Cum au ajuns oamenii în azilele lui Pașca: spitalele pasează, Poliția ridică, statul închide ochii

Renate Weber, Avocatul Poporului, a vorbit despre controalele pe care le-a făcut anul trecut la azilele improvizate ale lui Viorel Pașca și despre ce a găsit acolo. Ea spune că a ajuns la Dumbrava ca parte a unei anchete mai ample privind deficitul de locuri în centrele pentru persoane cu dizabilități, nu întâmplător.

După vizite, a trimis adrese către ANPDP, Ministerul Muncii și către spitalele care alimentau cu pacienți casele lui Pașca. Concluzia centrală este devastatoare pentru stat: autoritățile nu doar că nu au oprit fenomenul, ci au ajuns să fie, de facto, parte a lui.

Control cu traseu prestabilit: „le-a dus strict unde a vrut” și neregulile au rămas în afara turului

Despre modul în care au decurs controalele Avocatului Poporului la azilele lui Pașca, Renate Weber explică, pentru HotNews:
„Le-a dus pe colegele mele strict unde a vrut și nu au observat nereguli înăuntru.”

Cu alte cuvinte, reprezentanții instituției au primit un tur ghidat, atent regizat. Doar că Avocatul Poporului nu s-a oprit la ce li s-a pus în față:
„Nu ne-am limitat la acea activitate: am continuat investigația, tocmai pentru că deja se înmulțiseră relatările din presă în legătură cu felul în care unii oameni ajung acolo fără să știe unde ajung. Doar sunt trimiși de instituții ale statului”, spune Weber.

Practic, în timp ce controalele erau „conduse” pe trasee sigure, presa documenta cazuri de oameni trimiși acolo fără informare, fără consimțământ real, uneori fără să știe măcar unde ajung.

Practică „de sistem”: spitale care își descarcă pacienții și Poliție care adună oameni de pe stradă

În urma investigațiilor, Avocatul Poporului a descoperit că nu vorbim despre excepții, ci despre o „adevărată practică”. Renate Weber spune limpede:
„Am văzut că există o adevărată practică – unele spitale trimițând acolo (n.r. la Dumbrava) pacienți. Mai mult, chiar Poliția lua oameni de pe stradă din mai multe locuri din țară, chiar locuri foarte îndepărtate, trimițându-i acolo.”

În loc să fie protejate, persoanele vulnerabile au fost tratate ca probleme logistice:

• spitalele s-au folosit de aceste azile improvizate pentru a „elibera paturi”;
• Poliția a cules oameni de pe stradă și i-a livrat în același circuit opac;
• toți au fost redirecționați către casele lui Pașca, indiferent de distanță sau de condiții.

„Problema noastră este felul în care autoritățile statului nu s-au implicat sau, dimpotrivă, au fost cumva complice la tot ceea ce era acolo”, punctează Weber.

Iar descrierea locului este tăioasă: „Nici nu știu cum să-i spun, că centru nu era. Era ca o colonie, ca să fiu foarte, foarte sinceră.” Nu centru de îngrijire, nu „casă de tip familial”, ci colonie – termen care spune tot despre lipsa de demnitate și de control.

Cum a justificat un spital din Capitală „colonia”: Dumbrava, „plasă de urgență” pentru un stat depășit

Serviciul de Ambulanță Bihor a confirmat pentru Avocatul Poporului că pacienții ajunși în centrele lui Viorel Pașca erau transportați la solicitarea medicilor din spitalele în care erau internați.

Printre aceste spitale se află trei unități mari din București:

• Spitalul Clinic de Urgență „Sfântul Pantelimon”
• Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”
• Spitalul Clinic de Ortopedie-Traumatologie și TBC Osteoarticular „Foișor”

După ce au primit adrese oficiale de la Avocatul Poporului, reprezentanții Spitalului „Sfântul Pantelimon” din Capitală au oferit o justificare care spune totul despre mentalitatea sistemului. În documentul redat în raportul Avocatului Poporului din iunie 2025, unitatea susține că Asociația Dumbrava „a fost plasa de urgență pentru multe situații sociale, aflate în unități sanitare și nu numai, în contextul în care administrațiile publice teritoriale (DGASPC, DAS, SPAS) erau depășite de complexitatea și volumul cazurilor”.

Altfel spus:

• spitalele admit că au folosit aceste azile neautorizate ca „soluție socială”;
• arată cu degetul spre DGASPC, DAS, SPAS, declarate „depășite”;
• transformă în „plasă de urgență” un loc pe care Avocatul Poporului îl descrie ca pe o colonie, nu ca pe un centru.

Ce spune legea și ce face sistemul: Renate Weber insistă că transferurile sunt ilegale

Dincolo de justificările umanitare sau de discursul despre lipsa de capacitate a statului, legea este clară. Renate Weber subliniază ferm:
„Spitalele nu au voie să transfere către un centru care funcționează fără autorizație. Noi le-am trimis niște adrese și le-am rugat să nu mai trimită oamenii în centre neautorizate, pentru că nu este firesc.”

Așadar:

• centrele lui Pașca funcționau fără autorizațiile necesare;
• spitalele nu aveau dreptul legal să trimită pacienți acolo;
• totuși, au făcut-o în mod repetat, suficient cât să se contureze o „practică” recunoscută de Avocatul Poporului.

Weber insistă că aceste transferuri sunt ilegale, nu doar moral discutabile. Nu este o simplă problemă administrativă, ci încălcarea directă a normelor privind protecția persoanelor vulnerabile.

De la stradă la colonie: rolul Poliției în lanțul complicităților

Elementul cel mai grav din tot acest tablou rămâne implicarea Poliției. Avocatul Poporului consemnează că „chiar Poliția lua oameni de pe stradă din mai multe locuri din țară, chiar locuri foarte îndepărtate, trimițându-i acolo”.

Acest mecanism transformă:

• Poliția, din garant al drepturilor, într-un agent de selecție și transport al oamenilor nedoriți din spațiul public;
• azilele lui Pașca, din inițiativă „caritabilă”, în destinație finală pentru cei pe care sistemul nu vrea să-i mai vadă;
• vulnerabilitatea socială, într-un fel de „vină” sancționată prin dispariție administrativă la marginea țării.

În loc de intervenție socială reală și soluții legale, statul a creat un circuit informal, în care oamenii au fost tratați ca niște cazuri de „mutat” dintr-un loc în altul, fără control, fără transparență și fără garanții.

Concluzie incomodă: când statul își transformă rușinea în „practică de lucru”

La un an de la controale, mărturiile și documentele strânse de Avocatul Poporului construiesc o concluzie pe care Renate Weber o formulează explicit: autoritățile nu au fost doar pasive, ci „cumva complice” la ceea ce se întâmpla în azilele lui Pașca.

Imaginea care rămâne este aceea a unui stat care:

• își pasează pacienții neconvenabili către centre neautorizate;
• folosește ambulanța și echipajele de Poliție pentru a „reloca” oameni;
• lasă administrațiile locale să se declare depășite;
• acceptă, prin tăcere sau chiar prin practică, existența unei „colonii” în loc de centru legal de îngrijire.

Faptul că Avocatul Poporului a fost nevoie să reamintească, în scris, că spitalele nu au voie să trimită oameni în centre neautorizate arată nu doar o problemă juridică, ci o deformare profundă a modului în care instituțiile înțeleg ce înseamnă drepturi, demnitate și responsabilitate. (Irinel I.),.

„ÎN SPATELE UNEI UNIFORME…” – LOZINCA PE CARE O AUZI DOAR CÂND ARDE BLOCUL

În spatele unei uniforme se află un om dispus să-și riște viața pentru tine, ne anunță solemn Sindicatul Europol. În restul timpului, aceeași uniformă e, pentru mulți, doar ținta perfectă de glume, injurii și filmulețe „virale” pe rețelele de socializare.

Polițistul român devine interesant pentru public, de regulă, abia când greșește, când îl filmează cineva cu telefonul sau când se caută „senzaționalul” din orice interacțiune: „Uită-te ce a făcut polițistul!”. Dar în ziua în care cineva chiar se aruncă în foc ca să salveze un necunoscut, brusc nu mai e la modă să dai share.

MOLDOVA NOUĂ, SCENA UNUI FILM PE CARE NU-L VEZI LA ȘTIRI, CI ÎN COMUNICATE

La Poliția Orașului Moldova Nouă, în județul Caraș-Severin, o misiune de rutină s-a transformat într-o scenă de film pe care, dacă n-ar relata-o Sindicatul Europol, n-ar interesa aproape pe nimeni.

Două patrule de ordine publică, de la IPJ Caraș-Severin, formate din agenții Iliuță Chiseliță, Florin Drăghici, Florin Lupan, Cătălin Luican și Gabriel Mihai, patrulau „banal” prin oraș. Banal până în clipa în care banalul a luat foc, la propriu.

Un apartament de la etajul al II-lea al unui bloc a fost cuprins de un incendiu violent. Pe balcon, un bărbat înconjurat de fum, cu niciun drum de scăpare, pregătit să sară în gol. Când viața îți arde sub ochi, nu mai ai timp nici de conferințe de presă, nici de „planuri de comunicare strategică”.

„CE FACEM CA OMUL ACESTA SĂ TRĂIASCĂ?” – ÎNTREBAREA CARE N-O SĂ APARĂ ÎN NICIUN RAPORT

În asemenea momente, nu există „ședință de analiză”, „proceduri în 15 pași” sau „așteptăm confirmarea superiorului”. Există o singură întrebare, povestită chiar de Sindicatul Europol:
„Ce facem ca omul acesta să trăiască?”

Nu sună ca o frază din fișa postului, nu apare la rubrica „atribuții”. Nu are cod, nu are alineat în lege. Dar e întrebarea care diferențiază o uniformă goală de un om viu în spatele ei.

SCARA MINUNE: CÂND EROISMUL SE FACE CU LOGISTICĂ ÎMPRUMUTATĂ

Cum procedăm, în România, când oamenii ard la etaj și instituțiile ard la capitolul dotări? Simplu: improvizăm.

Polițiștii au observat în trafic o autoutilitară a unei companii de telefonie și internet care trecea prin zonă. Nu era a MAI, nu era „în planul de intervenție”, era doar România în realitate: scara salvatoare aparținea unei firme private, nu statului care se laudă cu „siguranță și încredere”.

Au folosit scara extensibilă a mașinii. Doar că scara… nu ajungea. Ca în orice poveste românească, când mai lipsește „un pic”, acel „un pic” se plătește cu sânge, cu mușchi și cu risc personal.

Polițiștii au ridicat scara pe brațe, la propriu, ca să mai câștige câțiva centimetri. Centimetri dintre viață și moarte. Centimetri care nu apar la rubrica „ore suplimentare”, „spor de risc” sau „dotări”.

În timp ce unii se chinuiau să țină scara cu forța fizică, ceilalți polițiști au securizat zona, au dirijat traficul și au creat condițiile pentru intervenția ambulanței și a pompierilor, cei care, în mod normal, ar trebui să fie primii în astfel de scene. De data asta, primii au fost cei care de obicei sunt chemați „să dea amenzi”.

„NU E ÎN FIȘA POSTULUI” – DAR E ÎN JURĂTURILE DE PE INTERNET

Rezultatul intervenției, relatat clar în comunicarea Sindicatului Europol: bărbatul de pe balcon a fost salvat.

Tradus:
– o familie nu și-a pierdut tatăl;
– o femeie nu și-a pierdut soțul;
– niște părinți nu și-au pierdut fiul.

Toate acestea datorită unor oameni care, pe hârtie, ar fi trebuit să se ocupe de ordine publică, nu de salvări de la incendiu cu scări improvizate. Asta nu scrie în fișa postului. În fișa postului, polițistul există, mai ales, ca țintă gata pregătită pentru hula publică „pentru cea mai mică greșeală”.

SUNT BUNI DOAR CÂND ARD BLOCURILE? SOCIETATEA ȘTIE SĂ APRECEZE DOAR POST-MORTEM

Sindicatul Europol subliniază: aceștia sunt doar o parte dintre polițiștii pe care societatea îi hulește pentru cea mai mică eroare. Cei care, când lumea fuge din pericol, intră în el.

Astăzi nu vorbim doar despre cinci agenți de la Moldova Nouă. Vorbim de miile de polițiști care pleacă zilnic în stradă fără să știe dacă se întorc acasă întregi, dar care vor fi judecați cu maximă severitate pentru un ton, un gest sau o secundă interpretată greșit într-un filmuleț de 15 secunde.

Când își riscă viața, sunt „datori, dom’le, că de-aia iau salariu”. Când greșesc, „trebuie dați afară, că sunt toți o apă și-un pământ”.
Eroismul lor nu se viralizează; doar eșecurile lor ajung trending.

ONOARE, CURAJ, SPIRIT DE ECHIPĂ – CUVINTE UZATE ÎN DISCURS, DOVEDITE ÎN FUM ȘI FOC

În comunicatul Sindicatului Europol se încheie cu „Felicitări, colegi! Ați demonstrat că onoarea, curajul și spiritul de echipă nu sunt simple cuvinte, ci valori care pot salva vieți”.

Sună frumos. Prea frumos pentru o societate care, de obicei, își amintește de astfel de cuvinte doar la parastase, înmormântări oficiale sau când se taie panglici la busturi și monumente.

Realitatea crudă e alta: în România, onoarea, curajul și spiritul de echipă se practică la etajul al II-lea, cu o scară împrumutată de la o firmă de internet, ținută în brațe de oameni care mâine vor fi fluierați în trafic pentru că „iar dau amenzi”.

CONCLUZIE: CÂND VA FI MAI UȘOR SĂ APLAUZI DECÂT SĂ HULEȘTI?

Cazul de la Moldova Nouă, relatat de Sindicatul Europol, ar trebui să pună o întrebare incomodă:
Nu cumva suntem o societate care vede polițistul doar ca pe un potențial abuzator, dar nu ca pe cel care ridică o scară cu mâinile goale ca să nu moară un necunoscut?

Polițiștii ăștia cinci n-au salvat doar un om. Au salvat, pentru o clipă, și ideea că uniforma încă mai poate însemna ceva: onoare, risc, responsabilitate.

Dar, ca de obicei, aplauzele vor ține o zi. Huiduielile – o viață. (irinel I.).