Un artist – este adevărat că se numea Goya – a apărat rațiunea și a spus că somnul rațiunii naște monștri. Biografii săi văd în această apărare continuarea a ceea ce pictorul spusese, anume, că „opresiunea, servitutea, obligația de a urma un anumit drum trasat de alții” sunt dăunătoare, libertatea și folosirea rațiunii fiindu-le de preferat. Unii biografi aduc însă în discuție și suferința fizică de la un moment dat a pictorului. Dincolo însă de orice, gravurile reunite în 1799 sub titlul Los Caprichos (Capriciile) arată ce diformități ies din înfrângerea rațiunii de către afecte (spaimă, zbucium, etc.).

Între timp, odată cu extinderea presei, cu radioul și apoi cu televiziunea, acum cu rețelele sociale, s-a creat o vastă instalație de informare pe scara cea mai largă. Ea a devenit însă și canal de distribuire de erori, ca și de suspendare a gândirii. Ea asigură nu numai informare, ci și slăbirea gândirii proprii – un anume fel de somnolență în plină zi.

Cu un nou pas, odată cu revenirea din 2020 la „război rece”, sub formula lui Karl Popper și a adepților săi actuali, a „luptei cu autoritarismul”, a avut loc concentrarea în mâini puține a unităților de informare în interes public. Redări fragmentate, alimentarea dintr-o singură sursă, fabricarea de știri, până la a pretinde că s-ar știi ce este în intimitatea unor oameni, sunt acum fapte. O malformare mediatică de date are loc pe scară necunoscută înainte. Nu mai contează adevărul, ci slujirea „cauzei”, fie ea și nechibzuită. Jurnalismul autonom este înlocuit de funcționalismul mediatic. Nu mai este regulă ceea ce un editor spunea, că nu-l deranjează zvonurile, câtă vreme spune adevărul. Unii dintre gânditorii integrii de azi, de la Harvard, Chicago, Paris, Starnberg, sunt și atacați că nu se conformează și, vezi Doamne!, ar fi în slujba „dușmanului”. Se și administrează „somniferul propagandei”.

În același timp, o evoluție interesantă a avut loc în cercetarea științifică. Am în vedere aici, succint, patru aspecte.

După localizarea pe creier a regiunii care se activează când persoana se ataşează altora, identificarea oxytocinului și circumscrierea unui „instinct” al altruismului, anumite comportamente pot fi dirijate. În bine, spre empatie față de semeni, sau invers, spre ostilitate.

În SUA, s-a constat că, din 1968 încoace, au murit mai mulți oameni ca urmare a violențelor decât în toate războialele, însumate, ale Americii. În alte țări, este la fel. Se cercetează acum cauzele violenței pe o bază mai largă, iar rezultatul este nou. De pildă, Robert C. Bransfield a arătat în ultimii ani că agresivitatea, violența, homicidalitatea pot fi cauzate de boli, că pandemiile pot da disfuncții mentale care contribuie la instabilități sociale (Did Infections Caused by World War I Contribute to Causing WW II?, în „Contagion Live. Infectious Diseases Today”, ian. 5, 2018). Anumite infectări ar face să crească riscul violenței. De exemplu, „lezarea cortexului vetromedial prefrontal afectează empatia, iar lezarea cortexului orbital frontal și a altor arii reduce controlul impulsului”. Cu alte cercetări, s-a și stabilit, mai concret, că „prevalența unui parazit al creierului, Toxoplasma gondii, este legată cu creșterea criminalității”.

În explicarea unor boli, se citează azi insistent constatarea lui Daniel Gajdusek, de acum câteva decenii. Acesta, în discursul la primirea premiului Nobel, a vorbit de o „boală neurodegenerativă incurabilă ” cauzată nu de natură, ci de agenți în forma unor cristale minuscule. Surpriza a fost când și în plămânii unor îmbolnăviți cu Covid-19 s-au găsit asemenea cristale.

La îmbolnăviții de Covid-19 s-a mai constatat o similaritate cu „encefalita letargică” sau „boala somnului”, ale cărei manifestări erau deja stabilite – deranj sexual, anxietate, depresie și altele. Similaritatea consta în prezența unor „leziuni selective ale trunchiului cerebral”. Unii cercetători au și conchis că ne îndreptăm spre explicația unor comportamente sociale prin leziuni generate de agenți patogeni – din natură sau administrați.

Se poate discuta îndelung asupra corelațiilor între paraziți ai creierului și violență și între viruși, naturali sau administrați, și letargie. Ipotezele sunt multe. Să le lăsăm însă în seama fiziologilor, neurologilor și farmacologilor. Teorema care însă prinde contur este analoagă cu cea care privește „inteligența artificială”: s-a atins treapta manipulabilității, încât oamenii pot deveni victime ale paraziților creierului, care dirijează comportamente, și ale electronicii, care înlocuiește omul ca subiect al schimbărilor.

În cele din urmă, aceste două primejdii pot fi puse în mare pe seama „somnului rațiunii”. Dar lumea de azi ne permite să sesizăm și un alt somn, chiar mai precis. Îl numesc „somnul logicii”. Căci dacă somnul rațiunii naște monștri, nici somnul logicii nu se lasă. El naște falsuri, erori nesăbuite, până la urmă, confuzie a valorilor și neputință.

Așa cum am mai arătat (A. Marga, Lumea scindată, 2023), sofismele au continuat să înflorească în jur ca rareori în istorie. Faptul nu se poate pune direct nici în seama paraziților și nici în seama virușilor. El ține și de educație, confuzii ale competențelor, expansiunea mediatizării, slăbirea preocupărilor de igienă a cugetării, luate la un loc. În altă epocă, Mihail Sebastian vorbea de „cultura de brutalități și tranzacții”, cu „idei nervoase și exclusive”, în care precizia și rigoarea obosesc inșii. Nu cumva s-a ajuns iarăși într-un punct mort?

Se comit, desigur, multe feluri de erori, dar când este vorba de sofisme avem de-a face cu erori logice – cu o parte dintre ele (vezi tabloul întreg în A. Marga, Argumentarea, 2005). Găsesc, în orice caz, că sofismele argumentării curente țin de acum de un alt somn, care, la rândul său, împiedică bunăstarea și democrația. Iată exemple.

Mulți oameni fac relatări despre persoane și evenimente. Nu discutăm aici „relatările sincopate” și „relatările cu tendință”, mai nou copierea de pe siteuri, adesea neverificate și vizibil ignorante. Mulți nu fac însă diferența între opinie (ce poate fi, la rigoare, subiectivă) și descriere (ce pretinde fidelitatea față de fapte). Se produce astfel „sofismul opiniei ce se pretinde descriere”. De exemplu, multe probe pleacă de la opinii de martori oculari, dar aceasta nu justifică luarea opiniei acestora drept descriere.

Se crede adesea că o informare este o argumentare și se produce astfel „sofismul informării ce se pretinde argumentare”. Așa cum descrierea nu se reduce la opinie, tot astfel argumentarea este altceva decât informarea. De pildă, acum, când se discută revendicări salariale, se dau informații privind starea bugetară a țării, dar nu s-au adus probe ce fac întemeiată concluzia (decizia) nesatisfacerii lor.

Mulți nu fac diferența între argumentare și demonstrație. De pildă, „vă demonstrez că prin controlul inflației vom putea pune pe picioare creșterea economică durabilă” sau „v-am demonstrat, pe biografia persoanei, că aceasta era interesată direct în ceea ce propune”. Luând noțiunile la propriu, demonstrație avem doar atunci când ceea ce este de dovedit (teza) rezultă cu necesitate din temeiurile (probele) invocate. Or, așa stând lucrurile, demonstrația este posibilă doar în sisteme axiomatizate și în situații cu totul speciale. De pildă, în tribunal, când făptuitorul recunoaște în scris, neforțat și în totalitatea facultăților mintale, că a comis fapta incriminată. În rest, avem doar argumentări.

O eroare frecventă este „sofismul considerării explicației drept justificare”. Ca exemplu, „nu putem reforma acum universităţile pentru că profesorii şi studenţii nu sunt interesaţi de reformă”. Este doar o justificare a incompetenței și a lipsei de iniţiativă trimițând la altceva!

Oamenii au dreptul fundamental la opinie, iar opinia fiecăruia este de luat în seamă, înainte de a fi evaluată. Ei exprimă în viața publică opinii diverse, cu care poţi să fii sau să nu fii de acord. Problema este să se facă de la început distincţia între persoană şi opinia acesteia. Eroarea frecventă care se produce aici se numește „ignoratio elenchi”, pe românește, „substituirea tezei” cu altceva decât teza, pe parcursul argumentării. Un exemplu: „cutare are o părere proprie despre cauzele războiului actual, deci el în mod sigur ține cu adversarul”. O opinie se susține sau se infirmă cu probe care privesc opinia însăşi, nu cu altceva.

„Sofismul substituirii tezei” are numeroase forme. Manualele le-au inventariat (vezi Douglas Walton, A Pragmatic Theory of Fallacy, 1995) scrupulos. Evoc doar câteva.

Argumentum ad hominem este sofismul ce constă în substituirea tezei cu invocarea calităților, defectelor, prestațiilor, biografiei cuiva. El stă pe confuzia dintre opinie și persoana care emite opinia: „cutare nu trebuie luat în seamă, pentru că abia a scăpat de o anchetă a procuraturii”, sau „cutare nu contează, căci are un traseu biografic complicat”. Or, valoarea opiniilor nu are legătură cu biografia nimănui. De altfel, una dintre originile gravei confuzii a valorilor din România actuală este abundența sofismului ad hominem. Ea face ca inși fără valoare să fie promovați public, în vreme ce destui pricepuți să fie opriți în baza unor date personale, adesea falsificate. Nu va putea fi depășită această confuzie fără a se asuma că una este discuția despre opinii și alta cea despre viața cuiva. În orice cultură matură se asumă distincția.

Un sofism înspăimântător prin frecvență este „ratarea subiectului”. El are loc de fiecare dată când vorbitorul propune spre discuție un subiect, dar preopinentul reacționează discutând altceva. Bunăoară, cineva examinează starea financiară din România, iar preopinentul obiectează că nu se ia în seamă starea din SUA. Orice subiect se poate discuta, desigur. Dar o opinie se tratează sub aspectul a ceea ce spune, nu sub aspectul imensului nespus ce o înconjoară.

La noi, sunt frecventate copios sofismul „argumentum ex silentio” și simetricul său, „eroarea obiecțiunilor”. Primul constă în a lua absența obiecțiunilor la o teză drept argument. De pildă, în adoptarea de legi în parlament prin mecanismul asumării răspunderii guvernului funcționează sofismul „nu avem înregistrate contestări ale acestui proiect de reglementare, deci reglementarea este validă”. Exemplul „avem obiecții la calitatea manualelor scrise de istorici de azi, deci de manualele alternative din societățile democratice nu avem nevoie”, ilustrează sofismul numit „eroarea obiecțiunilor”.

Nu mai puțin prezent este „argumentum ad ignorantiam” – tragerea de concluzii din împrejurarea că nu se poate dovedi contrarul. Sofismul „cine are dreptate trebuie să dovedească în justiție că nu este vinovat” este un exemplu. Nu mai puţin frecvent se recurge la „eroarea statisticii tendențioase”, ca în exemplul „la noi, şomajul este scăzut, căci aşa ne indică statisticile de la oficiile forţelor de muncă”.

Confuzia în dezbaterea publică este suplimentată de „sofismul omului de paie” (straw man fallacy). Este vorba de sofismul ce constă în deformarea prealabilă a opiniei cuiva, sau chiar a acţiunilor lui, pentru a-l putea combate mai ușor. Bunăoară, „preopinentul nu merită luat în seamă pentru că are o părere exagerată despre stările de lucruri din țară când afirmă că decidenții sunt incompetenți și nu scot țara din crize”.

Sofismul „non sequitur”, ce constă în aceea că teza nu rezultă din temeiurile invocate, este frecventat asiduu. De pildă, „avem contacte externe cu diferiţi miniştri şi multe guverne, încât politica noastră externă este bună, chiar dacă nu reuşeşte să atragă investiţii şi să schimbe opticile altor ţări despre noi”. Sau, „cutare țară nu are sistem de alegere a liderilor ca al nostru, deci acea țară are alte valori”. Simple sofisme! Rezultatul lor este părerismul ce domină dezbaterea chestiunilor serioase.

Nu insist acum asupra sofismelor ce se produc prin folosirea confuză a lui „pari ratione”( lămurirea unui text de lege prin altul) şi a lui a fortiori (derivarea unui adevăr din altul). Mai stărui doar asupra sofismului falsei identificări. Exemplul „Einstein s-a fotografiat cu limba scoasă, deci autorul teoriei relativităţii s-a fotografiat cu limba scoasă” este replicat des. „Cutare dovedește capacitate incontestabilă în ceea ce face, dar nu-l recomandă vârsta”. Oricum, se cer distinse identităţile sub care se manifestă oamenii, dacă vrem să vorbim precis despre ei.

Nu insist nici asupra împrejurării că, aşa cum nu se înţelege diferența dintre o „descriere” și o „opinie”, nu se înţelege nici aceea dintre o „analiză” și simpla reacţie la un eveniment şi, pe de altă parte, „interpretarea” lui. Autori cu pretenţii amestecă nepermis „opinii”, „descrieri”, „explicaţii”, „analize”, „justificări”, „interpretări”, „ipoteze”, „postulate subiective” şi comit erori care împiedică de la început relevanţa. În aceste condiții, capătă actualitate definirea inteligenței, pe care o apăra și la noi Mihai Ralea, drept capacitate de a distinge.

Sofismele evocate nu sunt toate sofismele prezente în viaţa publică de acum. Ele sunt doar cele mai frecvente la nivelul susținerilor. Dacă privim din punctul de vedere al logicii interogaţiile, evaluările şi propoziţiile deontice, apoi modalităţile, găsim şi mai multe sofisme. Nu mai vorbesc de erorile pe care pragmatica comunicării le identifică azi.

Nu este schimbare în bine fără democratizare și fără selecția meritocratică a decidenților. Dar la acestea nu se ajunge fără cultură internalizată, ce începe cu despărțirea de sofisme. Respectul logicii atestă prezența rațiunii și a umanității oamenilor.

Răspândirea sofismelor dovedește că există și un somn al logicii, ce poate fi circumscris. Nu știm încă exact ce leziuni – cerebrale, educaționale, sociale – sunt printre cauze. Dar este clar că tema somnului nu este deloc încheiată. Efectele sale în societate sunt adânci. Poate exista, la rigoare, nu doar somn organic, ci și mare agitație pe scena vieții. Dar când logica este somnolentă sau adormită de-a dreptul, precum în vânzoleala stearpă de azi, nu iese decât zgomot. Ceea ce pot face, în definitiv, și păsările deasupra unei prăzi. Se observă ușor că țările ce cultivă igiena cugetării sunt mai ferite de sărăcie, corupție și abuzuri.

Andrei Marga