Să fie oare dorința de celebritate, care zace undeva, bine ascunsă, un soi de narcisism, să fie nepăsare față de aproapele lor ori poate chiar un simț civic bine conturat, gata să ia atitudine publică atunci când un derapaj social se produce spontan? E greu de răspuns, mai ales că efectele acțiunilor mediatice ale oamenilor obișnuiți sunt încă greu de analizat.

În trecutul apropiat însă, deși pare că lucrurile erau mai simple, iar imaginile șocante doar la îndemâna profesioniștilor din mass-media, reprezentarea violenței în media era, de multe ori, dusă la mare artă.

Aflați mereu într-o luptă cu propria conștiință, jurnaliștii care relatau despre drame umane deveneau uneori chiar victimele propriilor subiecte.

Un caz care avea să șocheze o lume întreagă prin forța și viteza cu care a făcut înconjurul lumii este interesant mai ales prin prisma efectelor pe care le-a produs asupra autorului, nimeni altul decât celebrul fotograf Kevin Carter.

Autorul avea să primească premiul Pulitzer, în 1994, pentru o imagine care a zguduit lumea. O fetiță subnutrită este pândită de un vultur, care o așteaptă să moară.

La numai un an de la realizarea acestei fotografii și la scurt timp după obținerea marelui premiu, fotograful se sinucide. Un destin fulminant, o poveste dură de viață a unui idealist care credea că fotografiile pot schimba lumea.

La aproape 300 de metri de Ayod am întâlnit-o pe micuţă. Era moartă de foame şi încerca să ajungă la centrul de alimentare. Era atât de slăbită că nu putea face mai mult de doi paşi fără să cadă pe spate.

 Căuta cu disperare să se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-şi capul cu mâinile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu în picioare pentru o nouă tentativă de a merge, gemând încetişor, cu vocea ascuţită.

Bulversat, m-am retras în spatele muncii mele, fotografiindu-i mişcările dureroase. Dintr-o dată, micuţa a căzut şi s-a oprit cu faţa în praf. Câmpul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, până ce unul dintre ei a intrat în cadru. 

Am declanşat, apoi am alungat pasărea cu o lovitură de picior. Totul urla în mine. Ajunsesem la unu sau doi kilometri de sat când am izbucnit în lacrimi.

Fotograful a fost acuzat de cruzime, dar și de indiferență, atunci când publicul a fost convins că a lăsat un copil să moară de dragul unei imagini bune. Unele voci afirmă chiar că privind la cadru, Carter s-ar fi regăsit în copilul suferind, aproape mort de foame.

El doar a crezut că prezentarea realității necosmetizate, în forma ei cea mai primitivă, va sensibiliza, va face lumea mai bună, va arăta mapamondului ororile umane, foametea, sărăcia, războiul civil şi seceta cu care se confrunta Sudanul anilor ‘90.

Martor cu aparatul de fotografiat în mână la crimele şi execuţiile comise în plină stradă în Africa de Sud, mai exact în Johannesburg, locul său de naştere, Kevin Carter simte încă de la începutul carierei că nu poate continua.

Criza socială izbucnită în oraşul său natal este printre primele subiecte de docu­-mentare pentru ziarul Johannesburg Star unde lucra în 1984.

Ulterior, avea să-şi amintească de acea perioadă de debut: Am fost şocat si dezgustat de ceea ce făceau. Însă oamenii au început să discute despre acele imagini… şi am simţit că acţiunile mele nu erau rele. Să fii martor la ceva atât de oribil nu era neapărat ceva rău.

În 1990 izbucneşte războiului civil între Congresul Naţional African şi Partidul Libertăţii Inkatha, al etnicilor Zulu.

Kevin Carter, împreună cu alţi trei fotojurnalişti, Ken Oosterbroekde de la The Star, Greg Marinovich si Joao Silva, freelanceri, se aventurează în cartierele rău famate, lucru extrem de riscant în epocă. Imaginile surprinse au preţul lor şi de această dată.

Cei patru, supranumiţi de presa locală Clubul Bang-Bang, încep să consume droguri, pentru a fi mai uşor acceptaţi în găştile din lumea interlopă. Carter rămâne fidel acestui obicei în momentele de criză, ceea ce-i accentuează depresia și-i distruge echilibrul interior.

Trece uşor de la o relaţie la alta. Cu totul întâmplător, dintr-o aventură i se naşte o fetiţă, pe care o iubeşte şi faţă de care se simte dator şi neputincios în anumite momente.

În 1993, Carter participă la misiunea ONU Operation Lifeline, în Sudan. Aici îi apare, cu totul întâmplător, subiectul care avea să pună capăt unei cariere intense. Fotografii vremii încercau să transmită lumii efectele devastatoare ale foametei.

Mulți au fotografiat copii subnutriți, mulți au relatat despre boală, deshidratare, moarte prematură. Niciunul nu a fost însă atât de „norocos” precum Kevin Carter. Publicată în New York Times, imaginea avea să producă reacţii dintre cele mai dure.

Sutele de telefoane primite la redacţie au avut ca urmare apariţia în numărul următor a unei note explicative, prin care se clarifica soarta fetiţei.

Aceasta avusese destulă forţă să ajungă în tabără. Reacţiile publicului s-au îndreptat mai ales către autorul fotografiei, adâncindu-i rănile provocate de propria conştiinţă.

Kevin se hotărăşte să devină freelancer, şi, pentru o perioadă, se pare că norocul îi surâde din nou, deşi perioadele de depresie se succed tot mai alert, consumul drogurilor le accentuează, iar violenţa pe care continuă să o pozeze îi acutizează rănile nevindecate din prima tinereţe.

Ajunge la un moment dat să nu-şi mai poată onora contractele, este criticat că nu răspunde așteptărilor publicului, îşi uită filmele în avion, suferă din lipsuri materiale, nu-şi poate ajuta fetiţa.

Premiul Pulitzer pentru Fotojurnalism, obţinut în 1994, pare să fie, pe moment, un colac de salvare. Din nou în prim-plan, este curtat de prestigioasa agenție Sygma, unde va lucra pentru o scurtă perioadă.

Criticile care continuă să vină în avalanșă și sentimentul inutilității îl fac să comită din nou greșeli profesionale care atrag nemulțumirea editorilor.

Gândul la sinucidere începe să prindă contur tot mai puternic. Rămas fără prea mulţi prieteni, părăseşte New York-ul pentru un Johannesburg trist, rece şi plin de amintiri urâte.

După o ceartă cu un vechi coleg, care-i recomandă o vizită la psiholog, se retrage într-o suburbie a Johannesburgului, unde se sinucide prin conectarea unui furtun la eșapamentul mașinii, din care inhalează până la asfixiere.

Din scrisorile dedicate familiei şi prietenilor rezultă imposibilitatea de a continua o luptă invizibilă pentru ceilalţi: „Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depăşeste bucuria de a trăi până într-acolo încât bucuria nu mai există.” […]

În memoria lui Kevin Carter s-a turnat, în 2005, filmul The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club, în regia lui Dan Krauss, nominalizat la Oscar în acelaşi an pentru cel mai bun documentar de scurt metraj.

Indiferent de modul în care îi vom percepe şi judeca viaţa, un lucru este cert: Kevin Carter nu ne va lăsa indiferenți, iar pe lângă fotografia devenită carte poștală nu vom putea trece fără să ne gândim măcar o secundă la câtă suferință există în lume şi la noi, cei care nu facem mare lucru s-o ameliorăm. (Constantin Mireanu).