În timp ce Pentagonul depune eforturi intense pentru a stimula producția internă de drone, oficialii militari și liderii din industrie sunt divizați cu privire la eficacitatea strategiei actuale. Miza este crearea unei baze industriale de producție solide și durabile, însă incertitudinea privind cererea pe termen lung amenință să submineze aceste obiective strategice.

„Există multe semnale pozitive, dar avem nevoie de certitudini: avem nevoie de o cerere susținută și normalizată”, a declarat recent James Slider, CEO-ul Performance Drone Works, pentru Breaking Defense. Potrivit acestuia, o cerere sănătoasă ar însemna angajamente clare, cum ar fi livrarea a 1.000 de drone pe lună pe parcursul unui an întreg, nu doar comenzi izolate.

Un model de achiziție bazat pe cerere indusă

Pentru a încuraja companiile să dezvolte drone și să-și extindă capacitățile de producție fără a garanta inițial comenzi pe termen lung, Pentagonul a lansat multiple competiții și mecanisme de finanțare. Obiectivul este construirea unei capacități de producție interne, dar liderii din industrie avertizează că lipsa predictibilității ar putea descuraja investițiile necesare.

Armata, cel mai mare consumator de drone mici, încearcă să „inducă artificial” semnale de cerere pentru industrie. „Încercăm să forțăm apariția unui lanț de aprovizionare în interiorul țării și există multe companii care spun că pur și simplu nu există suficientă cerere pentru ca ele să investească în acest lucru”, a explicat Jon Strzelec, responsabil cu producția avansată de drone mici în cadrul Army Materiel Command.

Programul „Drone Dominance” și logica competiției

Programul „Drone Dominance” este exemplul cel mai clar al acestei abordări: o serie de competiții de tip „gauntlet” menite să ofere companiilor oportunități repetate de a câștiga contracte mai mici, însumând un total de 1 miliard de dolari pe doi ani.

Deși Pentagonul a selectat deja zeci de companii pentru livrarea a zeci de mii de drone în cadrul diferitelor etape ale programului, premiile nu garantează comenzi viitoare. Această incertitudine reflectă o provocare majoră: pe de o parte, competițiile repetate permit selectarea celor mai noi tehnologii și încurajează inovația; pe de altă parte, lipsa comenzilor predictibile face extrem de dificilă justificarea investițiilor pe termen lung pentru extinderea liniilor de producție.

Provocările financiare și riscurile strategice

Pentagonul a conturat planuri de a investi aproape 55 de miliarde de dolari în inițiative de autonomie în bugetul pentru anul fiscal 2027. Totuși, majoritatea acestor fonduri a fost solicitată printr-un pachet de reconciliere, a cărui aprobare rămâne incertă în Congres.

Andrew Evans, directorul Biroului de Strategie și Transformare din cadrul G-2 al Armatei, a calificat situația drept „provocarea economică supremă”. „Provocarea cu care se confruntă liderii noștri este: cum poți stimula industria să construiască dacă perioada de comandă este atât de episodică?”, a întrebat acesta retoric.

Industria, între prudență și pragmatism

Opiniile din industrie rămân împărțite. Unii lideri, precum Callan Carpenter, directorul de venituri al Skydio, consideră că semnalele de cerere sunt „foarte puternice” și vin nu doar de la Pentagon, ci și de la alte agenții guvernamentale.

În schimb, alți directori subliniază că investițiile majore necesită încredere. „Dacă aș fi un producător de sisteme de drone, nu aș investi înainte de a avea o sumă foarte mare de bani sau un semnal de cerere consistent”, a explicat John Burer, CEO-ul grupului American Center for Manufacturing & Innovation. „O competiție de tip test este excelentă pentru a demonstra funcționalitatea, dar scalarea producției necesită o mentalitate diferită, concentrată pe costuri și predictibilitate.”

Un pariu strategic încă deschis

Chiar dacă oficialii Pentagonului și Congresul reușesc să identifice surse de finanțare stabile, succesul acestui pariu strategic depinde de echilibrul fragil între dorința de inovație rapidă și necesitatea unei producții de masă predictibile.

Fără comenzi continue, industria avertizează că sistemul de „competiție continuă” ar putea crea mai multă instabilitate decât progres. „Nu există ofertă fără cerere”, a subliniat Chad Chasteen, de la AV, într-o discuție recentă. „Competiția continuă nu înseamnă că forțezi industria să completeze cereri de informații la nesfârșit. Trebuie să existe atribuiri continue, comenzi continue pentru a crea acea piață.”

În acest context, fluxul de fonduri pentru Task Force Autonomous Warfare (fostul pachet DAWG) ar putea reprezenta indicatorul decisiv: dacă banii vor ajunge efectiv în contracte, încrederea industriei ar putea crește; în caz contrar, efortul Pentagonului de a construi o bază industrială de drone de ultimă generație riscă să rămână o ambiție neîmplinită.

Compania JVIS, furnizor de componente pentru industria auto, a inaugurat astăzi o divizie dedicată apărării, devenind cea mai recentă firmă din Michigan care își extinde activitatea către sectorul militar. Anunțul vine în timp ce statul încearcă să-și recapete statutul de centru major al producției de apărare din Statele Unite, valorificând experiența acumulată în industria auto și în alte ramuri comerciale.

„Michigan a construit o dată Arsenalul Democrației și intenționăm să-l construim din nou”, a declarat Alan Wagner, directorul general al noii companii JVIS Defense and Aerospace, într-un comunicat de presă. „Astăzi este vorba despre readucerea în Michigan a proiectelor din domeniul apărării și a locurilor de muncă bine plătite care le însoțesc — aici, unde au existat dintotdeauna talentul ingineresc și expertiza de producție.”

Primul contract: o unitate auxiliară de alimentare pentru Armată

JVIS Defense and Aerospace va funcționa ca o companie independentă, separată de activitatea tradițională a JVIS, și va furniza o gamă de „soluții avansate de apărare”, potrivit comunicatului.

Înaintea inaugurării, un purtător de cuvânt al companiei a declarat pentru Breaking Defense că noua divizie a obținut deja primul său contract: un acord în valoare de 13,2 milioane de dolari cu Ground Vehicle Systems Center al Armatei SUA. Contractul vizează unitatea auxiliară de alimentare „Silent Watch”.

Sistemul transformă motorina în energie electrică pentru alimentarea echipamentelor militare fără ca acestea să se bazeze exclusiv pe generatoare diesel. Acestea din urmă pot produce semnături termice importante și mult zgomot, factori care pot face trupele mai ușor de detectat de către adversari.

Armata caută alternative la generatoarele diesel

Contractul apare după ce înalți responsabili ai Armatei au declarat, în august, în fața unui public din Detroit, că forțele terestre au nevoie de soluții de alimentare cu energie mai ușor de transportat și desfășurat. În prezent, soldații nu dispun de suficientă energie pentru a încărca eficient drone, sisteme de comunicații, centre de comandă și alte echipamente.

Oficialii au avertizat că soluția nu constă pur și simplu în achiziționarea unui număr mai mare de generatoare, în folosirea unor baterii mai grele sau în dependența exclusivă de combustibili lichizi.

„Trebuie să schimbăm faptul că, în continuare, combustibilul lichid este cea mai densă și eficientă formă de a transporta energie pe câmpul de luptă. Trebuie să schimbăm acest lucru”, a declarat atunci Alex Miller, directorul tehnologic al Armatei.

Miller a făcut apel la industria din Michigan să contribuie la rezolvarea problemei, invocând experiența locală în producție și inginerie, acumulată de-a lungul mai multor generații. El a spus că tocmai companiile prezente în sală — cu experiență în domeniu încă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial — ar putea ajuta Armata să dezvolte soluții noi.

Planul statului vizează un spectru mai larg de tehnologii

Inaugurarea JVIS Defense and Aerospace survine la scurt timp după publicarea unui plan strategic pe cinci ani al Michigan Office of Defense and Aerospace Innovation, sau ODAI. Strategia urmărește să folosească mai eficient industria auto și alte sectoare comerciale ale statului în proiecte de apărare.

Planul, semnat de guvernatoarea statului, Gretchen Whitmer, vizează atragerea de contracte militare nu doar pentru vehicule terestre, ci și pentru drone, producție spațială și alte domenii tehnologice emergente.

Printre obiectivele strategiei se numără atragerea companiilor și proiectelor cu impact major, accelerarea cercetării aplicate și extinderea capacității de producție pregătite să răspundă cerințelor sectorului de apărare.

Whitmer a scris că strategia „va evolua în fiecare zi, pe măsură ce aprofundăm parteneriatele, atragem investiții, colaborăm cu parteneri din sectorul privat și din mediul academic, accesăm capital privat, obținem oportunități federale și avansăm inițiative majore pentru a consolida rolul Michiganului în apărarea națională”.

Un val de companii auto se orientează către apărare

JVIS se alătură altor companii din Michigan care și-au extins în ultimele luni activitatea către sectorul militar. Printre acestea se numără Ford, General Motors, Pratt Miller, Roush și start-up-ul Salient Motion, care urmăresc noi contracte pentru vehicule terestre și roboți.

Salient Motion a explorat, de asemenea, posibilitatea de a dezvolta componente pentru sisteme de muniții, inclusiv pentru racheta PAC-3.

Aceste inițiative reflectă un efort mai amplu al statului de a transforma capacitățile construite pentru industria auto și alte sectoare comerciale în resurse utile pentru apărare. Oficialii și companiile speră că infrastructura de producție, competențele tehnice și forța de muncă specializată din Michigan pot ajuta Armata să răspundă unor cerințe militare aflate în schimbare.

Investițiile urmăresc și locuri de muncă, și securitate națională

Senatorul democrat Gary Peters, care reprezintă Michiganul, a participat la ceremonia de deschidere a diviziei. El a declarat că statul continuă să producă vehicule și tehnologii avansate menite să protejeze militarii americani.

„Investiții precum acest nou centru tehnologic consolidează această moștenire prin stimularea dezvoltării tehnologiilor de apărare de generație următoare, crearea unor locuri de muncă bine plătite în Michigan și întărirea securității noastre naționale”, a spus Peters.

Pentru Michigan, intrarea JVIS în sectorul apărării și noua strategie a ODAI sunt pași concreți într-un efort mai amplu de a atrage proiecte militare și investiții federale. Rămâne de văzut în ce măsură această tranziție va transforma avantajele industriale ale statului în contracte durabile și capacități de producție pe termen lung.

În fața unor amenințări digitale care se schimbă rapid și a unei cereri tot mai mari pentru capabilități cibernetice, Pentagonul încearcă să regândească modul în care colaborează cu firmele private. Noua direcție, cunoscută sub numele de Cyber Effects-as-a-Service (CEaaS), urmărește să treacă de la achiziția de instrumente și servicii punctuale la contractarea unor efecte concrete, obținute sub coordonarea și controlul guvernului.

Miza este una operațională: companiile nu ar mai furniza doar tehnologie sau consultanță, ci ar putea participa direct la executarea unor misiuni cibernetice autorizate. Inițiativa promite acces mai rapid la expertiza și infrastructura industriei, dar ridică întrebări dificile despre răspundere, supraveghere și riscul ca firmele private să devină ținte ale unor adversari statali.

De la furnizor de instrumente la partener în misiune

Katie Sutton, responsabilă de politica cibernetică a Departamentului Apărării, susține că nevoile comandanților militari și ale conducerii Pentagonului depășesc cu mult capacitatea pe care guvernul o poate pune la dispoziție. În opinia sa, relația cu industria trebuie să evolueze: nu doar contracte pentru echipamente sau personal, ci parteneriate care să valorifice mai direct expertiza tehnică și capacitatea de inovare a companiilor.

Schimbarea ar însemna trecerea de la o relație contractuală convențională la una cu o componentă operațională mai pronunțată. Pentagonul ar stabili obiectivele și limitele misiunii, iar firmele ar contribui cu personalul, metodele, instrumentele și infrastructura necesare pentru a produce efectul solicitat.

Oficialii americani au descris această abordare drept o modalitate de a răspunde mai rapid la amenințări care se desfășoară la viteza tehnologiei. În loc să cumpere o capacitate pe care operatorii militari trebuie apoi să o integreze, guvernul ar putea contracta direct un rezultat definit — de pildă, obținerea accesului la o anumită rețea, în condițiile aprobate de autorități.

De ce se accelerează schimbarea

Presiunea vine atât din interiorul guvernului, cât și din sectorul privat. Unele start-up-uri specializate în operațiuni cibernetice își construiesc deja modelul de afaceri în jurul unor servicii operaționale, în vreme ce firmele consacrate și marii contractori din domeniul apărării încearcă să-și asigure un rol central în noul ecosistem.

Pentagonul pare interesat în special de companii mai mici, susținute de investitori privați și fonduri de capital de risc. Acestea pot dezvolta tehnologii și metode noi fără structurile și costurile marilor organizații, deși avantajul financiar și agilitatea lor nu elimină întrebările privind fiabilitatea, securitatea și supravegherea.

Interesul investitorilor pentru companiile axate pe efecte cibernetice a crescut în ultimii ani. În paralel, Departamentul Apărării a început să discute cu firme din domeniul inteligenței artificiale și al tehnologiilor de apărare pentru a identifica scenarii în care modelul ar putea fi aplicat.

Exercițiu de testare, nu încă un model complet definit

La sfârșitul lunii septembrie, biroul lui Sutton a organizat un exercițiu de simulare cu reprezentanți ai industriei și ai Comandamentului Cibernetic al SUA. Participanții au analizat cum ar putea fi construite formule noi de cooperare pentru a furniza efecte cibernetice la scara și în ritmul cerute de mediul actual de securitate.

Exercițiul a urmărit să mute discuția de la principii generale la posibile modalități practice de aplicare. Pentagonul intenționează să folosească rezultatele pentru a rafina cadrul CEaaS și pentru a identifica oportunități pe termen scurt. Totuși, detaliile esențiale — de la tipurile de misiuni până la procedurile de autorizare și control — rămân în curs de elaborare.

O ruptură față de modelul tradițional de achiziții

În sistemul convențional, guvernul formulează o cerință, iar companiile licitează pentru a furniza instrumentele, personalul sau expertiza solicitate. Contractorii pot sprijini planificarea și pot lucra alături de operatorii militari, însă responsabilitatea operațiunii rămâne în principal la nivel guvernamental.

CEaaS ar pune accentul pe efectul urmărit, nu pe produsul sau instrumentul cumpărat. O firmă ar putea primi sarcina de a obține acces la o rețea vizată sau de a produce o perturbare, folosindu-și propriile resurse ori colaborând cu personalul militar. În toate cazurile, potrivit cadrului descris de Pentagon, guvernul ar păstra controlul asupra obiectivelor, autorizărilor și atribuțiilor care nu pot fi transferate sectorului privat.

Această distincție este crucială: contractorii nu ar avea libertatea de a-și alege singuri țintele sau de a desfășura operațiuni fără aprobarea autorităților. Ei ar acționa în limitele unei misiuni stabilite de guvern, cu supravegherea acestuia.

Viteza și accesul la inovație, în schimbul unor riscuri noi

Susținătorii modelului afirmă că instrumentele comerciale sunt adesea disponibile mai repede decât soluțiile dezvoltate prin procese guvernamentale îndelungate. Într-un domeniu în care vulnerabilitățile și tehnicile de atac se schimbă constant, capacitatea de a folosi rapid tehnologii deja existente ar putea oferi comandanților mai multe opțiuni.

Dar contractarea unui rezultat nu înseamnă că acesta poate fi garantat. Operațiunile cibernetice depind de factori greu de anticipat: arhitectura rețelelor, reacția adversarului, măsurile de apărare și schimbările intervenite pe parcursul misiunii. O firmă poate promite resurse și competențe, însă succesul operațional nu este întotdeauna controlabil în același fel ca livrarea unui echipament.

Mai rămâne și întrebarea ce fel de misiuni ar urma să fie încredințate companiilor: operațiuni împotriva grupărilor criminale și a actorilor non-statali sau acțiuni cu riscuri mult mai mari împotriva unor state.

Contractorii pot deveni ținte

Una dintre cele mai serioase preocupări este expunerea firmelor și a angajaților lor. Dacă o companie desfășoară operațiuni în afara propriilor rețele și infrastructuri, adversarii ar putea să o considere parte a conflictului și să o vizeze. Angajații pot ajunge, de asemenea, în situația de a răspunde civil sau penal în jurisdicții străine, fără protecțiile juridice de care ar putea beneficia personalul guvernamental.

Riscul nu este doar juridic. O companie identificată ca participant la operațiuni cibernetice poate deveni o țintă pentru atacuri de represalii, spionaj sau sabotaj. Acest lucru ar putea afecta nu doar contractorul, ci și clienții, angajații și infrastructura sa comercială.

Cerințele prea precise pot dezvălui vulnerabilități

Modul în care Pentagonul formulează contractele va conta la fel de mult ca operațiunile în sine. Dacă solicitările descriu prea exact efectul dorit, acestea ar putea dezvălui adversarilor ce capabilități îi lipsesc guvernului sau ce obiective nu poate atinge singur.

O cerință formulată prea restrâns ar putea deveni, în practică, un indiciu despre lacunele operaționale ale armatei. De aceea, Pentagonul va trebui să găsească un echilibru: suficientă precizie pentru ca firmele să înțeleagă misiunea, dar nu atât de multă încât să expună informații sensibile.

Controlul democratic, miza decisivă

Dincolo de dificultățile tehnice, experții avertizează asupra riscului ca programul să crească fără reguli de guvernanță solide. O dependență tot mai mare de contractori ar putea extinde treptat rolul acestora în operațiuni sensibile, inclusiv în acțiuni împotriva unor rivali înarmați nuclear.

Există și riscul opus: dacă primele inițiative eșuează, autoritățile ar putea răspunde prin relaxarea restricțiilor și acceptarea unor riscuri mai mari. În ambele scenarii, lipsa unei supravegheri clare ar putea transforma un program menit să completeze capacitatea guvernului într-un mecanism greu de controlat.

Pentagonul a explorat deja extinderea rolului sectorului privat în spațiul cibernetic. Administrația americană a emis în august un ordin executiv care stabilește un cadru pentru operațiuni ale companiilor împotriva organizațiilor criminale transnaționale, sub coordonarea Departamentului Justiției și a Departamentului pentru Securitate Internă. Separat, o prevedere inclusă în proiectul anual de politică a apărării, aprobat de Senat, ar autoriza un program-pilot prin care contractorii ar putea desfășura operațiuni de acces folosind propria infrastructură.

O evoluție inevitabilă sau o linie care nu trebuie depășită?

Pentru susținători, implicarea mai amplă a companiilor private este răspunsul pragmatic la un deficit de capacitate și la faptul că multe dintre tehnologiile relevante sunt dezvoltate în afara guvernului. Industria construiește o mare parte din infrastructura și instrumentele care definesc spațiul cibernetic, iar autoritățile vor să valorifice această expertiză mai direct.

Însă transformarea contractorilor în participanți operaționali schimbă natura parteneriatului. Nu mai este vorba doar despre achiziții și sprijin tehnic, ci despre delimitarea responsabilității pentru acțiuni care pot avea consecințe strategice și juridice majore.

CEaaS ar putea oferi Pentagonului acces mai rapid la capabilități de care are nevoie. Dar succesul său va depinde nu numai de tehnologie și de viteza de execuție, ci și de reguli clare: cine autorizează misiunile, cine răspunde pentru efectele lor și cum se împiedică extinderea necontrolată a rolului sectorului privat în războiul cibernetic.