17 noiembrie 2015 a reprezentat apogeul puterii lui Florian Coldea. În acea zi a depus jurământul și a început să lucreze guvernul Cioloș. Influența și prestigiul celui care conducea Serviciul Român de Informații crescuseră exponențial în ultimii ani și implicarea sa în constituirea respectivului guvern a venit ca un fapt firesc, pe care presa l-a consemnat resemnată și pe care nimeni nu l-a denunțat ca un derapaj major al prea-tinerei noastre democrații.

Anul care a urmat, 2016 poate fi considerat, practic, anul lui Coldea. Partidele, baza oricărei democrații politice de tip occidental, fuseseră puse între paranteze și guvernarea se realiza prin intermediul unor oameni numiți, nu aleși, pe care Parlamentul îi validase de frică, căci toate vocile teleghidate urlau cum că țara este în criză și se va întâmpla o mare nenorocire dacă nu vom avea guvernul respectiv, croit după porunca lui Klaus Iohannis, cu „oameni noi” adică.

Lumea reală ne arăta, însă, o creștere economică de 3,7% pe anul 2015, deficitul bugetar a fost puțin mai mic de 1,5% din PIB – cel mai redus de după 1989, iar inflația a fost, pentru prima oară, negativă, adică am avut o deflație, o scădere a indicelui creșterii prețurilor de consum. Cam așa arăta „criza” din noiembrie 2015, pe care o prevesteau toate vocile cu epoleții ascunși pe sub cămașă.

Se întâmplase, însă, marea catastrofă de la clubul Colectiv, iar un tânăr polițist murise în convoiul care îl transporta cu girofar pe ministrul de Interne între două cartiere bucureștene. Fără nicio îndoială, guvernul Ponta suferea de aroganță, afișa o suficiență nejustificată și polarizase societatea pe teme nepopulare, dar o criză, în termeni reali era cât se poate de departe.

Economia mergea bine, dar lucrurile nelalocul lor din societate erau fix la fel ca întotdeauna după 1989: sistemul public se umfla zi de zi cu noi și noi nepoți și amante, primarii se comportau ca niște proprietari de sclavi, doctoratele curgeau râu pe la Academia de Poliția și cea a SRI.

Nimic din criza morală din 2015 nu s-a rezolvat până astăzi. Ba dimpotrivă, am putea spune. Cu toate acestea, românii au uitat bucuroși de fundamentul politicii democratice, alegerile și aritmetica parlamentară și au aprobat, cu entuziasm, un guvern cu oameni numiți.

O întrebare pe care nu ne-am pus-o deloc atunci cu suficientă convingere este:„Numiți de cine?”. Căci cel care părea marele câștigător al zilei, Klaus Iohannis, nici măcar nu îi cunoștea pe unii dintre miniștri. Ba nici măcar Dacian Cioloș, cel care, formal, își alesese echipa, nu îi cunoștea.

Este, poate, momentul să vedem cum am ajuns aici. Boala Coldea a fost indusă României de fostul președinte Traian Băsescu, care l-a numit pe Florian Coldea în fruntea organigramei militare a SRI; adică în funcția de „prim adjunct” al directorului SRI. Un fapt straniu străbate perioada Traian Băsescu și care nu pare a fi sărit în ochii cuiva: de-a lungul îndelungatei cariere politice a acestuia, Colegiul pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a emis mai multe decizii în care îl declarau pe Băsescu curat, adică se spunea acolo, negru pe alb, că nu „fost colaborator al securității”.

Brusc, după plecarea lui Coldea de la SRI, același CNSAS descoperă mai multe dovezi cum că Băsescu fusese „colaborator al securității” încă din 1975.

Dovezile găsite de CNSAS după pensionarea fostului „prim adjunct” par destul de solide, de vreme ce au fost acceptate și de cea mai înaltă instanță de judecată din țară, care îi confirmă fostului președinte calitatea de colaborator al fostei Securități, scoțându-l din politică pe ușa din dos.

Și ne întoarcem la noiembrie 2015, apogeul regimului Coldea. Nu știu multe lucruri despre majoritatea dintre miniștrii din guvernul Cioloș, dar mi-a sărit în ochi unul pe care îl cunoșteam de mult, încă de la începutul anilor ’90, de când eram la PNȚCD, Marius Bostan pe numele său. Acesta a devenit cunoscut la nivel național atunci când, brusc și în afara logicii luptelor interne din partid (pe care le duceam atunci împreună), i-a cerut demisia lui Corneliu Coposu pentru vina de a-l fi desemnat pe Emil Constantinescu candidat la președinție din partea partidului!

În mod cât se poate de previzibil, Coposu l-a exclus imediat din partid pe tânărul Bostan, ba chiar a pedepsit (nemeritat) toate organizațiile de tineret, cărora le-a suspendat activitatea. După moartea lui Coposu, PNȚCD ajunge la guvernare și impetuosul Bostan, deși nu mai era membru al partidului, capătă funcția de director al direcției care coordona prefecții României.

De această dată, ascensiunea și puterea tânărului director aveau la bază atașamentul acestuia față de Dorin Marian, consilierul pentru securitate al președintelui Constantinescu (da, același cu contestatul Constantinescu din urmă cu doar câțiva ani). Mai trece un timp și Bostan, devenit între timp un prosper om de afaceri, ajunge să fie trimis de regimul Băsescu să reprezinte statul în conducerea Telekom România (fosta Romtelecom), de unde sare direct la masa guvernului Ciorbea, în calitate de ministru. Dar așa se întâmplă când supralicitezi puterea colegilor cu caschetă, căci, abia atunci, Colegiul pentru Studierea Arhivelor Securității emite o adeverință care ar putea explica multe, conform căreia Bostan „este posesor al dosarului fond rețea nr R417477″.

Adică, aflăm de la CNSAS că ministrul lui Cioloș, elev la un liceu din Focșani, a fost recrutat pentru a supraveghea informativ elevii din liceu, precum și elevii-navetiști de pe ruta Adjud-Mărășești-Focșani și că omul semnase un angajament în 1987 cu numele de cod Vasilescu. În finalul „adeverinței”, în mod cât se poate de curios, CNSAS constată (și nu era primul caz de acest fel), că omulețul lui Cioloș nu este un „colaborator al Securității”, deși a semnat un angajament cu instituția respectivă. Ce-o fi însemnând oare „colaborator” dacă cel care se angajase să toarne nu era colaborator?

Ce este frapant la acest caz este faptul că numitul Bostan și-a construit cariera urlând împotriva regimului comunist (e drept, nu și împotriva Securității). Ba mai mult, omul face continuu parade de creștinism, deși a semnat angajamentul cu Securitatea chiar în ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena.

După primirea adeverinței de la CNSAS, Bostan și-a făcut de lucru și a plecat din guvernul Cioloș, redevenind un prosper om de afaceri, dar care nu își uită talentele înnăscute și „sprijină” un grup de apărători ai epocii Coldea, care se îndeletnicesc cu întocmirea de liste negre, bazate pe fix aceleași criterii arbitrare ca și în 1987. Deh, meseria brățară de aur, nu se uită nici în somn.

Boala Coldea este una care produce degradarea treptată a organismului (țării) gazdă, până ce își pierde total capacitatea de reacție. Ea apare prin încercarea de tratare a unor alte boli: societatea simte că guvernarea este abuzivă, de proastă calitate, monopolizată de o clasă politică lipsită de școală, de resurse intelectuale și de intenții curate.

Pe acest fond apare un tratament „inovativ”: aducerea unor oameni providențiali, de nu se știe unde, care să curețe societatea de „balastul” din politică. Chiar dacă acest fapt înseamnă că, undeva, un „centru imaculat” decide cine e rău/corupt și cine e bun/curat, ocolind total mecanismul clasic și legal al alegerilor.

Formal au loc, ca și până atunci, alegeri, dar la ele participă doar cine a scăpat nearestat sau neinculpat, iar de câștigat oricine ar câștiga, aceia sunt oricum controlați de „centrul imaculat”.

La debutul bolii, totul pare perfect: tezele de doctorat plagiate apar în fiecare zi, în guvern apar figuri noi, din spuma mării, arestările și descinderile cu mascați aduc la suprafață colecții de tablouri ascunse prin cavouri, diamante îngropate în grădina din spate și alte asemenea.

A doua sau a treia zi, mai apare vag câte un semn că ceva nu prea funcționează: unul dintre oamenii „noi” din guvern are și el o teză de doctorat plagiată, altul își vâră mâna cât se poate de adânc în vistieria statului. Nemaivorbind de miniștri ai justiției lipsiți de studii juridice. La maturitate apar lucruri din ce în ce mai stranii: economia se gripează, deficitul bugetar se dublează, oamenii „noi” acaparează partidele vechi sau își fac și ei niște partide la fel de feudale precum partidele vechi și, colac peste pupăză, apar metehne vechi precum contracte acordate fără licitație, întârzieri uriașe la construcțiile de autostrăzi, etc.

Lumea „nouă” se aseamănă acum perfect cu lumea veche, doar că, în locul oligarhilor din partide apar oligarhii noi, aduși la putere de „centrul imaculat”. Poporul începe să nu mai creadă povestea oamenilor noi și votează tot după cum era obișnuit. Și atunci, gata, inițiatorii „lumii noi” sunt concediați, se denunță protocoalele ilegale. Numai că cei concediați pleacă acasă cu multe dosare (pe USB, nu cu șină) și cu o listă lungă de „colaboratori”, active valoroase, pe care le vor fructifica din plin, din postura de persoane private, pe bani foarte mulți.

Coldea, ca om, este total irelevant: mediocru, lipsit de curaj și carismă, singurul motiv pentru care a devenit cunoscut este funcția pe care a avut-o în regimul Băsescu și (parțial) în regimul Iohannis, precum și dosarul penal care i se întocmește acum.

Pe fond, faptele din acest dosar sunt cât se poate de banale: un grup de foști înalți ofițeri SRI pensionați au constituit o grupare care își „vindea” abilitățile de influențare a justiției, cu acoperirea deloc spectaculoasă a unui contract de consultanță încheiat cu firma unui avocat celebru și tobă de carte. Este, desigur, de tot râsul faptul că cei pe care națiunea îi credea niște minți malefice care dirijează tot ce mișcă-n țara asta s-au dovedit a fi niște găinari, lipsiți total de imaginația care înconjoară, de obicei, personaje carismatice precum James Bond.

Nu, Coldea sau Dumbravă nu sunt defel niște super-agenți, ci doar niște mici rozătoare, puternici doar atunci când politicienii le-au dat puterea absolută și modești atunci când li s-a luat umbrela puterii de deasupra capului.

Ca să înțelegeți cam cât de „profesioniști” erau generalii pensionari, haideți să vedem numai ce bancă apare în schema lor: una maghiară, provenind dintr-o țară tradițional și permanent preocupată de ordinea constituțională din România… Coldea ar putea, în același timp, să fie și numele unei boli înspăimântătoare care roade fundamentele statului democratic România.

Păi în primul rând prin supradimensionarea serviciilor secrete și prin implicarea acestora în multe zone ale corpului societății unde nu ar avea ce să caute, de la politică până la economie sau presă. Al doilea efect al acestei boli contemporane este statutul exagerat de special care li s-a dat unora dintre ofițerii superiori din SRI, prin permisiunea de a ieși la pensie la vârste neobișnuit de tinere, de sub 50 de ani și cu pensii de zeci de ori mai mari decât salariul unui cetățean obișnuit.

Al treilea și cel mai grav simptom al acestei boli este faptul că ofițerii respectivi (pensionari la o vârstă la care alții abia încep să intre în cea mai productivă perioadă a vieții) folosesc informațiile și rețeaua de „colaboratori” cu care lucrau în timp ce erau activi pentru scopuri cât se poate de tenebroase și oneroase.

Aici regăsim și cel mai grav pericol la adresa democrației care constă în faptul că sistemul este atât de prost proiectat, încât informațiile adunate prin munca ofițerilor din Serviciu ajung să fie folosite de unii pensionari de rang înalt în viața civilă. Și nu numai informațiile, ci și rețeaua de civili care colaboraseră într-un fel sau altul cu Serviciul.

Trebuie înțeles că societatea democratică are un scut de apărare împotriva abuzurilor eventuale comise de un serviciu secret și acel scut este controlul parlamentar și directorul civil al serviciului. Dar împotriva abuzurilor comise de ofițerii pensionați nu există niciun mecanism de apărare democratic.

Al patrulea simptom al bolii Coldea este faptul că, la nivelul întregii societăți, se acceptă ideea că foștii ofițeri de rang înalt fac bani buni din influența pe care au avut-o în viața activă și din protejarea nelegală a unor oameni sau companii și că nu avem ce face în această privință.

Pentru a înțelege partea financiară din boala Coldea, adică supra-finanțarea serviciilor noastre secrete, să privim câteva cifre: bugetul de cheltuieli al SRI pe anul în curs (informație publică, de altfel) este de 5,5 miliarde de lei, adică peste 0,3% din PIB.

Spre comparație, bugetul total al tuturor serviciilor secrete al uneia dintre marile puteri, Marea Britanie, este de 3,7 miliarde de lire sterline în anii 2024 -2025, adică aproximativ 0,1% din PIB-ul britanic.

Deci, atenție, contul unic al tuturor serviciilor secrete britanice (Single Intelligence Account -SIA) este cam de trei ori mai mic decât bugetul unui singur serviciu românesc. Iar cel mai puternic și mai bogat stat al lumii are, pentru 2024, un buget total al tuturor programelor de „intelligence” de 72,4 miliarde de dolari, adică 0,25% din PIB-ul american, deci ceva mai puțin decât are SRI-ul nostru, ca pondere în PIB.

În mod evident, în bugetul SRI se regăsesc și o parte din pensiile plătite foștilor ofițeri, fapt extrem de nefiresc, de altfel. Însă trebuie să admitem că, deși România este o țară mult prea săracă pentru astfel de bugete ale serviciilor secrete, nu există vreo stare de frustrare de neoprit în populație privind acest lucru. De ce? Simplu: pentru că avem fix aceeași disproporție față de media din lumea occidentală și cu bugetele alocate justiției, parlamentului, dar și unor instituții precum ANRE sau Curtea de Conturi.

Și atunci, românul s-a cam resemnat că există o castă de bugetari favorizați de soartă, care beneficiază de o felie uriașă din bugetul statului. Cum pare resemnat românul și cu existența unor pensii speciale amețitor de mari pentru anumite categorii sociale.

Ce altă încheiere mai bună aș putea găsi decât speranța că, vreodată, cei din fruntea serviciilor secrete să priceapă că, odată cu trecerea timpului, societatea noastră se va maturiza și va începe să-și pună întrebări legate de finanțarea serviciilor secrete, legate de vârsta de pensionare și de cuantumul pensiilor ofițerilor de rang înalt.

Și, la un moment dat, nu va mai fi deloc acceptabil social faptul ca foști demnitari ai serviciilor secrete să beneficieze, simultan, și de pensii uriașe, dar și de libertatea de a utiliza, după pensionare, informațiile sau „colaboratorii” de care s-au folosit în timpul activității, în scopul unor câștiguri indecente.

Petrişor Peiu