Discuția cu el a fost ca o gură de aer proaspăt. Fără limbaj de lemn, fără răspunsuri stas, fără expresii devenite clișee. A lăudat și a criticat, deopotrivă, sistemul, în funcție de cum vede și simte lucrurile din mijlocul lor, fără frica de ce consecințe nedrepte ar putea avea adevărul, nepriceput sau netolerat de minți înguste și guri mari.

Ofițerul a absolvit Academia Militară West Point în 2021. Am căpătat o altă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă o armată. Pe partea academică, își amintește că a fost greu, pentru că aveau și specialități civile și era foarte mult de învățat. Pe partea militară, de instrucție, deși pare complicat, ofițerul spune că nu e chiar așa.

Lucrul pe care l-am învățat e că nu contează cât ai, e foarte important să te folosești de ceea ce ai cât mai bine. Ca mentalitate, militarii americani sunt mult mai competitivi, asta pot să spun din start. Vor să fie primii tot timpul. Pentru ei, cel de pe locul doi e primul pierzător. Asta e mentalitatea.

A stat în State patru ani. Recunoaște că i-a fost foarte greu când s-a întors în țară și că s-a gândit, în repetate rânduri, să rămână acolo. Au fost mai mulți factori care au dus la decizia asta. Felul în care am văzut-o atunci a fost că armata română și statul român au investit în mine: bani, timp, energie, pentru a mă trimite acolo. Dacă mi-aș fi dat demisia, nu ar fi fost corect.

Bineînțeles că au cântărit în luarea deciziei și familia, prietenii, așa cum partea financiară atârna de partea cealaltă a balanței. Nu regret decizia. Dar nu pot să vă spun nici cât o să rămân în armată. Sună relativ simplu că vrea să dea înapoi pentru ceea ce i s-a oferit. Întrebarea e cât? Să rămân toată cariera în armată? Să stau cinci ani, ca un absolvent de West Point în armata americană? Să stau zece ani, cum stă un absolvent de AFT? Cât ar fi destul? Încă n-a găsit un răspuns. A mers pe ideea că atâta timp cât face ceea ce îi place, o să rămână. Și atâta timp cât simt că pot să fac o schimbare, că pot să îmbunătățesc mediul de lucru sau să ajut oamenii de lângă mine, de ce nu?

Când o să simt că nu mai pot și nici n-o să am speranță că o să se schimbe ceva, o să plec.

După absolvire, a fost comandant pluton cercetare la Brigada 282 Blindată Unirea Principatelor și s-a mutat la Compania 206 Cercetare pentru specificul de vânător de munte. Momentan, la compania de cercetare avem foarte multe activități, noi asigurăm și instructori pe partea de alpinism, schi, tactică, în toată țara. Pentru a aduce oameni a fost bună măsura prin care se fac angajări direct la unitate. Ne-au venit soldați noi.

Sunt oameni buni, dornici de muncă, dar cu din ce în ce mai puțină motivație. Sunt anumite greutăți. În primul rând, ca stil de viață. Avem foarte multe tabere de instrucție, care implică a fi plecat de acasă. Pentru unele dintre ele, câte două săptămâni, și pentru altele, o săptămână.

Pentru militarii de 20-30 de ani, nu e o problemă. Pentru ceilalți, însă, începe să devină. Și din companie nu lipsesc oameni mai în vârstă, în special soldați. Apar greutăți care se corelează cu lipsa pe partea financiară, pentru că noi, deși facem activități în plus față de celelalte subunități, nu avem niciun beneficiu. Aici intervine rolul nostru, de a le arăta scopul și viziunea noastră, de ce facem toate lucrurile astea și de ce sunt benefice pentru noi, chiar dacă la nivel personal nu ne aduc nici un beneficiu. În primul rând, pentru coeziune.

Totodată, Cozmin are în plan să implementeze ce a învățat la West Point. Nu sunt proiecte majore, pentru că, în mare parte, lucrurile nu țin de el, la nivel de comandant pluton. Sunt foarte puține lucruri pe care le poți face, să aduci o schimbare sau să creezi o schimbare reală. Și am încercat să mă axez pe principiile simple. Să-mi pese de oamenii din subordine și să-i ajut cu ceea ce pot atât pe parte personală, cât și profesională.

Am încercat să le arăt că armata reprezintă o oportunitate, nu neapărat un loc în care te-ai blocat. Armata pune mai mare preț pe specialiști, pe oameni cu cursuri în afară, care au făcut eforturi suplimentare să fie mai buni.

Chinurile cele mai mari, însă, sunt cu documentele. Birocrația mă omoară și nu pot s-o înțeleg. Prin acele documente doar adăugăm sarcini în plus, în timp ce noi suntem din ce în ce mai puțini.

Cursul de căpitan ar vrea să-l facă în Statele Unite, pentru că a fost obișnuit cu doctrina și cu stilul lor de a învăța, de a munci. Mi-ar fi mult mai ușor. La noi în țară situația e un pic gri cu cursurile și școlile de specializare, pentru că instructori sunt din ce în ce mai puțini și atunci nu știu cât mi-ar fi de benefic un curs în țară. Dar prioritatea este încadrarea unei funcții pentru participarea la misiuni, în teatre de operații. Și ar prefera ceva activ.

În acest moment, ofițerul încearcă să-și implementezeviziunea în structura pe care o conduce. O viziune legată de lucrurile simple. Din cauză că au foarte multe activități, ajung să fie neglijate aspectele simple ale vieții militare. Ar vrea să pună accent pe pregătirea fizică, asigurarea cu tehnică pe partea de specialitate (cățărări, instrucția alpină și instrucția schiului), comunicare/transmisiuni și supraviețuire/acordarea primului ajutor.

Și aici sunt mai multe calificări care s-ar putea obține, pe care străinii le-au implementat: măsuri de prim ajutor în caz de împușcare, tot felul de daune specifice câmpului de luptă și partea de supraviețuire în izolare, în mediu ostil.

Dacă s-ar putea face toate astea, am putea să vorbim de soldați, subofițeri și ofițeri profesioniști. Mi se pare că încercăm doar, nu suntem încă acolo.

Așa se naște următoarea întrebare – ar recomanda cariera militară? Din punct de vedere financiar, nu. Nu mi se pare că e bine plătită sau că oferă un salariu competitiv cu un alt job care să implice aceleași privațiuni ale vieții, același volum de muncă. Ca activități, depinde dacă este o persoană activă căreia îi place să fie afară, în natură. Atunci i-aș recomanda să vină într-o structură luptătoare, cum suntem noi. Pentru ceilalți, care vin să facă pază și să aibă zile libere, nu le-aș recomanda. Mi se pare o irosire de potențial. (A. Andries).