, Shield AI și Saildrone au demonstrat că capitalul privat poate acționa mai rapid, își poate asuma mai multe riscuri și poate livra capabilități într-un ritm pe care guvernul, cu sutele sale de miliarde de dolari în fonduri de dezvoltare a armamentului, nu îl poate egala. Ceea ce capitalului privat nu i s-a permis să facă este cel mai simplu lucru: să ajute la construirea inventarului. „Încurajăm investitorii privați să ajute la inventarea armelor, dar nu la producerea și stocarea lor. Acest lucru nu are sens”, se arată în analiza strategiei propuse.

Modelul SIPV: Un nou arsenal pentru o nouă eră

Soluția propusă se numește „Surge Inventory Purchase Vehicle” (SIPV), sau Vehicul de Achiziție a Stocurilor de Urgență. Modelul este simplu:

1. Capitalul privat ar finanța producția de echipamente militare complet configurate și testate, sub supravegherea SEC (Comisia pentru Valori Mobiliare și Burse) și a Pentagonului, folosind contracte comerciale, nu sistemul tradițional de achiziții militare.
2. Departamentul de Război (War Department) ar defini standardele de pregătire, configurația și cerințele de depozitare.
3. Pentagonul și aliații aprobați ar deține opțiuni de cumpărare (call options), oferindu-le dreptul de a achiziționa sistemele la prețuri prestabilite și echitabile. „Gândiți-vă la asta ca la o obligațiune de război a secolului XXI, doar că una care produce tancuri, drone și rachete pentru războaiele viitoare, nu pentru cele prezente”, explică documentul.

O „brigadă la cheie”: Avantaje concrete și precedente inspiratoare

Imaginați-vă o Brigadă de Luptă Blindată: 87 de tancuri Abrams, 152 de vehicule de luptă Bradley, 18 obuziere Paladin, plus muniții și kituri de susținere, cu un cost de producție de aproximativ 3-4 miliarde de dolari. Astăzi, armata americană ar aștepta ani pentru ca producția să se realizeze, prea târziu în cazul izbucnirii unui război. Un SIPV ar putea finanța și produce o „brigadă la cutie”, stoca-o și o face imediat disponibilă la nevoie. Acesta nu este un model pur teoretic. Securitatea națională deja utilizează pregătirea bazată pe capital privat: Programul de Securitate Maritimă plătește transportatorilor comerciali să mențină nave pentru activare în timp de război, iar Rezerva Strategică de Petrol utilizează depozitare închiriată și acorduri de schimb.

Alianțe industriale și locuri de muncă americane

O structură similară ar putea exista pentru apărare, cu investitori deținând stocuri de echipamente standardizate și vânzând disponibilitatea și pregătirea către Pentagon sau aliații săi. Aceasta ar beneficia nu doar SUA, ci și aliații și partenerii săi din întreaga lume. Miliarde de dolari în noi investiții străine directe curg în Statele Unite, pe măsură ce aliații încearcă să compenseze tarifele, să securizeze lanțurile de aprovizionare și să aprofundeze legăturile industriale. Administrația ar putea canaliza o parte din acest capital către producția de apărare, respectând trei reguli:

1. Națiunile care co-investesc într-un SIPV ar avansa în linia de achiziție pentru inventarul acelui fond.
2. Aliații de încredere care investesc în SIPV-uri ar beneficia de un proces simplificat de Vânzări Militare Străine (FMS), fiind aprobați automat, astfel încât în timp de război să poată pur și simplu să extragă materialele necesare. (O provocare ar fi obținerea sprijinului Congresului; o alternativă ar fi ca, odată ce un sistem este aprobat de Departamentul de Stat, cazurile viitoare să nu mai necesite aprobare, accelerând procesul pre-Congresional).
3. Echipamentele trebuie fabricate în unități americane, susținând locuri de muncă industriale bine plătite. Acest sistem creează o situație de câștig-câștig-câștig: muncitorii americani construiesc sisteme avansate, aliații cofinanțează producția, iar Statele Unite și partenerii săi obțin acces imediat la echipamente la prețuri previzibile.

Economia fondurilor și controlul riscurilor: Nu e privatizarea războiului, ci capitalizarea pregătirii

Fiecare SIPV ar putea strânge 4-8 miliarde de dolari, concentrându-se pe o clasă specifică de echipamente, cum ar fi muniții, drone, vehicule blindate, componente de rachete sau pachete de piese de schimb. Pentagonul ar plăti o mică „reținere anuală pentru pregătire” (aproximativ 2%) pentru depozitare și întreținere, efectuată sub stricta supraveghere a DoD (Departamentul Apărării). Pentru a atrage capital, investitorii ar primi randamente de 8-12%, puțin mai mari decât alte fonduri de infrastructură critică, având în vedere riscurile politice și de obsolescență. Acest randament ar fi generat de prețuri mai mari pentru echipamentele achiziționate imediat. În esență, există două opțiuni: achiziția cu întârziere de câțiva ani la un preț redus, sau achiziția imediată la un preț mai mare. Dacă echipamentele încep să se invechească înainte de a fi cumpărate, Pentagonul ar executa un schimb garantat al echipamentelor vechi cu echipamente noi, pe care le-ar fi achiziționat oricum.

„Este corect să spunem că acest tip de acord pur și simplu nu va fi pentru toată lumea în lumea finanțelor – și este în regulă”, subliniază analiza. Este, în esență, crearea unui parteneriat între un număr limitat de investitori din fonduri private și guverne străine care fie au nevoie de recompense monetare pe termen lung, fie își acoperă riscurile strategice de război. Cu un deceniu în urmă, nimeni nu ar fi prezis sutele de miliarde care curg în startup-uri de apărare, deci nu există niciun motiv să presupunem că nimeni nu va dori să participe la această structură. Niciuna dintre aceste măsuri nu cedează controlul guvernului SUA. Pentagonul ar avea inspectori care să certifice pregătirea. Depozitele ar putea funcționa conform standardelor militare de securitate. Firewall-uri etice ar preveni lobby-ul în jurul deciziilor privind opțiunile de cumpărare. Autoritatea politică rămâne în totalitate în mâinile guvernului. „Critically, this is not about privatizing war. It is about capitalizing readiness,” se afirmă cu tărie.

Următorul război nu va aștepta reprogramări congresionale sau linii de producție de trei ani. America are nevoie de adâncime strategică acum, nu în anii 2030. Capitalul privat oferă această adâncime prin eliminarea lacunelor de producție între contractele majore, crearea de inventare imediat disponibile, absorbția riscului financiar suportat acum în întregime de contribuabili, accelerarea curbelor de învățare în producție și permiterea producției pe mai mulți ani fără bătălii anuale pentru alocații. Extinderea capitalului privat către producție și stocare este pasul logic următor. Cu SIPV-uri, SUA își poate umple din nou rafturile goale, își poate reconstrui inima industrială, poate consolida descurajarea aliată și se poate asigura că președintele nu se va mai confrunta niciodată cu alegerea între a ajuta un aliat și a-și goli forțele. „Este timpul să facem din Statele Unite, încă o dată, armurierul de încredere al lumii, o națiune a cărei inimă industrială bate pentru libertate și ale cărei rafturi nu vor mai fi goale niciodată.”