Pentru a înțelege ceea ce se întâmplă acum în Orientul Mijlociu, ar trebui să ne întoarcem în urmă cu exact trei ani, la 5 ianuarie 2021, atunci când intra în vigoare, oficial, normalizarea deplină a relațiilor Israelului cu a doua cea mai importantă monarhie sunnită din lume, încununând ani buni de eforturi diplomatice din partea (pe atunci, încă) președintelui american Donald Trump de a schimba total arhitectura celei mai fierbinți zone geopolitice de pe planetă.

Cu doar trei ani înainte, la finalul primului său an ca președinte, Donald Trump semnase recunoașterea Ierusalimului drept capitala statului evreu și decisese mutarea ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim.

Trecuse, în acel 5 ianuarie 2021, un singur an de la alt eveniment important care a condus la re-modelarea regiunii: în 3 ianuarie 2020, pe aeroportul din Bagdad, o dronă americană îl ucidea pe Qasem Soleimani, un legendar general iranian, comandantul batalionului Quds din Gărzile Revoluționare Islamice, unul dintre principalii artizani ai forțelor militare anti-americane din Siria, Liban și Irak. Deloc întâmplător, generalul Soleimani se afla în drum spre o întâlnire cu Adil Abdul-Mahdi al-Muntafiki, premierul șiit al Irakului de atunci. Soleimani era, se pare, creierul operațiunii de atacare a sediului ambasadei americane de la Bagdad, petrecută câteva zile mai devreme, la 31 decembrie 2019, atunci când militanții Forțelor de Mobilizare Populare – al-Hashd al-Sha’abi au pătruns în zona „verde” din capitala irakiană, fără a fi deranjate de către trupele de securitate locale.

Tratatele de normalizare a relațiilor dintre Israel pe de o parte și Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Maroc și Sudan pe de altă parte, dar și eliminarea lui Soleimani au desenat un alt Orient Mijlociu, clar diferit de ceea ce fusese până atunci. Lumea Golfului arab devenea neutru față de statul evreu, iar pe de altă parte Iranului i se fixaseră limitele pe care nu avea voie să le depășească. Americanii și-au pacificat, practic, aliații lor din zonă, iar iranienii au rămas doar cu victoriile din Siria și cu controlarea cvasi-totală a Libanului, prin intermediul Hezbollah.

La 15 septembrie 2020, cu câteva luni înainte de finalul primului mandat al președintelui Trump, acesta a mijlocit semnarea, la Casa Albă, a unui tratat istoric, supra-numit „avraamic”: Tratatul de pace, relații diplomatice și deplină normalizare între Emiratele arabe Unite și statul Israel. Acordul a fost numit „avraamic” pentru că era încheiat între națiuni constituite din urmașii fiilor patriarhului Avraam, Isaac (copilul patriarhului cu soția legitimă, Sara) și Ismael (fiul lui Abraham cu slujnica egipteancă Agar). Denumirea aceasta este cât se poate de simbolică, făcând referire la modul în care profetul Mahomed se raportează la Ismael chiar în Coran (sura a -II-a, 127-128):

„Și când Avraam și Ismail au ridicat temeliile Casei au zis: (…) Doamne fă-ne pe noi supuși Ție și fă din urmașii noștri o comunitate supusă Ție (…) Doamne trimite-le lor un Trimis dintre ei, care să le recite versetele Tale și să îi învețe Cartea”.

De altfel, Mahomed însuși aparținea tribului Quraișit, pe care tradiția islamică îl consideră ca descendent al lui Chedar, unul din fii lui Ismail. Bahrein și Maroc au fost următoarele monarhii arabe care au decis, tot în 2020, să-și normalizeze relațiile cu Israelul.

Cea mai importantă monarhie sunnită, Arabia Saudită a păstrat o neutralitate binevoitoare față de acest tratat. Binevoitoare din două motive: întâi pentru că ministrul de externe Faisal bin Farhan Al Saud a comentat acordul ca „putând fi privit drept pozitiv”, chiar dacă țara sa nu va normaliza relațiile cu Israelul înainte de semnarea păcii între statul evreu și palestinieni și, în al doilea rând, pentru că guvernul de la Riad, încă din 1 septembrie 2020 și-a deschis spațiul aerian pentru aeronavele israeliene care zboară către și din Emiratele Arabe Unite.

Mai mult, după ce l-au acuzat pe Trump că destabilizează Orientul Mijlociu cu inițiativa sa de normalizare a relațiilor dintre Ierusalim și statele arabe sunnite din Golf, democrații lui Biden au continuat, cu nonșalanță, politica precedentei administrații de a obține alăturarea saudiților la acordurile de pace avraamice. Ba chiar au păstrat sediul ambasadei americane în suburbia Talpiot a Ierusalimului, după ce își sfâșiaseră hainele de pe ei în 2017 că mută Trump ambasada într-un teritoriu cucerit în războiul de șase zile din 1967, adică fix acolo unde chiar legea americană o prevedea, conform Jerusalem Embassy Act din 23 Octombrie 23 1995.

Într-o mișcare clară de continuitate cu viziunea geopolitică a lui Donald Trump, în luna mai 2023, consilierul pentru securitate al lui Joe Biden, Jake Sullivan, a mers la Riad pentru a discuta cu prințul Mohammed bin Salman Al Saud’s planul american de normalizare a relațiilor monarhiei saudite cu Israelul. Prințul Salman a răspuns pozitiv, indicând condițiile sale pentru acest lucru: unele concesii care ar trebui făcute palestinienilor plus un acord de tipul articolului 5 din tratatul NATO, de garantare a securității de către americani.

Luna următoare, secretarul de stat Antony Blinken s-a dus și el la Riad în același scop, după care americanii l-au primit la Washington, în iulie, pe șeful Mossad, David Barnea.

La 28 iulie 2023, președintele american Biden a declarat următoarele: „there’s a rapprochement maybe under way between Saudi Arabia and Israel” (este în lucru o reabordare între Israel și Arabia Saudită), iar purtătorul de cuvânt al ambasadei saudite la Washington, Fahad Nazer, a replicat:, „Israel has a lot of potential, normalization can do wonders; trade, cultural exchanges, but for that to happen, for the kingdom to take that step, we need that core dispute to be resolved.” (Israelul are un mare potențial, putem să ne imaginăm normalizarea cu ei în comerț și schimburi culturale, dar regatul așteaptă să se încheie disputa centrală, cea cu palestinienii)” .

Revenind la geopolitica inițiată de Trump, iată că ceea ce se întâmplă acum, în urma atacului Hamas din 7 octombrie și a războiului început în Gaza, nu face decât să confirme justețea viziunii lui Donald Trump. Practic, monarhiile arabe din Golf, cele mai puternice economii din lumea arabă, asistă, de departe la lupta dintre israelieni și Hamas. Iar asta determină o poziție delicată pentru Turcia lui Erdogan, care critică extrem de vocal Israelul, dar nu recurge la alte măsuri (în fara celor retorice) împotriva Ierusalimului. Iranul, marea putere șiită, deși în curs de apropiere de monarhiile arabe sunnite, nu riscă nici el, oricât de mare i-ar fi armata o confruntare militară directă cu evreii. Iar Hezbollah, brațul înarmat al iranienilor în regiune, se mărginește, cel puțin deocamdată, la isterii verbale în lupta cu armata israeliană.

Soliditatea strategică a alegerilor făcute de către precedentul președinte american s-a observat încă din primele zile de după 7 octombrie 2023, atunci când reprimarea militanților Hamas a fost demarată în forță de către Țahal (armata israeliană) și mult-clamata „solidaritate” arabă nu a funcționat: saudiții și celelalte state din golf s-au mărginit să avertizeze asupra pierderilor de vieți omenești din rândurile civililor, iar Recep Tayyip Erdogan a organizat mai multe mitinguri de solidaritate cu cauza „poporului palestinian”.

De altfel, nici până astăzi, după trei luni de război, niciun stat musulman nu s-a angajat într-o dispută de altă natură decât cea verbală cu guvernul lui Benjamin Netanyahu. Teheranul, cel mai motivat și mai puternic dintre potențialii inamici ai evreilor, a preferat să condamne intervenția din Gaza, dar să nu intre în conflictul real.

Asasinarea, pe 2 ianuarie 2024, la Beirut a numărului doi din ierarhia Hamas, Saleh al-Arouri, tot de către o dronă, ar fi marcat, într-o altă arhitectură regională, o amplificare importantă a războiului din Gaza și o extindere a acestuia cel puțin în zona Malului de Vest (West Bank pentru occidentali, Cisiordania pentru arabi și Iudeea și Samaria pentru evrei). Doar că și de această dată răspunsul a fost tot… unul retoric. Erdogan a organizat un miting de protest, iar liderii iranieni au mai amenințat încă o dată cu contra-măsuri. Cea mai mare violență verbală a fost însă atinsă în cazul liderilor Hezbollah.

Acum să vedem câteva amănunte importante: în primul rând, al Arouri a fost născut în Malul de Vest, el nu era din Gaza. Era, deci, mai predispus unei colaborări cu Hezbollah, o mișcare șiită, în relații destul de reci cu sunniții din Hamas.

Deși el fondase aripa militară a Hamas, Izz ad-Din al-Qassam Brigades , rolul său de șef al aripii militare din Malul de Vest, nu era unul de prim-plan, atâta timp cât acolo nu există operațiuni militare ale Hamas. Deci, practic, contribuția sa la operațiunile Hamas era cel puțin neglijabilă, dar el a fost ucis ca un mesaj foarte clar transmis direct către Teheran, căci Saleh al-Arouri era omul iranienilor în Hamas și singurul capabil să coalizeze Hezbollah în vederea alăturări luptei efective duse de propria sa organizație în Gaza.

Al -Arouri a fost acuzat că a pus la cale atacul din 7 octombrie, dar acest lucru trebuie înțeles mai mult ca o figură de stil, căci el nu prea avea cum să ajungă în Gaza. De fapt, uciderea lui este o nouă avertizare pentru Iran, să nu intervină militar împotriva Israelului, fiind în același timp un avertisment clar și pentru Hezbollah.

Al-Arouri a fost arestat în Israel de câteva ori, dar a fost eliberat în 2010 și deportat în Siria, unde a ales să se stabilească, alături de liderul Hamas, Khaled Meshaal. Atunci când a început războiul civil din Siria, în decembrie 2011, Khaled Meshaal s-a mutat în Qatar, iar al – Arouri în Istanbul. Vice-liderul Hamas a părăsit Istanbulul în 2015, motivat fiind de decizia lui Erdogan de a se reconcilia cu Israelul.

Între timp, relațiile dintre Hamas și Hezbollah s-au deteriorat dramatic, ca urmare a războiului sirian. În acest conflict, șiiții din Hezbollah au luptat de partea președintelui Bashar al-Assad, în vreme ce premierul Hamas, Ismael Haniyeh ținea o cuvântare lacrimogenă în moscheea din Cairo, lăudând eroismul rebelilor sirieni și încheind cu îndemnul: „ Să spunem NU Iranului și Hezbollah-ului!”.

Libanul, care îl găzduia pe al-Arouri, este o țară capturată de către miliția șiită Hezbollah. La ultimele alegeri, cele din 2022, Hezbollah a obținut 18,56% din voturi, adică 13 din cele 128 de locuri din Parlament (64 alocate creștinilor, iar câte 27 șiiților și sunniților), iar alianța din care face parte s-a ales cu aproape 40% din voturi, adică cu 41 de mandate. Hezbollah participă și la guvernare cu 2 miniștri și încă 9 miniștri din partidele afiliate.

Pentru a vedea justețea viziunii lui Trump și în cazul libanez, să spunem că aliatul creștin principal al Hezbollah, Mișcarea Liberă Populară condusă de către Michel Aoun a ajuns la doar 20 de parlamentari și 8 miniștri, fiind egalată de către Forțele Libaneze, partid creștin condus de către Samir Geagea și apropiat… Arabiei Saudite (tot 20 de locuri).

Oricum, Hezbollah și aliații săi creștini domină componența noului cabinet libanez, deci guvernează Libanul. Poziție din care ar putea să atace Israelul prin nord. Iată de ce a fost atât de important să i se transmită un mesaj atât de clar prin asasinarea lui al-Arouri.

Liderul Hezbollah Hassan Nasrallah, pe de altă parte, își aduce foarte bine aminte războiul din iulie (Ḥarb Tammūz ) 2006, un conflict de 34 de zile, început prin tiruri asupra Haifei și terminat prin intrarea trupelor evreiești în sudul Libanului, război în care au murit 200 de evrei și vreo 1200 de libanezi. Acel război a dus la distrugerea infrastructurii libaneze din sud, demolarea unei mari centrale electrice și pierderea de către Liban a 22% din PIB-ul său (5 miliarde de dolari pierderi). Războiul respectiv nu a fost dus de Israel cu Libanul, ci cu Hezbollah, care a declanșat întreaga nebunie răpind doi soldați evrei. Motiv pentru care Nasrallah știe, de atunci încoace, foarte bine să „citească” liniile roșii trasate de către guvernul israelian.

Iată, deci, cât de bine a înțeles Donald Trump Orientul Mijlociu și cât de valabil rămâne planul său pentru regiune: pace între Israel și statele arabe din Golf, război împotriva milițiilor teroriste simultan cu intimidarea Iranului și a Hezbollah.

Oricât l-au criticat din 2017 până în 2020, democrații s-au văzut siliți să continue aplicarea viziunii lui Trump asupra Orientului Mijlociu. Iar desfășurarea războiului de azi validează, încă o dată, consistența strategiei Trump. Unde mai pui că astăzi a uitat toată lumea de sediul din Ierusalim al ambasadei SUA, de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna…

Petrișor Peiu