Procuror cu funcție, țintă sigură: pensia specială

Singura „bombă” de pe ordinea de zi a ședinței viitoare a Secției pentru procurori a CSM nu e vreun dosar complicat, nu e vreo mare anchetă, ci eterna melodie a sistemului: încă o cerere de pensionare, dezvăluită de publicația Lumea Justiției. Deja nici nu mai miră pe nimeni.

De data aceasta, protagonista este procuroarea Cătălina Ioana Șerboi, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, care nu mai vrea să „lupte cu infracționalitatea”, ci cu orarul de la supermarket și cu ofertele de city-break.

CSM, secția pentru procurori sau biroul de resurse umane pentru pensii?

Pe hârtie, Secția pentru procurori a CSM este garantul independenței magistraților. În practică, însă, ordinea de zi începe tot mai des să arate ca un panou de plecări de pe aeroport: „cerere de eliberare din funcție prin pensionare”, „plecare definitivă în lumea beneficiilor”, „zbor direct către pensia specială”.

Cererea procuroarei Șerboi este doar încă o filă din epopeea sistemului judiciar, unde mulți magistrați par mai interesați să prindă „valul” legislativ potrivit pentru pensie decât să prindă infractori.

Justiția pe genunchi, dar pensiile drepte și sigure

În timp ce dosarele se adună pe birouri, iar cetățeanul de rând așteaptă ani la rând o soluție, o parte a magistraților apasă liniștiți pe acel mare buton roșu numit „pensionare anticipată, înainte să se strice magia”.

Nu știm dacă sistemul se clatină sau doar se scutură de responsabilități, dar știm sigur că una dintre constante este aceasta: magistratura română produce rapid două lucruri – comunicate pompoase și pensionari de lux.

Concluzie amar-comică

Cererea Cătălinei Ioana Șerboi de eliberare din funcție prin pensionare, aflată pe ordinea de zi a Secției pentru procurori, nu este o știre izolată, ci încă un episod din serialul național „Cum să pleci devreme din sistem, cu drepturi maxime și responsabilități minime”.

Justiția rămâne, ca de obicei, „independentă”:
– independentă de viteza de soluționare a dosarelor,
– independentă de nevoile societății,
– dar total dependentă de calendarul pensionărilor.

Dacă mai continuă mult așa, vom ajunge să nu mai întrebăm „cine anchetează?”, ci „cine mai n-a apucat încă să se pensioneze?”. (Irinel I.).

Judecătoare încremenită în proiect: hotărârea care nu mai vine

Publicația Lumea Justiției dezvăluie un caz care ar trebui studiat nu doar la Institutul Național al Magistraturii, ci și la Muzeul Recordurilor de Lentoare Administrativă. Judecătoarea Iuliana Gabriela Telescu, de la Judecătoria Sectorului 1, a ajuns în atenția Inspecției Judiciare nu pentru că ar fi scris prea mult, ci pentru că, spune Inspecția, nu ar fi scris aproape deloc la timp.

Potrivit informațiilor prezentate de Lumea Justiției, Inspecția Judiciară i-a făcut dosar și a trimis-o în judecată disciplinară, acuzând-o de comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. q teza I din Legea 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor – respectiv
„neredactarea hotărârilor judecătorești, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege”.

Cu alte cuvinte, nu vorbim despre inspirație literară, ci despre ceva mult mai prozaic: hotărâri care trebuie scrise și nu-s.

189 de hotărâri rătăcite prin tăcere

Inspecția Judiciară susține că judecătoarea Telescu nu ar fi lăsat „pe mâine ce poate face azi”, ci mai degrabă „pe alți ani ce trebuia făcut atunci”. Concret, potrivit acuzațiilor formulate, magistrata ar fi acumulat nu una, nu zece, ci 189 de hotărâri judecătorești neredactate în termenul legal.

Cireașa de pe tortul acestei performanțe negative? Cea mai veche dintre aceste hotărâri ar data din 16 aprilie 2021. Adică o decizie care, în loc să fie motivată într-un termen rezonabil, a ajuns să numere ani, nu luni. Practic, vorbim despre o hotărâre care a trecut de mult de statutul de „întârziată” și se îndreaptă spre categoria „fosilă juridică”.

În prezentarea făcută, Inspecția Judiciară atrage atenția că toate aceste întârzieri privesc termenele prevăzute de art. 426 alin. 5 din Codul de procedură civilă, care stabilește obligația de a redacta hotărârile într-un anumit interval, nu „când om avea timp”.

„Deficiențe în activitate” sau rețeta sigură pentru a sabota dreptul la termen rezonabil

În concluziile sale, Inspecția Judiciară – condusă de judecătoarea Roxana Petcu – nu se sfiește să caracterizeze situația drept una gravă. Potrivit constatărilor citate,
„faptele doamnei judecător constând în neredactarea în termenul legal, prevăzut de art. 426 alin. 5 C. proc. civ., a 189 de hotărâri judecătorești, cea mai veche pronunțată la data de 16.04.2021, reprezintă rezultatul deficiențelor în activitatea sa de natură a produce consecinţe asupra dreptului părţilor de a beneficia de soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil”.

Tradus din limbaj tehnic în româna crudă: nu e vorba de niște foi nescrise, ci de oameni reali, cu dosare reale, care așteaptă ani la rând ca statul, prin judecători, să binevoiască să le explice negru pe alb de ce au câștigat sau au pierdut un proces. Până atunci, ei nu își pot exercita efectiv dreptul la apel, recurs sau orice altă cale legală. Practic, justiția lor stă în comă, conectată la aparatul numit „nu am apucat să motivez”.

Justiție cu frâna de mână trasă

Cazul prezentat de Lumea Justiției scoate la lumină, într-o formă aproape grotescă, una dintre marile boli cronice ale sistemului: motivările întârziate până la absurd. Când o hotărâre din 2021 încă își așteaptă cuvintele, termenul „rezonabil” devine o glumă amară.

Dacă acuzațiile Inspecției Judiciare se confirmă, nu mai e vorba doar de un simplu „backlog” sau de „volum mare de dosare”, ci de un mod de a înțelege responsabilitatea care sfidează atât litera legii, cât și bunul-simț al oricărui cetățean care a stat în sala de judecată sperând că măcar pe hârtie va primi, într-un final, dreptate explicată.

Între timp, dosarul disciplinar își urmează cursul, iar opinia publică rămâne cu o întrebare usturătoare:
cât timp mai poate justiția română să se joace de-a „motivarea la calendele grecești” fără să-și piardă definitiv credibilitatea? (Irinel I.).

„Concurs” cu repetiție: toți premianți, nimeni responsabil

Consiliul Superior al Magistraturii a mai bifat un episod din telenovela „Cum să ne alegem șefii între noi, cu note perfecte”. Miercuri, instituția a publicat tabelul cu rezultatele obținute de procurorii înscriși la concursul pentru funcțiile de conducere de la parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale și curți de apel.

Potrivit publicației Lumea Justiției, la proba proiectului de management – adică exact la partea unde ar trebui să vedem viziune, competență și ceva coloană vertebrală – s-a produs miracolul: opt candidați au reușit performanța să ia nota 10. Adică perfecți. Impecabili. De manual. De parcă parchetele României ar fi deja modele de organizare pentru restul Europei și nu am trăi zilnic în haos, dosare uitate și anchete veșnic „în lucru”.

Opt corifei ai perfecțiunii, un fugar de la examen

Dincolo de corul de „zece pe linie”, spectacolul a avut și un personaj discret, dar savuros: un procuror care a preferat să abandoneze lupta. Nu știm dacă a fugit de emoții sau de ridicol, dar tabloul este complet: opt „genii de sistem”, un absent și restul… mediocritate ambalată frumos.

La capătul opus al clasamentului, cea mai mică notă a fost 6,71. Adică suficient cât să nu pară dezastru, dar destul de slab încât să ne amintim că nu toți pot fi artiști ai perfecțiunii birocratice. Într-un sistem normal, 6,71 la „management” pentru un viitor șef de parchet ar stârni îngrijorare. În sistemul nostru, e doar încă o cifră într-un tabel pe care nu-l citește nimeni cu adevărat.

Management de carton, note de aur

Când vezi opt note de 10 la proiecte de management în procuratură, ai două variante de interpretare:

• Fie România a devenit peste noapte patria meritocrației absolute și nu am aflat noi.
• Fie proiectele sunt scrise la indigo, corectate cu mănuși și împachetate frumos pentru a justifica rotația de cadre în același cerc închis.

Potrivit dezvăluirilor prezentate de Lumea Justiției, concursul nu este doar o procedură administrativă, ci o vitrină lustruită a unui sistem care vrea să pară impecabil pe hârtie, în timp ce realitatea din teren arată parchete sufocate, dosare uitate prin sertare și decizii discutabile.

Când nota maximă devine regula și nu excepția, nu mai vorbim de excelență, ci de farsă. Un proiect de management de nota 10, într-un parchet care abia se târăște, seamănă perfect cu faimoasele „strategii naționale” pline de grafice colorate, dar care nu schimbă absolut nimic.

Rezultate „provizorii”: se mai aranjează, se mai cosmetizează

Ca să nu stricăm decorul, CSM ne asigură că rezultatele nu sunt definitive. Ele pot fi contestate, iar notele finale vor fi afișate la sfârșitul lunii sau la începutul lui noiembrie. Cu alte cuvinte, mai este timp pentru ultimele retușuri: o contestație ici, o reevaluare colo, până iese „tabloul de familie” exact cum trebuie.

În teorie, această etapă de contestații garantează corectitudinea. În practică, într-un sistem obișnuit să-și protejeze oamenii „de încredere”, sună mai degrabă a ultim act de reglaj fin: cine trebuie să rămână sus rămâne, cine trebuie să fie „ajustat” va fi ajustat. Și, bineînțeles, totul va fi în deplină „legalitate”.

Concluzie: când toți sunt de zece, cine mai răspunde pentru eșecuri?

După acest episod, rămân câteva întrebări simple, pe care nu le poate acoperi niciun proiect de management lustruit:

• Dacă avem atâția candidați „perfecți”, de ce arată parchetele așa cum arată?
• Dacă proiectele sunt de 10, de ce justiția pentru cetățean se simte, de cele mai multe ori, sub nota de trecere?
• Dacă opt procurori sunt „olimpici” la management, cine răspunde pentru eșecurile vechi și viitoare ale sistemului?

Concursul de șefi de parchete, așa cum reiese și din relatările Lumea Justiției, pare mai degrabă o piesă de teatru trist-comică: decor strălucitor, scenariu glorios, replici pompoase – dar sală goală și publicul real (societatea) lăsat afară.

Opt note de zece, un procuror absent și un sistem care continuă să se noteze singur cu calificativul „excepțional”, în timp ce în lumea de afară, justiția încă bâjbâie între dosare pierdute și încredere prăbușită. Un pamflet perfect, doar că nu mai râde nimeni. (Irinel I.).