Preambul

1. Sunt două tipuri de întrebări obsedante și pline de obidă care ne muncesc mințile și sufletele cu ocazia fiecărei noi catastrofe care depășește în tragism și absurditate dezastrul imediat anterior.

Pe scurt, iată-le: de ce ei nu pățesc niciodată nimic? de ce noi, în schimb, suntem vinovați fără vină sau suspecți uzuali?

Pe larg, iată-le:

(i) cum este posibil ca, pentru ilegalități atât de fățișe, comise parcă

(a) în disprețul armatelor de organe de control și al redundantelor autorități plătite regește din bani publici,

(b) sfidând eticheta de cea mai „transparentă” și mai „informată” dintre lumi și

(c) batjocorind „ordinea liberală bazată pe reguli”,
infractorii, criminalii, drogații și chiar nătărăii care, din incompetență crasă, aruncă în aer bugete naționale, spitale sau depozite de carburant, să reușească mereu să scape nepedepsiți și nevătămați?

(ii) cum e posibil ca, în timp ce noi, toți ceilalți, am ajuns să fim suspectați, controlați, executați silit, carantinați și spionați permanent, o întreagă pletoră de corupți, de prestatori de servicii infracționale și de cocalari sa reușească să își blureze identitatea și să își dilueze vina în mulțime, fiind mereu beneficiari ai imunității de răspunderea juridică, morală sau politică?

Explicația simplificată se rezumă la două atribute ale lumii subterane și ale statului profund: stabilitatea și predictibilitatea.

Stabilitatea…

Rețelele mafiotice de sens se aglutinează în timp, deci necesită stabilitate. Este nevoie de lideri interminabili, transformați în idoli (falși, desigur, dar care dau bine pe soclu) aureolați cu mitul invincibilității și al infailibilității. Cu astfel de ancore, locotenenții și consilierii dobândesc gravitație, atrăgând fluxurile de numerar, oportunități și resurse. Devin rapid dispeceri de bani și, deci, noduri indispensabile în rețeaua mafiotică de sens.

Locotenenții și consilierii lor, ONG – urile, presa și influencerii care se alimentează de la fluxul de grăunțe aruncate de statuile vii ale rețelelor, ba chiar ambasadele și instituțiile financiare sau politice internaționale la care sunt mufate zisele statui vii reprezintă exoscheletul care îi fac aproape inexpugnabili pe toți membrii rețelei.

Predictibilitatea…

Pentru rețea, să crezi că: (i) dacă pleci din punctul A, după ce achiți tichetul (în bani, natură sau libertate) și (ii) respecți indicațiile prețioase ale șoferului, (iii) ajungi cu siguranță în punctul B, unde vei putea bea șampanie cu roaba,
este o regulă sfântă.

Fluxurile de bani și resurse, administrația, diplomația (relațiile cu rețelele paralele, concurente sau rivale) sunt precise și de nezdruncinat.

Afacerile, politicile, trendurile sociologice sau culturale – toate se derulează aproape exclusiv în rețea. Așa-numitele „externalități” sunt fie rarități exotice sau excentrice, fie probe falsificate, de fațadă, ale caracterului așa-zis concurențial și liberal al activității.
De exemplu, achizițiile publice nu se câștigă – ele se încredințează. În ultimii 20 de ani, jumătate din achizițiile publice ale României au luat căi corupte. Vorbim de peste 500 de miliarde de euro. Nimic nu a ieșit din rețea către concurenții neaveniți.
Dacă membrul rețelei a plătit, el își va fi recuperat înzecit investiția, în vreun fel sau altul.

Imunitatea și convingerea că membrul rețelei este implacabil…
Chiar dacă „afacerea” este criminală, membrul rețelei va fi apărat de răspundere, atât prin intervenții directe în administrație și justiție, cât și prin conspirația tăcerii (cunoașteți acest fenomen mai ales sub numele de omerta).
Pentru a salva aparențele, din când în când, un țap ispășitor este aruncat la lei sau obligat să ia asupra sa toate crimele. Unii unul ispășește, altul se ascunde, ca să nu ispășească. Este sacrificiul necesar …

În acest fel, fenomenul infracțional se extinde ca o pecingine în lumea noastră și, frustrant, nu generează aproape deloc pușcărie și nici faliment și nici excomunicare a delincvenților, în ciuda alunecării statului modern către totalitarismul digital.

Circulația elitelor sau a etichetelor în rețea nu subminează rețeaua, ci conduce la cimentarea relațiilor și a încrederii în cercul din jurul idolilor eternizați pe post ai sistemului, la cultivarea conștiinței faptului că mafiotului, mic sau mare, nu i se poate întâmpla nimic în rețea, pentru că are o imunitatea totală și interminabilă, atribut pe care și-l procură în schimbul cotizației la sistem (cu excepția țapilor ispășitori, care fac parte din joc).

Stabilitatea și predictibilitatea rețelelor mafiotice de sens vor perpetua la nesfârșit acest fenomen.

Fenomenul nu va fi oprit prin execuția publică, la tv, a sărăntocilor rețelei, care au avut neșansa de a trage paiul scurt al pariului de desemnare a vinovatului de serviciu.
Demolarea trebuie să înceapă prin torpilarea postamentului pe care au fost puse statuile idolilor falși, eternizați pe post, ai sistemului.

Mintea și societatea

2. Un sociolog italian, pe numele său Vilfredo Pareto, a teoretizat conceptul de „circulație a elitelor”. În Tratatul de sociologie generală, subintitulat Mintea și societatea și publicat în anul 1917, Pareto a arătat că elitele se nasc, cresc și decad într-o mișcare ciclică, interminabilă. Atât din nevoia omului de autodepășire și propășire, cât și din nevoia elitelor de primenire, de regenerare, se creează natural o circulație de jos în sus a elitelor. Ca și când ar urca într-un ascensor social, indivizii înzestrați trec dintr-o pătură socială pauperă sau amorfă, într-o zonă rarefiată, a elitelor, indivizii ratați sau ruinați decad, iar elitele degenerează în mod regresiv și colectiv. Când ascensorul social se blochează, apare violența socială și izbucnesc revoluțiile.

Teoria circulației elitelor poate proba și explica mult-hulitul concept de stat paralel (profund, abscons).

Conform lui Vilfredo Pareto, orice societate cuprinde 2 categorii de populație: cea inferioară, o clasă lipsită de merite, total străină conceptului de organizare socială, cu o influență minimă sau nulă asupra guvernării, și cea superioară, adică elita. Așadar, societatea trebuie să fie condusă de elite, pentru că masele nu știu a se organiza. Elita are un rol pozitiv în istorie, fiind chiar salvatoare a maselor[1]. Cu cât elita este mai rarefiată și mai sus-pusă, cu atât este mai eficientă.

În termeni oarecum diferiți, adepții așa-numitei meritocrații ajung la concluzia lui Pareto – că elita trebuie să conducă. Pentru „meritocrați” și simpatizanții lor elitiști, democrația este tot atât de rea ca și autocrația, căci permite „tirania” maselor needucate contra minorității meritorii, iar masele de votanți sunt total incompetente. De aceea, societatea trebuie condusă de meritocrați, plasați dincolo de emoționalitatea gregară a maselor și imuni la răspundere.

Elitele sau meritocrația nu sunt decât două nume alternative pentru ceea ce „conspiraționiștii” numesc stat paralel, abscons, desprins de realitatea votului popular și de emoționalitatea colectivă reală.

De precizat că Mihai Eminescu, în scrierile sale politice, avea o perspectivă radical diferită. În concepția eminesciană, elita, alias „pătura superpusă”, este în realitate forța dezorganizatoare și irațională care subjugă clasele pozitive și „țara reală”, prin haosul pe care îl generează corupția și impostura sa. În mod curios, această descriere a elitelor negative, făcută cu peste 150 de ani în urmă de Eminescu, definește aproape perfect prostocrația actuală din România și din UE. Realitățile pe care le-am trăit în ultimii 15 ani probează că cea mai sigură cale către auto-distrugerea lumii contemporane este încredințarea problemelor globale spre rezolvare elitelor globale auto-mandatate …

Adevărul este că în societate există nu numai o elită pozitivă, aristocratică sau înnobilată prin idealuri înalte și străduință, ci și o așa-numita „elită cu sens minus”, care este o contra-selecție a meritelor, bazată pe etichete false și pe apartenența la rețelele mafiotice de sens. Aceste etichete, remarcate atât de Pareto, cât și de Eminescu, indică în mod fals apartenența la o elită. Este ceea ce noi numim, mai sugestiv și emoțional, ciocoi, vechi sau noi. Odată ce intră în joc aceste „etichete”, apare și o circulație pe orizontală. Elitele pozitive sunt deseori înlocuite cu elitele cu semn minus, adică, „etichetele” (persoane care nu sunt elite propriu-zise, ci simulanți) înlocuiesc valorile și elitele pozitive.

Falsele elite își câștigă poziția socială prin viclenie și corupție, iar o contribuție decisivă la această alunecare în ciocoisim o au rutina auto-satisfăcută și starea de apatie a elitelor pozitive.

Degenerarea elitelor determină, de asemenea, revoluții, care vin de fiecare dată pe valuri de violență. Elitele pozitive exercită puterea în mod (aparent) natural, legitim, dar și ca urmare a unor conspirații (uneltiri). Vechile elite sunt înlocuite prin forță de uneltitori.

Deoarece aristocrațiile fac parte din pătura superioară a elitelor, iar acestea nu sunt nici pe departe veșnice, ci supuse unui proces de decădere care se va solda cu dispariția lor, istoria este, după expresia lui Pareto, un „cimitir al aristocrațiilor”.

Așadar, nicio elită nu e veșnică. Nimic uman nu durează la nesfârșit.

Lei și vulpi

3. Potrivit lui Vilfredo Pareto, distribuția caracterelor intelectuale și a meritelor într-o populație (societate) nu se desfășoară la întâmplare, ci după legea sociologică a polarizării indivizilor în elite și mase.

Lumea de azi este o lume cinică și câinoasă, un rezultat al polarizării sociale. În ciuda ipocritei afișări a „valorilor” comunității și a principiilor „ordinii liberale bazate pe reguli”, lumea noastră se împarte în elite și mase. Există ultrabogați și enorm de mulți săraci. Există privilegiați, rentieri și monopoliști, pe de o parte, și proletari și țărani, pe de altă parte. Oamenii obișnuiți, sănătoși, dar prezumați bolnavi și suspectați de intenția malefică de a-i infecta pe alții, au fost segregați de „elita imunizaților”. Secta progresiștilor inteligenți care cred în știință s-a distanțat aseptic de gloata medievalilor needucați, care încă mai cred în Dumnezeu (și care încă se ghidează emoțional după istorie și tradiții). De asemenea, sistemul legal și judiciar a generat elita persoanelor auguste, oneste și imune la orice fel de răspundere, în opoziție cu lumpen – proletariatul oamenilor de rând, care sunt prezumați suspecți[2]. Există birocrați, tehnocrați și establishment, pe de o parte, și există supuși recalcitranți, pe de altă parte.

Vilfredo Pareto descrie acțiunea umană ca fiind orientată după două tipuri de tendințe instinctive:

(i) propășirea materială, pământeană (Pareto numește „combinații” instrumentele acestei tendințe …) și

(ii) idealurile etice și escatologice, adică valorile spirituale (Pareto dă exemplul credințelor în zei sau în abstracțiuni reificate, cum ar fi Echitatea, Știința sau Progresul, pe care le numește „persistențe de grup”).

Instinctul pentru „combinații”, poate conduce clasele sociale de elită la prosperitate economică și recunoaștere socială. Acest instinct predispune elitele la concentrarea pe prezent (carpe diem) și ignorarea viitorului. Întrucât acest instinct, odată alimentat cu succes, devine dominanta comportamentului și a emoționalității acestor elite, instinctul pentru valorile etice și religioase este treptat adormit și chiar neutralizat.

Dostoievsky spunea că, dacă nu există Dumnezeu, totul este permis. Pentru hedoniști, totul este permis, chiar și joaca de-a Dumnezeu sau liturghiile negre. Așa cum spuneam într-o carte de eseuri din 2021, trăim un lamentabil amurg al zeilor, cauzat de elitele auto-mandatate ale lumii de azi și de „etichetele” cumpărate pentru a putea afișa o falsă apartenență la elitism. Când valorile etice și religioase sunt abandonate, ne găsim în plin tărâm de dincolo de bine și de rău, în abisul nesfârșit al indistincției dintre bine și rău. Suntem în plin clar-obscur moral, cea mai rea dintre damnațiuni.

După trecerea acestui gen de Rubicon, elitele devin a-morale, se dedau la hedonism și ajung să înlocuiască forța sentimentului religios natural cu tot felul de religii de substituție (ersatzreligionen), cum ar fi credința în știință, idealizarea meritocrației sau frica evlavioasă de crize și de știri false.

De aceea, așa cum susținea și Pareto, elitele aristocratice nu durează. Descendenții lor degenerează rapid și, pentru a-și păstra pozițiile dominante, elitele remanente se văd nevoite să încerce a se perpetua prin cooptare, iar nu prin transmiterea ereditară a privilegiilor. Elitele se primenesc prin aportul de indivizi înzestrați provenind din clasele „inferioare”. Dacă această circulație eșuează, elitele decad ireversibil, urmând a fi înlocuite prin forță.

4. Cu trimitere la o surprinzătoare clasificare a lui Machiavelli, Pareto distinge între „elitele lei” și „elitele vulpi”. Elitele lei preiau puterea prin violență și guvernează folosind forța. Elitele vulpi preiau puterea pe nesimțite și se folosesc de viclenie pentru a guverna.

Estomparea instinctului etic și religios alungă treptat de la putere elitele. În procesul de „tocire” a sentimentului etic și religios, elitele lei vor face pasul decisiv către intrigă, speculă, fraudă și corupție, devenind sau lăsându-se invadate de elite vulpi. Această metamorfoză va stârni obida și furia maselor. De vreme ce blocarea ascensorului oprește circulația elitelor, nu mai este posibilă primenirea, ceea ce va provoca răsturnarea prin violență a vechilor elitele. Din rândul maselor se vor ridica alte elite lei. Legitimitatea elitei înlocuitoare va fi dată de un puternic instinct moral și religios, de care vechea elită s-a debarasat, pentru a se concentra pe hedonism.

Însă cercul e… rotund. Noii lei devin și ei vulpi. E un cerc vicios implacabil.

Principiul ușii rotative

5. Dacă se desfășoară doar în cerc închis, de la o funcție birocratică la alta și de la un post de vătaf sau altul, circulația elitelor nu este nimic altceva decât dovada și explicația statului profund, paralel dinamicii sociale și politice.

Circulația de tip revolving door a elitelor este proba separării societății într-o clasă foarte restrânsă de privilegiați și rentieri, pe de o parte, și restul populației, pe de altă parte, egală în sărăcie și în lipsa de șanse și permanent supusă controlului și supravegherii elitelor.

Orice orânduire socială respectă acest model – de la sclavagism, la feudalism, la fascism/nazism și la comunism, până la actuala „ordine mondială liberală bazată pe reguli”.

Populația non-elitistă este peste tot și mereu egală în dreptul de a căuta o viață întreagă plăcerea ieftină și de a evita cu insucces durerea și suferința, ipotecându-și forța de muncă, destinul și, mai nou, părți din corp sau ani de tinerețe – ambele „libertăți” fiind cu cinism exploatate de elitele ne-mandatate ale sistemului în propriul profit.

Globalismul ca ideologie și tip de organizare socială este, pur și simplu, rezultatul unei asemenea contra-selecții a elitelor.

Plecând de la mitul fals al intențiilor benevolente și al rezervorului de competențe înalte de care ar dispune, se consideră că organizațiile globale sunt cele mai potrivite pentru a se ocupa de marile probleme globale ale omenirii. În afară de răspunsul mereu inadecvat la problemele concrete ale unei comunități sau națiuni, organizațiile globale au și marele defect că nu sunt mereu compuse din înzestrați și merituoși, ci și din mulți impostori, din purtători ai unor etichete de false competențe și mincinoase specializări, din politicieni fără har și onestitate, din persoane aflate în conflicte de interese și din exponenți ai neomedievalilor care dețin puterea economică și controlul resurselor, care ghidonează, direct sau indirect (prin ONG – uri militante, de exemplu) organizațiile globale. În plus, multe crize globale sunt inventate, pentru a crea dușmani globali și, deci, nevoia de salvatori globali, iar cele mai grave crize sunt cauzate de prostia liderilor sau a influencerilor globali.

În timp ce lumea se afundă în tiranie, război „sustenabil”, foamete și penurie de apă, giga-companiile de tehnologia informației au făcut din vânătoarea de „știri false” și din „diversitatea sexuală” principalele „valori ale comunității”. Google are lichidități de 120 de miliarde de dolari cu care nu știe ce să facă, pe moment – exceptând, probabil, lucrul intens la betonarea identității digitale pentru to(n)ți și la inteligența artificială (ironic, nimeni nu se preocupă de reducerea sau neutralizarea prostiei naturale ori de ruperea sforilor cu care lumea este păpușată de elite false). Facebook a aruncat pe fereastra digitală 100 de miliarde de dolari pentru a construi lumea simulată intitulată metavers – un eșec de business monstruos. Bill Gates vrea să rezolve problema sănătății celor 8 miliarde de pământeni obligându-i la injectare periodică și multiplă cu seruri „imunizatoare”, în disprețul imunității naturale. În concepția sa de expert, problema foametei globale s-ar rezolva prin carnea artificială și consumul de insecte, iar problema schimbărilor climatice s-ar rezolva cu împrăștierea de praf de cretă în atmosferă. În acest timp, Elon Musk face glume proaste și programări false ale unor lupte în cușcă împotriva lui Zuckerberg.

Cam așa arată elita globală contemporană. Cam de aici vin banii și, implicit, programele de remodelare a lumii, cu care sunt alimentate organizațiile globale. Cam de aici provin vătafii cu care sunt împănate organizațiile globale, înfipți pe posturi de experți și elite specializate în salvarea omenirii de la crizele globale, fabricate sau cauzate din prostie de tipi ca cei de mai sus.

Lumea, în mod paradoxal, a ajuns să vadă refugii sau modele de urmat în regimul autoritar al lui Putin și în dictatura chinezească a lui Xi Jinping. Noul bloc economic și militar, opus Occidentului Colectiv, este BRICS, un conglomerat de state în curs de dezvoltare bazate economic pe China și militar pe Rusia, la care se adaugă resursele energetice ale Iranului și ale Arabiei Saudite (toate niște luminoase democrații, desigur …) devine pe zi ce trece o atracție irezistibilă. Acest bloc conține deja mai mult de jumătate din statele și populația lumii. Orbiți de acest miraj, oamenii nu observă că primul stat din lume care a introdus obligativitatea „imunizării” cu serurile experimentale ale plademiei a fost Rusia și că tot Rusia a introdus pentru prima dată în lume moneda digitală a băncii centrale, care va elimina proprietatea și libertatea individului concret. Și lumea uită cine este și ce planuri totalitare de viitor are China…

A nu se înțelege greșit. E foarte probabil că apariția unui bloc economic și ideologic comparabil cu așa-numitul Occident Colectiv va determina o reechilibrare a forțelor și o revenire la rezonabilitate și luciditate în interiorul vechilor democrații de tip euro-atlantic. Dar nu se poate înlocui un sistem care are tendințe autoritariste mai mult sau mai puțin vizibile (civilizația occidentală de azi) cu un sistem totalitar învederat, care nici măcar nu ascunde iliberalismul și prioritatea drepturilor colective asupra drepturilor și libertăților individuale (modelul chinezesc sau teocrația iraniană ori saudită).

Meritocrația

6. În mod idealizat și romanțat, meritocrația este un sistem de conducere a societății prin persoane talentate, cu IQ înalt și cu disponibilitatea la efort și sacrificiu pentru popor. Meritocrația este pusă în opoziție atât cu autocrația, cât și cu democrația. În mod paradoxal, însă, meritocrația nu indică drept răul suprem tirania, ci democrația reprezentativă, pe care o consideră o tiranie a majorității contra minorității deștepte, elitiste, diversificat – curcubeice…

Confucius spunea că nobilimea de sânge poate sau chiar trebuie să fie înlocuită cu nobilimea virtuții. Prin merit și efort susținut, devii nobil.

Friedrich Hayek a indicat meritocrația ca fiind soluția optimă a creșterii economice și a dezvoltării sociale, de unde neo-liberalii și libertarienii au putut extrage concluzia că meritocrația ar fi sistemul de organizare socială cel mai dezirabil. Democrația reprezentativă sau directă, după zeci de ani de eșecuri postbelice ale filosofiei pe care se întemeiază, a căzut în dizgrație pentru toate aceste elite auto-etichetate ca atare.

Problema este că, pe de o parte, nu există metode exacte de clasificare a meritului – un individ cu un IQ mare poate fi un dezastru din punctul de vedere al gestiunii emoționale și logice a relațiilor cu ceilalți. Pe de altă parte, efortul poate fi simulat, iar sacrificiul, teatralizat. În plus, meritocratul este om, iar nu robot. Poate greși, poate fi șantajat, poate fi rău-intenționat.

Mult mai grav este că, în timp, meritocratul devine arogant, auto-suficient și rupt de realitatea socială concretă, de unde nemulțumirea poporului, care nu va ezita să se revolte și să înlocuiască meritocrația prin violență, punând la conducere elitele lei.

Meritocrația poate face ca ascensorul social să nu mai funcționeze. Meritocrații se aglutinează „natural” în caste închise, unde nu mai pătrunde nimeni din afară. Rezultă, pe termen mediu sau lung, o enormă problemă de lipsă de mandat și de legitimitate în luarea deciziilor care privesc poporul concret și umanitatea. De asemenea, clasa meritocraților, care nu mai sunt aleși și nu mai răspund în fața cetățenilor, devine imună la sancțiunile legale sau etice ale societății. Așa sunt regimul iliberal al lui Putin, dictatura chineză și tehnocrația Occidentului Colectiv de azi.

De altfel, meritrocrația determină și apariția și consolidarea legalismului, care este un talibanism juridic (contează litera, iar nu spiritul legii), și a dublului standard în aplicarea legilor și a preceptelor morale – un set de reguli și sancțiuni pentru vulg, și un alt set de reguli (sau nicio regulă) pentru meritocrați.

Acest tip de exercițiu al puterii eșuează facil în darwinism social. Inechitățile sociale sunt justificate prin meritocrație: elitele sunt evoluate, deci merită, poporul este troglodit, medieval, deci nu merită. Nazismul și eugenia bat rapid la ușa meritocrației[3].

Peste tot ne lovim de acest clișeu: nu ești expert în domeniul X, deci nu ai voie să interferezi, nu ai voie să „îți dai cu presupusul”. Trebuie să lăsăm specialiștii să se ocupe de specialități de nișă, nu? Dar multe nenorociri se trag din acest mod simplist și prescurtat de a gândi. Este o sursă interminabilă de oligo-rațiuni și biasuri cognitive.

Pe de o parte, lumea nu este nici secționată, nici segregată pe domenii de nișă, strict „sertarizate” (Iohannis dixit) și „îndosariate” (în limbaj birocratic spus). Cele mai multe domenii ale experților ne privesc pe toți. Ne afectează pe toți. Așa sunt dreptul, medicina, educația, clima, economia, cultura, sociologia, psihologia sau antropologia. Democrația, de asemenea, ne privește pe toți. Este inadmisibil ca astfel de chestiuni să fie etichetate și date spre păstrare parohului ori starostelui (jupânului) fiecărei corporații potrivite. Ar fi un bizar regres către epoca medievală, în condițiile în care avem convingerea că trăim în cea mai informată și evoluată dintre lumile posibile.

Pe de altă parte, intuițiile și deducțiile unor non-experți sunt mult mai precise decât pseudo-știința, oficial și ideologic andosată. Explicația este că oamenii normali nu au fost încă părăsiți de bunul simț comun, iar „pilotul automat” al subconștientului (sistemul doi, adică cel rapid, de care vorbește Daniel Kahneman în Thinking: fast and slow) nu li s-a tocit încă. În plus, experții, specialiștii și oamenii de știință nu sunt mereu credibili și meritorii, întrucât sunt în conflicte de interese, sunt coruptibili și șantajabili și sunt captivi ai sistemului academic birocratic și ai rețelelor de sens tehnocratice (care devin frecvent mafiotice). Bunul simț comun este evacuat din comportamentul establishmentului academic, pentru a lăsa loc corectitudinii politice, ideologiei aflate la putere și chiar nebuniei și insanității.

Elita negativă, circulația etichetelor simulante și falsificarea meritelor

7. În sensul sociologiei paretiene, elita îi cuprinde pe cei înzestrați și apți să organizeze optim societatea. Elita este o „clasă pozitivă”, căci grupează cele mai înalte capacități mentale și organizatorice menite a conduce. Titlurile („etichetele”) reflectă realitatea aptitudinilor, a pregătirii teoretice și a disponibilității pentru efortul socialmente util pe care le indică. Academicianul, doctorul, profesorul, inginerul, diplomatul, antreprenorul care dețin titlurile respective chiar le merită, iar asta îi caracterizează ca elite propriu-zise, pozitive.

Pareto a admis că această elită pozitivă, meritorie, este un concept pur teoretic. Intuitiv și empiric, pricepem toți că este un etalon, un „optim” paretian, nicăieri și nicicând atins în practică.

În schimb, „elita negativă” sau „elita cu semnul minus”, care grupează indivizii cu aptitudini și capacități mentale cu mult sub nivelul indicat de titlul afișat, este endemică, este ca o vegetație spontanee. Indivizii respectivi sunt doar purtătorii nelegitimi ai acelor titluri, simulanții capacităților fals prezumate de titlurile afișate. Aceste titluri care nu reflectă realitatea sunt simple „etichete de status”, care indică în mod fals competența, valoarea socială și meritul[4].

Elitele unei societăți pot ajunge să fie compuse din purtători de etichete de status, adică din simulanți ai competenței și calității – desigur, niciodată integral, dar oricum majoritar sau semnificativ. De aceea, conducerea unei astfel de societăți nu este o meritocrație, ci o prostocrație.

România suferă (a suferit dintotdeauna, așa cum ne-a demonstrat chiar Eminescu) de falsificarea meritelor. În România de azi nu circulă decât rar elitele pozitive. În schimb, circulă „elitele cu semn minus”, adică etichetele de status. Din nefericire, în România de azi circulă studiile simulate, trecutul academic falsificat, impostura și conflictele de interese. Din această perspectivă, România este o prostocrație, adică un stat condus de proști fuduli, de impostori și de simulanți ai competenței și meritelor.

Primenirea elitelor, prin mecanismul ascensorului social descris de Pareto, este aproape imposibilă într-o lume încarcerată în colivia digitală, unde o minoritate vocală și stipendiată de elitele cu semn minus (care, desigur, vor să își mențină statutul și privilegiile) și de elitele vulpi (care nu pot rămâne la putere decât prin corupție, intrigă și viclenie) simulează majoritatea și pretind că reprezintă vocea poporului. Această minoritate este compusă fie din idioții utili ai elitelor negative (în sensul leninist al sintagmei), care le asigură agenda fără mari eforturi de propagandă, fie din tatuații mental, care își ștanțează pe neocortex semne de inteligență și de afiliere la „știință și progres”, pentru a (se auto)convinge că fac parte din elite sau măcar din categoria eroicilor lor slujitori și soldați. Plandemia ne-a pus în față crunta realitate a tatuajelor mentale – această minoritate vocală și militantă nu doar că și-a semnalizat în fel și chip virtutea digitală (port mască pentru a mă simți protejat; și eu m-am „imunizat”; slava Ucraina; save Planet Earth), dar au pretins tuturor să facă la fel, sub sancțiunea raportării la ministerul adevărului și a excomunicării pe motiv de erezie, negaționism și conspiraționism.

Sub forma circulației etichetelor de status, în România de ieri sau de azi nu circulă elite pozitive, ci nulități. Establishmentul și tehnocrația acumulează aproape exclusiv nulități și sinecuri politice. Începând cu mediul universitar și continuând cu instituțiile publice (unele cu atribuții extrem de specializate și cu importanță enormă în siguranța populației) și cu întreprinderile publice, decizia este partajată sau transmisă între „etichetele de status”, fie ereditar, în familie, fie ca premiu pentru fidelitate politică, fie ca plată pentru aventuri amoroase extraconjugale. O funcție sau o demnitate publică se exercită grație titlului politic, adică, etichetei politice de status, iar nu pentru merit și trecut profesional sau academic ireproșabil. De aici conceptul eminescian de „selecție socială negativă”.

La această contra-selecție contribuie refuzul popular al curiozității, al dubiului sau al contradicției științifice, sigilarea „adevărurilor” științei stabilite prin consens și strașnic păzite de gardienii certitudinilor obținute prin validarea reciprocă a bănuielilor, a ghicelilor norocoase și a probabilităților potrivite cu așteptările finanțatorilor „cercetărilor” și, evident, excomunicarea negaționiștilor și a ereticilor, după regula medievală a autorității – crede și nu cerceta.

De asemenea, o cauză importantă a acestei contra-selecții este comercializarea funcției birocratice și a autorității științifice. Sponsorizarea controlorului, a omului de știință, a doctorului și a verificatorului faptelor, de către controlat, adică de către potențialul delincvent, a devenit o practică „naturală”, care nu mai miră pe nimeni, pentru că, nefiind sancționată, ajunge să fie acceptată chiar și de către persoanele în general principiale. Cine se mai preocupă de valorile religioase și etice, când elitele vulpi și elitele „etichetelor de status” se ocupă de combinații (în sensul paretian al cuvântului), adică de propășirea individuală și de îmbuibarea hedonistă?

O scenă teribilă din serialul Pain Killers (ucigași ai durerii) de pe Netflix explică această șocantă impunitate a marilor infractori, care afectează mase mari ale populației prin faptele lor nocive. Miliardarul – patron al companiei pharma americane Purdue reamintește, cu cinism, că medicamentul care a ucis și a cauzat suferințe și dependențe teribile americanilor, fusese autorizat de Food and Drug Administration (FDA) înainte de punerea pe piață și, în plus, fusese mereu prescris de medici, cu sau fără stimulentul sponsorizărilor, deci era sigur și eficient; dacă au apărut efecte adverse și accidente fatale, vina aparține consumatorului, pentru că a abuzat de consum, reglementatorului, pentru că a autorizat, și medicului, pentru că a prescris; niciodată vina nu incumbă producătorului sau comerciantului medicamentului. Nu mai contează că, prin reclamă mincinoasă și agresivă, consumatorul a fost determinat să consume excesiv medicamente, că FDA a fost coruptă/indusă în eroare să emită autorizația, iar doctorii, au fost plătiți ori sponsorizați pentru a vinde cât mai multe medicamente. Nu mai contează nici că medicamentul chiar era nociv și chiar ucidea … Iată cum, prin aruncarea răspunderii asupra întregii societăți, adevăratul vinovat scapă de răspundere proprie.

Este unul dintre efectele circulației elitelor cu semn minus și ale prostocrației.

Este un efect pe care îl vedem (chit că idioții utili și tatuații mental refuză să îl vadă) și în cazul serului experimental de „imunizare” vândut cu imense profituri în plandemie, un efect care se va vedea curând și în cazul politicilor ecologice minunat concepute de tehnocrații cu pedigree corporatist.

Elitele simulante ale mediul universitar și academic românesc

8. Publicațiile listate ISI (International Scientific Indexing), cerute birocratic cu titlu de condiție prealabilă obligatorie a obținerii unui titlu didactic, științific sau academic, reprezintă principalele „etichete de status” ale elitei universitare cu semn minus. Fără substanță, fără operă fundamentală, doar pe bază de publicații ISI de fațadă, se poate obține titlul de profesor, rector și chiar academician, fără a scrie măcar o lucrare fundamentală într-un domeniu științific. Cu numărul minim de articole publicate unde trebuie, se obține vizibilitate internațională și imagine publică de „personalitate științifică”. Deși elitele universitare pozitive publică astfel de opere, indexabile internațional (slavă Domnului, rezervorul de resurse intelectuale românești nu a secat niciodată), aceste etichete de status sunt, deseori, făcute cadou. Gradele universitare au devenit recompense pentru accesarea de fonduri, pentru poziții politice înalte și pentru apartenența la rețelele de sens. Aceste recompense nu au nicio legătură cu meritul didactic sau academic.

Rectorul actual de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj se prezintă drept „cel mai citat psiholog din lume”, deși nu a scris decât o carte căznită despre psihologia poporului român[5]. Universitatea din Cluj, sub conducerea sa, a cooptat treptat, ca „profesori”, foști lucrători fățiși sau acoperiți ai serviciilor secrete, de la care, desigur, tânăra generație are enorm de multe de învățat …

Și mai „interesant” este că Universitatea din București are încă din 2018 un protocol (valabil până în 2025) pentru școlirea unor studenți SRI în facultățile universității.

Potrivit unei publicații[6], Serviciul Român de Informaţii (SRI) recrutează viitori studenți în vederea școlirii în facultățile „civile”. Candidații selectați de SRI au locuri rezervate (inclusiv cazare și hrană gratuite, finanțate de la buget). Absolvenții trebuie să lucreze în sau pentru SRI cel puțin 10 ani.

Un protocol de colaborare între Universitatea din București și „Academia” de informații a SRI, vizând aceste locuri rezervate (studenții SRI nu concurează cu nimeni pe aceste posturi) la Facultatea de Informatică, există și funcționează încă din 2018, fiind modificat în iulie 2021, pentru a asigura o perioadă de funcționare extinsă pe încă 4 ani… Protocolul prevede chiar și un schimb de studenți și de profesori între facultatea „civilă” și „academie”… În lipsă de precizare a protocolului, e foarte probabil ca schimbul să vizeze și „acoperiții”.

Așadar, avem în solda SRI[7] studenți în universitățile „civile”, fiind pregătiți pentru circulația elitelor și apartenența la statul profund, paralel cu dinamica socială și cu democrația reprezentativă.

Mediul academic și universitar este un domeniu al acțiunii sociale extrem de important pentru societate. Era odinioară serios, dar azi este confiscat de statul paralel, constituit ca urmare a circulației elitelor cu semn minus, adică, a „etichetelor de status”. Aceasta este, pe scurt, explicația impactului zero al activității universităților de la noi în aria științifică internațională, efectul pe termen lung al „penetrării tactice informative” și al transformării universităților în rezervoare pentru cadrele politice și fals-tehnocratice, tot mai prospere și mai înfloritoare, dar tot mai prost pregătite și mai avide de „combinații”, în dauna valorilor etice și religioase. Orice primenire a domeniului cu persoane înzestrate născute și crescute de mase, orice curățire prin acțiunea elitelor lei, trebuie să înceapă cu demolarea acestui sistem al epoleților și caschetelor milităroase.

Finalul

9. Recenta nenorocire de la Crevedia, precedentele tragedii cauzate de consumatorii de droguri sau de bețivii care s-au urcat la volan și au cauzat moartea unor nevinovați, știind că nu li se poate întâmpla nimic, cazul azilurilor de bătrâni, incendiile din spitale din anul 2021, de la secțiile ATI, crimele de la Caracal din anul 2018 – toate sunt exemple de rețele mafiotice de sens care au făcut scăpați adevărații vinovați, aruncând publicului ciozvârte de țap ispășitori. Depozitul de GPL care a sărit în aer, azilurile de bătrâni din Voluntari, consumul și traficul de droguri au fost controlate de nenumărate organe și autorități ale statului. Cu excepția tragediilor și dramelor care au devenit publice, nimic nu a oprit afacerile bănoase din aceste domenii. Rețeaua mafiotică de sens este stabilă și predictibilă. Circulația elitelor este atent controlată prin aceste rețele.

Consumul de droguri a explodat în România, mai ales în plandemie. Evident, fiind cerere, s-a creat și consolidat și oferta. Traficul de droguri este atât de omniprezent în România, încât drogurile sunt aici mai ușor accesibile și mai ieftine decât în Franța. Banii cash, gri sau negri, curg fluviu în România – cu așa ceva se poate finanța ușor și clandestin statul paralel. Ar fi imposibil ca astfel de lucruri fățișe să nu fi ajuns la cunoștința armatelor de controlori plătiți de noi, din bani publici. Dar, fie sistemul este total ineficient, căci dă măsura unui stat eșuat (așa cum ne reamintește, periodic, președintele țării), fie sistemul protejează din umbră afacerile ilegale, pentru că este complice al rețelelor mafiotice de sens. Cine știe, poate că le este chiar și instigator. Nu este exclus ca sistemul să exercite, prin toleranța față de acest fenomen infracțional, un alt fel de control al populației, unul nelegitim, totalitar și anti-democratic. Prin vulnerabilități artificial construite, prin dependențe induse pas cu pas, prin trecerea de la „iarba de calitate”, la pastilele recreaționale, la prafurile euforice și, la final, la narcoticele injectabile, prin frica de epuizarea stocului de „marfă”, oamenii devin mult mai ușor remodelabili și manipulabili. Poate că acesta este și rolul (voluntar asumat, preluat prostește sau agățat din pură lăcomie) al exponenților organelor de control și al autorităților, transformați ei înșiși în traficanți. Nu trebuie uitat rolul consultanților privați, plătiți pentru a acoperi cu audituri și rapoarte frumos ambalate infracțiunile și fărădelegile din domeniu.

Ce fac, în schimb, autoritățile române, cu o precizie de metronom? Ne blochează nouă, cetățenilor „neconsumatori”, conturile bancare, pentru nereguli în formularele de actualizare a datelor cu caracter personal. Ne suspectează pe noi că îi infectăm pe „imunizați”. Ne execută silit pe noi pentru datorii bugetare de 50 de lei.

[1] Din acest punct de vedere, se poate spune că sună cel puțin interesant termeni și sintagme ca: „frontul salvării naționale”, „uniunea salvați România”, „planul național de redresare și reziliență”, „save planet Earth”, „there is no Planet B”…
[2] În viziunea sa „mesianică”, Marx șterge deosebirile dintre neamuri și comunități, îneacă religiile în cultul unic al proletarului și profețește o societate egalitaristă a maselor omogenizate, fără elite. Realitatea istorică a probat că, de fapt, societatea comunistă nu făcea decât să impună maselor o egalitate în sărăcie, fiind destinate a fi conduse brutal de o elită a nomenklaturiștilor comuniști, de o clasă ultra-minoritară de privilegiați ai regimului. Așadar, tot de un stat profund, al elitelor.
[3] Una dintre cele mai interesante cărți care critică meritocrația din perspectiva acestor riscuri și chiar o ironizează este The Rise of Meritocracy, de Michael Dunlop Young publicată în 1958.
[4] Sarcastic, utilizatorii rețelelor sociale se identifică mai ales prin aceste etichete de status…
[5] Caracteristicile emoționale ale unui popor sunt de domeniul filosofiei, al politicului sau al mitului, iar nu de domeniul psihologiei.
[6] https://romania.europalibera.org/a/sri-imagine-universitati/31757973.html, ediția din 21 martie 2022.
[7] Cam ce informații or fi acești studenț speciali puși să culeagă despre noi, ceilalți, ne-specialii?

Gheorghe Piperea