Carmen Cotea are 35 de ani şi este fruntaș în cadrul Batalionului 96 Geniu Cetatea București. În urmă cu doi ani, a îmbrăcat pentru prima dată haina militară, după ani buni petrecuţi în afara ţării.

A intrat în armată la vârsta la care unii sunt sătui de instrucţie şi misiuni, dar dorinţa de a deveni cadru militar a urmărit-o de la o vârstă fragedă. Am vrut să urmez liceul militar, dar, independent de dorinţa mea, am urmat cu totul alt drum în viață. După ce am absolvit liceul în Roșiori de Vede, Teleorman, am urmat cursurile Facultăţii de Kinetoterapie din cadrul Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport din București, unde m-am concentrat pe partea de remodelare corporală.

La un moment dat, împreună cu soțul său, a decis să plece la muncă în Spania. Am stat 10 ani în Madrid, unde m-am perfecţionat în remodelare corporală, în cadrul unui salon de estetică şi kinetoterapie. Nu s-au gândit că vor sta acolo 10 ani, însă timpul a trecut pe nesimţite, astfel că a venit şi momentul reîntoarcerii în ţară, unde să se stabilească definitiv într-un loc al lor.

Viața din afara ţării nu înseamnă doar a câştiga bani, presupune multă muncă şi suferință, dor de țară, de rude. Eu am avut norocul să întâlnesc în Spania oameni cu suflet mare. Ceea ce a legat-o atât de mult de poporul spaniol a fost că, atunci când a avut nevoie de ajutor, oamenii nu i-au spus niciodată nu. Tot timpul, mai ales la început, colegii mi-au sărit în ajutor și, deși nu cunoşteam limba, au încercat să ne fie alături, încurajându-ne. Spaniolii apreciază foarte mult oamenii care muncesc, care se dăruiesc și respectă ceea ce fac.

Când au luat decizia de a părăsi ţara, soţul său era militar de nouă ani la B 96 Geniu, având şi o misiune în Afganistan. A părăsit armata cu inima îndoită, pentru că era foarte ataşat de haina militară, acesta fiind şi motivul principal pentru care s-au reîntors în ţară. Cât am stat în Spania, a ținut legătura cu foştii colegii, mereu îmi spunea că vrea să se înroleze din nou. Dorinţa lui de a reveni în ţară, după zece ani, era mai mare decât a mea, astfel că am făcut un pact. Ne întoarcem, i-am spus, dar știi că şi eu am o dorință pe care nu mi-am îndeplinit-o! Este momentul să fac lucrul acesta. Mă întorc, dar eu nu fac altceva în ţară decât armată!

Aproape trei ani a stat pe margine, lângă bebeluşul care tocmai li se născuse. Printre schimbat de scutece şi alăptat, s-a documentat despre modul în care ar putea intra în sistemul militar. Regretul său este că nu a încercat din prima la subofițeri, dar nu a renunţat. Consideră că are calităţile necesare pentru această etapă a carierei militare. Este fostă atletă de performanță cu rezultate notabile la nivel național, la aruncarea discului, cu o medalie de bronz la activ.

Sportul i-a oferit şansa să trăiască viaţa de armată în cantonamente şi la antrenamentele extenuante. Armata şi sportul de performanţă sunt cumva legate. Pot spune că, în facultate, cursul de schi de două săptămâni din Munţii Parâng a reprezentat tot un fel instrucţie. Dorinţa din tinereţe şi sportul pe care l-am practicat cred au creat spiritul militarului care vă vorbeşte. Însă nu poţi ajunge militar dacă nu eşti o persoană stăpână pe sine, încrezătoare şi puternică. Nu neapărat să fii ranger, dar să fi puternic atât mental, cât şi fizic.

Tatăl său a cochetat cu fotbalul, şi poate că de la el moşteneşte firea bătăioasă şi energică. El era cel care tot timpul mă susținea, tot timpul mă lăuda oricât de mică era reuşita mea. Era foarte încântat de fata lui, de faptul că eu sunt atrasă de sport. Din păcate, acum nu mai este printre noi, dar cred că ar fi foarte mândru să vadă că am îmbrăcat și haina militară.

Soţul a reintrat în sistem de peste trei ani, la Batalionul 2 Infanterie Mecanizată Călugăreni. A luat-o de la zero, după ce a tot încercat la subofiţeri, dar, din păcate nu s-a putut. Timpul trecea, el are o vârstă mai înaintată, și-atunci a reintrat în sistem tot ca SGP, urmând să-şi încerce şansa când va mai avea ocazia. Dorința lui de a fi militar a contat mai mult decât orice. În Spania, după foarte mulți ani, deja aveam o stabilitate. În mijlocul oceanului, barca deja plutea. Stăpânim foarte bine limba, vorbit şi scris. Dar ne lipsea ceva, pentru că simţeam că nu mai  făceam ceea ce ne doream.

Şi-au atins obiectivul pentru care plecaseră, iar după patru ani de când s-au întors în țară, amândoi sunt înrolați în armată. Noi suntem nu doar soţ şi soţie, ci şi prieteni, frați. La întoarcerea în ţară, i-a reamintit care a fost pactul dintre ei, şi nu a încercat să o întoarcă din drum, întrucât ştia că este foarte încăpățânată. Nu mă îndoiesc că n-ai reuși, pentru că oriunde ți-ai propus ai reușit, și în sport, și la facultate, îmi spunea. Şi în Spania mi-am găsit repede de muncă,  pentru că tot timpul am fost o persoană hotărâtă, am știut ce vreau. Sunt o fire foarte energică, dar echilibrată.

A stat aproape trei ani cu copilul acasă, timp în care nu se regăsea pe sine, îi lipsea ceva. Îmi iubesc copilul, îmi doresc să petrec cât mai mult timp cu familia, dar voiam să fac ceea ce am visat de mică. Ori de câte ori am mers la CMZ pentru înscriere la concurs de SGP, mi-am luat copilul cu mine.

Glumeau cei de acolo, spunând că ar fi cazul să-i facă şi fetiţei un dosar. Încercam să mă antrenez fizic cum puteam, prin parc cu copiii, alergând, ridicându-i în braţe. Am făcut pregătirea fizică cu copilul după mine, pentru că nu aveam sprijin de la nimeni. Soţul era plecat cu săptămânile, fiind infanterist, iar eu eram o mamă singuratică ce trebuia să se descurce.

A ales B 96, pentru că locuieşte aproape de unitate. Trebuia să mă gândesc la familie, să iau în calcul și că soțul meu este foarte mult timp plecat de acasă, avem un copil și atunci cineva trebuie să fie lângă el. Faptul că am urmat un profil uman în liceu, a făcut ca, în prezent, să mă ocup de bibliotecă, de sala de tradiții. De fiecare dată când avem invitaţi, vorbim de istoria batalionului şi a armei geniu, de la înființare până în prezent.

Instrucţia de trei luni a fost pentru fruntaşul Cotea ca un cantonament. Ca fost sportiv de performanță, şi mai ales după cei aproape trei ani de stat acasă cu copilul, a fost un moment de eliberare. Deși dorul de casă mă apăsa, am căutat să învăţ cât mai mult. Tot timpul aveam câte o întrebare pentru cineva. Am fost trei fete, ne-am înțeles foarte bine, iar acea perioadă a reprezentat un fel de evadare din cotidianul banal.

Când întreb dacă este mulţumită de salariul primit în prezent îmi răspunde: Contează și partea financiară, dar, uitându-mă în urmă, privesc cu detaşare şi cu alţi ochi continua goană după a strânge bani. Am ajuns în momentul în care mi-am dat seama că aș mai vrea măcar o zi alături de tatăl meu. Ne dăm seama, la un moment dat, că trebuie să-i prețuim mai mult pe cei de lângă noi și nu trebuie să fugim tot timpul după bani.

Crede că nu este timpul pierdut pentru a îşi atinge ţelul de a deveni subofiţer. Nu am atins acest ţel, deoarece mai întâi soțul trebuie să facă primul pas pentru că este mai mare ca vârstă, iar eu îi dau prioritate. În schimb, este foarte mulțumită că se află acasă, că se poate ocupa mai mult de copilul său, poate cum părinții ei nu au avut ocazia să o facă. S-au dedicat mie şi fratelui meu atât cât au putut, pentru că și ei, la rândul lor, s-au descurcat greu. Armata este o altă latură a vieții, nu este civilie, nu este doar un serviciu de opt ore, ci de 24 de ore. Dacă suntem opt ore la serviciu, atunci când trecem dincolo de poartă, continuăm să fim militari. Armata te face mai responsabil, mai serios, mai puternic. Îți dezvoltă sentimentele de camaraderie, devii mai prietenos, sări în ajutor nu doar colegului, ci şi dacă cineva de pe stradă are nevoie. (L. Anghel).