In pofida eforturilor noastre instituționale și prin asociațiile de rezerviști, pensiile militare au rămas cuprinse în categoria pensiilor speciale, din impozitarea cărora este exclus ca statul să facă vreo economie notabilă.

Și am spus că punerea în discuție a carierei militare în spațiul public, în acești termeni, ai „hoților cu pensii speciale”, de tot soiul de impostori și veleitari, va apăsa temeinic, cu consecințe nebănuite, pe atragerea resursei umane în armată.

Tăvălugul maculării ne-a prins descoperiți, în pofida eforturilor noastre de a oferi societății sprijinul necesar în situații critice și în ciuda strădaniilor de a ne arăta în public ca fiind profesioniștii armelor, prin militarii noștri din diferite arme și specialițăți militare în programe de captare a benevolenței publice pentru înrolarea tinerilor dornici de o carieră militară sub drapelul țării.

Ceva, spuneam, trebuie schimbat în comportamentul nostru, militari activi și în rezervă/retragere, deopotrivă, în renegocierea „contractului” nostru cu societatea din care facem parte și în slujba căreia ne aflăm.

Cum am ajuns, după eliminarea serviciului militar obligatoriu, la dificultăți de atragere a resursei umane, la neputința de a convinge decidenții politici asupra salarizării militare decente și de înțelegere a necesității înzestrării armatei cu mijloace de luptă moderne, într-o filosofie complet diferită de ducere a unui război convențional?

Cum au putut unii politicieni să apară în dezbateri publice spunând enormitatea potrivit căreia ar trebui plătiți numai aceia care au fost în teatre de operații, tot lor (și numai lor) cuvenindu-li-se o pensie militară, firește, „nespecială”?

De la 1 ianuarie 2007 până astăzi am gestionat modul în care armata a fost privită în societate într-o paradigmă nouă pe care nu o mai experimentaserăm.

Serviciul militar obligatoriu a fost valabil mai bine de 170 de ani în Armata României, așa încât intrarea într-un nou model, al armatei profesioniste, ar fi trebuit să însemne o calitate crescută a militarului profesionist, care avea, acum, un job – nu doar o îndatorire legală, onorantă pentru Țară, desigur, pentru o durată limitată –, beneficiind de achiziții de tehnologie militară modernă care să compenseze reducerea efectivelor militare.

Odată cu intrarea în NATO, s-a instalat convingerea că prezența în acest select club politico-militar – la adăpostul Articolului 5 al Tratatului de la Washington, din 4 aprilie 1949, care consacră ideea efortului comun în cazul unui atac împotriva oricărui membru al Alianței – este suficientă, așa încât cheltuielile pentru apărare (înzestrare tehnică, pregătirea și instruirea personalului, adaptarea la cerințele NATO) pot fi „domolite”, în beneficiul altor investiții socotite urgente (sănătate, învățământ, infrastructură), uneori, prin vocea unor lideri de opinie, considerate perfect opozabile cheltuielilor „inutile” pentru armată și, prin extensie, pentru sistemul de apărare și siguranță națională.

În societatea românească s-a inoculat, treptat, ideea potrivit căreia importanța socială a profesiei militare este una scăzută, în raport cu altele, de vreme ce militarii români nu au participat la niciun conflict în ultimii zeci de ani, iar prezența lor în diferite teatre de operații, asumată de statul român, prin decizia Parlamentului, este plătită suplimentar.

Cheltuielile pentru apărare, raportate la PIB, au scăzut considerabil, în perioada 2007-2014, abia ultimii ani având o relevanță hotărâtoare pentru nivelul procentului din PIB alocat armatei, implicit pentru programele de înzestrare cu tehnică de luptă.

În timpul acesta, media s-a comportat mai degrabă ostil cu armata, chiar atunci când semnalarea neajunsurilor pleca de la intențiile cele mai bune. În prim-plan s-au aflat adesea anomaliile sistemului, personajele nocive care purtau haină militară și care, prin faptele lor reprobabile, devoalate public, afectau imaginea uniformei militare în rândul publicului (inclusiv a leadershipului militar, ca să amintesc aici de generalii șpăgari care puseseră la cale o filieră de fraudare a examenelor la Școala Militară din Pitești, de locțiitorul șefului DGIA cu avânturi imobiliare, de fostul comandant al AFA, plagiator, care aranja concursurile didactice!).

Rarerori am reușit să livrăm, chiar ca „operă de PR”, modele autentice, portrete de militari profesioniști în domeniul lor, care, cum spunea inventatorul Iustin Capră, „vor să facă ceva în țara în care ți se spune, cu încăpățânare, că nu se poate face nimic”.

Mulți încă mai cred că dacă pun vreun militar într-un asfințit artistic prins într-o imagine digitală, urând „weekend liniștit!” sau „Seară plăcută!”, care strânge pe Facebook sute de like-uri, am dublat procentele de încredere în armată ale sondajelor de tot felul. Că e o reușită de PR. Și am văzut că, în momente critice, nu e, nu ajută deloc așa cum își închipuie saltimbancii giumbușlucurilor de tot felul.

Fiindcă un punct vulnerabil, tot de noi creat, în întregul sistem de apărare și ordine publică, a fost, la un moment dat, posibilitatea ieșirii la pensie cu un cuantum mai mare, în plată, decât va fi fost ultimul salariu (ceea ce nu se mai pomenise până atunci!), înaintea împlinirii vârstei de 50 de ani, urmată, chiar dacă prin concurs (la unii nici nu a fost cazul!), de angajarea în diferite posturi, cumulând pensia militară cu salariul.

Ne-am zis, șmecherește, că nu se prinde nimeni, că facem „o afacere”. Pe de altă parte, unii nu au reprezentat corect instituția militară, care nu putea vorbi decât prin ei, în lipsa unui sindicat, în fața decidenților politici, din rațiuni diverse, de la nepricepere, neputință și „tăcere aurită” până la urmărirea unor scopuri personale în cariere viitoare, după trecerea în rezervă.

În fond, societatea a reacționat vehement la aceste practici și a început să considere doar jocuri de PR prezența noastră în școli, în diverse contexte aniversare în spațiul public, în general, unde suntem „campionii bezelelor”. Cum se spune, încrederea se câștigă greu, se pierde foarte ușor. Comunicarea, credibilitatea, autenticitatea, firescul aparițiilor publice ale celor în uniformă sunt deziderate la care aspirăm și care trebuie să ne fie principii de bază în raporturile cu societatea. Dar nu sunt suficiente.

Despre soluții, o să scriu în alt text, dacă reușim să identificăm problemele onest. Cert este că trebuie să avem așteptări mai mari de la noi înșine, lucrând împreună, nu hrănind orgoliile stupide ale unor infatuați care se cred, din funcțiile lor, geniali și nemuritori, și e urgentă nevoie să refacem, cum spuneam, „contractul” nostru cu societatea din care facem parte și în slujba căreia ne aflăm. (Florin Șperlea).