Cum ideea Uniunii Europene cu mai multe viteze a întâmpinat rezistență în rândul statelor membre, Președintele Franței s-a gândit că ea va fi mai ușor de înghițit dacă se prezintă sub forma unei extinderi pur politice care nu creează obligații juridice celor aflați deja în interior. Desigur, întrucât raportul juridic este bilateral, nici participanții la „comunitate” din afara Uniunii nu vor trebui să își asume angajamente executorii. Așa se face că intrarea în comunitate nu va fi supusă nici unui examen de admitere. Cei care acceptă să graviteze pe diverse orbite în jurul soarelui franco-german și rămân în afara UE ar urma să împartă totul cu aceasta, mai puțin instituțiile europene decidente. În acest scop vor trebui, desigur: i. să își restructureze economia pentru a se integra pe piața unică europeană; ii. să își concerteze politicile externe în așa fel încât să asigure o acțiune unitară în concertul mondial; iii. să își reorganizeze administrația pentru a fi interoperabilă cu executivul unional european; iv. să își armonizeze legislația cu acquis-ul comunitar. Totul benevol, prin mijloace, pe căi și în ritmuri proprii, iar nu impus, după rețete și foi de parcurs unice, ori în marș forțat.
Aceste avantaje sunt, însă, numai aparente.
În proces, actualii membri ai UE vor constata că distincțiile și discriminările, care deja se practică, dar mai degrabă tacit, flexibil și cu mănuși de catifea, vor deveni oficiale, explicite și stricte. Apariția unei Comunități politice centrate pe UE și care include o categorie de membri în afara UE, va duce pe nesimțite și în mod pervers, la stratificări și în cadrul UE. Comunitatea va fi asemenea unui sistem solar având în centrul său „nucleul dur” cu sistemul său planetar, iar planetele vor avea sateliții lor, totul extinzându-se până acolo unde forța de gravitație a centrului va fi egală cu cea a „stelelor”, adică a entităților politice, vecine.
În același timp, membrii Comunității din afara Uniunii vor fi puși în situația, pe de o parte, de a adopta de îndată reforme certe, în contul unor viitoare beneficii incerte (căci UE nu se obligă la a garanta ceva), iar pe de altă parte, pentru a se menține în interiorul sistemului, în așteptarea beneficiului sperat, de a pune în aplicare decizii la luarea cărora nu au participat.
În asemenea condiții, o asemenea inițiativă nu poate avea viață lungă, chiar dacă meniul de la Bulboaca a fost opulent. UE merită o cină copioasă, și-au spus, probabil moldovenii, crezând că și ei sunt invitați la masa pe care au pregătit-o, când, de fapt, ei erau în meniu.
Ideea franceză a Comunității politice europene mai are și alte rațiuni. Spre deosebire de cea a UE cu mai multe viteze, acestea nu sunt chiar de aruncat. Cel puțin merită o analiză nuanțată.
Pe de o parte, ea încearcă să ducă până la capăt proiectul reconcilierii dintre istoria și geografia Europei, trecând peste „oboseala extinderii”. Cei care cunosc bine bucătăria Bruxellesului știu că primirea de noi membri într-un viitor previzibil este exclusă. Nu candidații, ci membrii nu sunt pregătiți nici socio-economic nici psiho-politic pentru asta. De aceea, Emmanuel Macron vrea să substituie unei Uniuni extinse, o comunitate politică în care Uniunea este inclusă.
Uniunea Europeană este bântuită de o mulțime de crize pe care trebuie să le rezolve înainte de a se apuca să primească membri noi. Nici o extindere nu mai poate avea loc până când UE nu își rezolvă problema crizei de identitate culturală și geopolitică, acutizată în prezent de războiul din Ucraina. De rezolvarea acesteia depinde și înrădăcinarea, în mentalul colectiv al cetățenilor europeni, convingerii că extinderea nu este expansiune și că nou veniții din est și sud nu trebuie priviți ca rude sărace și prea puțin educate, tolerate la masă, de voie sau de nevoie, dar numai în bucătărie și numai pentru a consuma resturile membrilor respectabili ai familiei. Est și sud-europenii, unii dintre ei demni urmași ai Bizanțului, sunt purtătorii unei mari culturi proprii, perfect compatibile cu civilizația europeană comună întemeiată pe religia iudeo-creștină, filosofia elină și dreptul roman.
De asemenea, UE trebuie să își rezolve criza de creștere, ceea ce presupune schimbarea modelului economic comunitar care pune înainte de toate susținerea exporturilor germane, pariind bunăstarea statelor membre pe capacitatea Germaniei de a le tracta din punct de vedere economic.
Mai presus de toate, UE are de rezolvat criza democrației interne.
Comunitatea politică europeană pare a fi concepută ca matrioșkă compusă dintr-o micro-federație, ascunsă înăuntrul unei confederații, la rândul ei plasate înăuntrul unei organizații interguvernamentale, în care figurina cea mai mică le conduce pe celelalte două.
Ideea nu este lipsită de merite, însă, spre a fi viabilă, cele trei componente, în comuniunea lor, trebuie legate printr-o țesătură democratică. Ceea ce impune trecerea de la geometria în spațiu la geometria plană. „Nucleul dur” trebuie să fie un centru, iar nu un vârf. Or, pentru asta, democrația trebuie să existe chiar în interiorul lui, să îi fie legea de mișcare.
Cu alte cuvinte, matrioșka macroniană are nevoie de o democrație transnațională în chiar inima ei. Numai pe temelia acesteia sau în jurul unui centru democratic se poate constitui Comunitatea politică europeană ca entitate aptă să consolideze și să valorifice capacitatea de iradiere a UE fără să îi modifice componența, aducându-i alături inclusiv pe cei care nu vor să fie parte a Europei politice, dar care pot găsi avantaje în sinergia cu ea. Aceștia nu caută un nou Papă și o nouă liturghie, ci o nouă religie și o nouă biserică.
Un alt obiectiv demn de luat în considerare cu seriozitate, care stă în spatele proiectului Comunității politice europene, este ieșirea Europei de sub tutela americană, respectiv dobândirea autonomiei strategice a UE. Nașterea unei comunități politice care să includă toate statele europene, inclusiv cele din Balcanii de vest și Caucazul de sud, lăsând în afară cele trei Rusii – Velicorusia, Belorusia și Malorusia, aflate în război cu SUA, îi va răpi acesteia orice spațiu de manevră în Europa. Aceasta în paralel cu împrejurarea că eliminarea competiției dintre națiuni în cadrul amintitei Comunități va fi susceptibilă să excludă riscul războiului dintre ele și astfel va stinge nevoia prezenței americane (în special, militare) în Europa. O armată europeană, având Franța ca putere nucleară, fie ea și de nivel scăzut, va fi suficientă pentru a ține la respect rivalii UE și ai Comunității. Lucrul ar fi cu atât mai fezabil cu cât în comunitate ar intra Marea Britanie și Turcia, iar, după participarea „entuziastă” la războiul din Ucraina, Germaniei i se va permite reînarmarea, probabil numai cu armament convențional.
De fapt, Comunitatea politică europeană este o mare coaliție antiamericană inițiată de Franța, ca principală forță militară a UE și ca membru al conducerii politice dualiste franco-germane a UE.
Comunitatea nu este o promisiune privind intrarea în UE ca membru cu drepturi depline nici din partea UE către cei care vor să îi fie membri, nici din partea celor care nu vor să îi fie membri către UE. Ea sugerează mai degrabă un raport de vasalitate între centrul politic franco-german și eventual întregul „nucleu dur” al zonei euro, pe de o parte, și statele membre ale UE din afara amintitei zone, la care ar trebui să se adauge statele europene nemembre, până la granița cu „deșertul” rusesc. Pariul este a acela de edificare a unui spațiu comun de securitate, justiție și relativă prosperitate, liber atât de influența americană cât și de cea rusă, obținut cu prețul alinierii strategice față de agenda franco-germană; preferabil numai „franco”. Nu se oferă, însă, nici o garanție că pariul va fi câștigat.
Promovarea inițiativei capătă caracter de urgență în condițiile războiului din Ucraina, pe care SUA îl duce simultan cu Rusia și cu UE, și din care câștigătoare vor ieși puterile asiatice emergente în frunte cu China. Practic, Franța le spune celor reticenți a intra într-o coaliție pan-europeană condusă de ea, că au de ales între o mare antantă europeană, plurală dar centralizată, și o eternă dominație americană, în curând dublată de umilirea asiatică.
În aceste condiții putem face trei predicții.
În primul rând, este logic ca SUA să se opună proiectului. Or, dacă SUA se opune, se va opune și Marea Britanie. Toate semnele arată că între refacerea antantei-cordiale franco-britanice și războiul cu Rusia și China la remorca SUA, Londra este mai atrasă de soluția din urmă.
În al doilea rând, este mai mult decât probabil că Turcia neo-otomană va declina oferta franceză. Așa se explică, fără îndoială, absența Președintelui Erdogan, proaspăt reinvestit în funcția de președinte al Turciei, la Summitul de la Bulboaca. Ideea neo-otomanistă însăși intră sistemic în coliziune cu orice proiect neo-napoleonian, iar personalitatea „sultanului” de la Ankara intră în conflict natural cu personalitatea „împăratului” de la Paris.
În al treilea rând, fără o perspectivă clară de a participa la procesul decizional pe picior de egalitate cu membrii „nucleului dur” al UE nimeni, pe lângă cei înainte menționați, nu va dori să devină membru al unei Comunității politice europene care, în schimbul alinierii la strategia politică a unui Sfânt Imperiu Roman de Națiune Franco-Germană oferă doar summit-uri culinare plătite în lei moldovenești. Sub presiunea neo-hegemonilor vest-europeni, respectiv a vechilor națiuni imperiale europene, membrii și nemembrii UE, vor ajunge la concluzia că, pe de o parte, își pot îndeplini aspirațiile legitime prin acorduri de pace locale mergând până la crearea unor uniuni regionale facilitate și garantate de puterile euro-asiatice (cum ar fi cazul statelor sud-caucaziene), iar pe de altă parte, că menținerea statutului SUA de actor european și a prezenței SUA în Europa rămâne utilă pentru păstrarea echilibrului între națiunile europene și descurajarea conflictelor dintre ele.
Faptul că, după consultări găzduite de Moscova și impulsuri trimise de Ankara, Azerbaidjanul și Armenia au declarat că au pus capăt conflictelor lor teritoriale, refuzând apoi să ofere panaș Summitului de la Bulboaca prin semnarea festivă a unui document în același sens, de astă dată sub privirile Președintelui francez, este pilduitor. De ce să alegi drept sponsor politic Franța sau Germania, când perspectivele tale, ca stat caucazian, vecin cu Rusia și Turcia, de a deveni membru al UE cu drepturi depline sunt egale cu zero, dacă ai garanțiile geopolitice ale tandemului ruso-turc?! Și de ce să fii atras a deveni membru, mai cu seamă periferic, al unei UE afundată în crize cronice de care vrea să scape exportându-le, iar nu reformându-se, transferând centralism imperial, iar nu construind democrație transnațională?!
Prezența americană în Europa continuă a fi necesară atât timp cât Europa nu se democratizează, rămânând prizoniera vechilor instincte hegemonice și loc al ciocnirii egoismelor naționale / imperiale. După cum războiul dintre SUA și Rusia ruinează Europa; în special, Europa politică, adică UE, vinovată pentru a fi ratat la momentul potrivit atât integrarea Ucrainei, cât și pe cea a Turciei într-o democrație europeană transnațională.
Revenind la Summitul Comunității Politice Europene de la Chișinău / Bulboaca, întrebarea este de ce a fost aleasă ca loc de întâlnire Republica Moldova, țara „pro-occidentalei” globalist-soroșiste (mai corect ar fi de spus „neo-soroșiste”, întrucât soroșismul original nutrea unele idei mai degrabă de ordin socio-cultural, decât de ordin politic, pervertite azi de globalismul dogmatic pseudo-progresist), Maia Sandu, această Zelenski în fustă, la frontiera cu câmpul de luptă ucrainean?
Un prim răspuns ține de însuși caracterul politicii la mai multe capete a lui Emmanuel Macron. Acesta este alături de SUA în războiul cu Rusia, dar în același timp vrea să gonească SUA din Europa și să medieze în războiul dintre Rusia și Ucraina. Toți acești vectori politici se intersectează în Comunitatea politică europeană.
Pe de altă parte, în căutarea răspunsului la întrebarea noastră, ne întoarcem la războiul din Ucraina. Din păcate acolo s-a ajuns într-un punct în care pacea este greu de găsit, iar când se va găsi, căci va trebui găsită, va fi o pace nedreaptă (mai ales dacă nu se va baza pe dreptul la autodeterminare națională) și de aceea provizorie.
Președintelui Zelenski, prezent – cum ar fi putut fi altfel?! – la „parastasul dansant” de la Bulboaca, i s-au oferit laude demne de un necrolog, în timp ce el predica pășind pe deasupra apelor istoriei reale, asemenea lui Iisus pe Marea Tiberiadei. Cu excepția Președintelui României, care a promis, fără a avea vreun mandat în acest sens, sprijinul țării sale (care o fi aia?) pentru intrarea Ucrainei în UE, neavând habar de ce presupune asta și ce ar însemna apoi pentru economia unei țări distruse de război, protagoniștii festinului s-au comportat mai degrabă ca la o întâlnire de adio. Mai mult ca sigur Zelenski nu va supraviețui războiului. Ba este posibil să nu îi prindă nici sfârșitul, oricare ar fi acesta. Anumite progrese nu se realizează fără țapi ispășitori.
Așa cum am spus mereu, nici una din părțile implicate nu este fără vină. Nici una nu luptă pentru libertate, dreptate sau democrație. Toate luptă pentru putere. Ceea ce, dacă ne lepădăm de ceața moralismului, nici nu este chiar rău într-o ordine circumscrisă inevitabil de jocul intereselor și de dinamica raporturilor de putere, dacă asta duce către un sistem de echilibru între actorii locali, regionali și globali, adică spre un globalism plural simetric. Până la urmă acesta este garanția păcii.
În același timp, nici una din părți nu poate câștiga războiul pe front și nici una nu îl poate pierde. După ce toate ofensivele și contraofensivele se vor fi epuizat, după ce mulțime de nevinovați va pieri, iar o altă mulțime va cădea în mizerie, tot la negocieri se va ajunge. În prezent fiecare speră ca la deschiderea negocierilor celălalt să fie mai epuizat. Și fiecare ține în manșetă cartea ucraineană pentru a fi sacrificată la tranzacția finală.
Înțelegând că nu pot câștiga și observând că, deocamdată, în pofida calculelor de acasă, în târgul global ei, iar nu Rusia, sunt cei care gâfâie mai tare, membrii Occidentului colectiv caută o zonă de refugiu în vecinătatea frontului. Adică un stat pe care să îl poată domina, de speranțele și nevoile căruia nu le pasă și care să nu ocupe loc în casa lor. Mai mult, un stat ca un laborator sau un teren de încercare unde să se experimenteze modelul de ordine împotriva naturii pe care ei o văd potrivită pentru a înlocui actuala ordine de tip american.
Moldova îndeplinește condițiile pentru a fi un asemenea stat. Ea nu este și nu va fi primită ca membru al familiei occidentale, exact pentru a putea fi folosită și ca tampon și ca punct de plecare din afara NATO în viitoarele conflicte cu Rusia; conflicte care vor urma distrugerii Ucrainei. Totodată ea se califică în rolul unui banc de probă a formulelor transumaniste, LGBTQ, post adevăr etc. Republica Moldova poate fi un alt pion de sacrificiu al Vestului, după ce sacrificarea Ucrainei se va fi terminat. Deja merge pe drumul acesta.
În confuzia culturală care încă mai domnește în Republica Moldova, succesul strategiei asasinatului politic (cancel culture) este și facil și ieftin. Treaba a fost începută de Stalin, iar acum nu mai trebuie decât ca opera să fie desăvârșită. Și cum, vorba lui Lenin, când istoria se repetă, ceea ce a fost prima dată tragedie a doua oară devine comedie, iată că acum „terminatorul” operei celui care cândva trezea spaima popoarelor, este doamna Maia Sandu, ale cărei salturi politice mortale trezesc râsul. Desigur, râsul celor care sunt doar spectatori, iar nu material experimental. Astfel homo sovieticus se poate transforma ușor în homo europeus mocronensis.
Dincolo de aceasta, trebuie observat că în Moldova se dă și o luptă între SUA și Europa franceză. America vede în Moldova o Ucraină mică organizată după modelul neo-soroșist, fără trecut istoric și fără identitate culturală (ceea ce pare ușor de realizat, cum spuneam, cât timp mulți moldoveni nu sunt siguri că sunt români). Franța vede în Moldova un satelit al unei Uniuni europene conduse de ea după concepție napoleoniană și ruptă de sub tutela strategică a SUA.
Summitul de la Chișinău-Bulboaca a fost unul macronian, care a urmărit să consacre ideea Comunității politice europene. Astfel s-a întărit ideea că Moldova nu va fi membru al UE, dar va intra în sfera de influență a UE urmând să aplice deciziile politice ale acesteia fără a avea dreptul să participe la luarea lor.
Cu toții, încep să înțeleagă că Ucraina este pierdută. Că și dacă Ucraina va supraviețui, ceea ce eu cred că se va întâmpla, totuși, într-o anumită formulă, ea va rămâne un maidan, un teren al nimănui între două fronturi, acoperit de ruine, pentru refacerea căruia nimeni nu are nici dorința nici mijloacele ca să își asuma răspunderea. Privind pe hartă, singura poziție de retragere existentă după ce granițele staliniene și hrușcioviene ale Ucrainei se vor fi prăbușit, este Moldova creată de Stalin și Hrușciov între Prut și Nistru / Bug.
Asta nu înseamnă ca Moldova va fi generos plătită pentru asumarea rolului respectiv. Nimeni nu este dispus să îi plătească ceva, chiar dacă costul supraviețuirii ei este mult mai mic decât cel al înarmării Ucrainei. Și tot nimeni nu este dispus să își asume vreo răspundere pentru buna administrare a Moldovei.
Pentru a menține Moldova la un nivel de sărăcie suportabil (și moldovenii știu să îndure multe și totodată s-au dotat singuri cu un sistem de subzistență) iar prejudiciile puse în cârca ei să nu fie excesive provocându-i falimentul, ea va fi dată în custodia României. Ungaria a devenit prea pro-rusă pentru a mai putea fi folosită, ca în trecut.
Ceea ce nu înseamnă unirea cu România, căci nimeni nu vrea să vadă Moldova intrând în casa comună euro-atlantică, fie asta chiar și numai în vestibulul românesc. Nu! România va trebui doar să plătească orchestra al cărei dirijor va fi roboțelul globalisto-pseudoprogresist Maia Sandu. Aceasta va cânta după partituri occidentale, rămânând ca istoricii să stabilească dacă a trădat cauza românilor cu bună știință sau fiind exploatată în orb.
Chiar și așa, dacă România ar avea lideri patrioți, ea ar putea profita de sarcina trasată ei de „aliați”, precum și de disensiunile dintre americani și francezi (franco-germani) pentru a merge către reîntregirea națională prin reunificarea cu Basarabia, măcar în cadrul UE. Liderii noștri actuali sunt, însă, și nerozi și trădători. Iar poporul este dezbinat.
Ceea ce putem face deocamdată este să punem în lumină perfidele jocuri ale păpușarilor spectacolului suprarealist de la Bulboaca și astfel să zădărnicim, pe cât posibil, transformarea Moldovei în dronă geopolitică de producție euro-atlantică. Iar asta, amintindu-ne mereu că avem de câștigat un pariu național, în condițiile în care suntem aliat al SUA, membru al UE și vecin al Rusiei, așezat la Marea Neagră și pe Carpați, între Ucraina și Ungaria, într-o lume care se organizează în secolul Asiei, sub steaua polară a Chinei.
Adrian Severin
