Când definești un om de valoare, alege-ți bine cuvintele pentru ca nu cumva să plătești în eternitate – spunea Blaga; dar pe cine interesează în lume asta nouă care se prefigureză – eternitatea? Totul se petrece azi, acum. Nu mai contează nici ieri, nici mâine, nici poimâine…

Mi-am amintit de o dupăamiază superbă de vară, când pentru prima dată am fost martorul unei întâmplări generată de un gest minunat. Oferirea unei „cafele în așteptare”. S-a întâmplat să fie la Roma, orașul european pe care îl iubesc cel mai mult. N-a fost să fie pe Via Condotti, la „Antico Cafe Greco”. Acolo bei cafea și gândurile întrevăd plutind printre clienți fantomele lui Bizet, Gogol, – asta e cafeneaua în care s-au scris pagini întregi din „Suflete moarte” -, Stendhall, românul Gheorghe Asachi, Giaccomo Casanova, Goethe sau Wagner.

Mi s-a întâmplat să plătesc barmanului – Antonio – prima mea „cafea în așteptare” în Piazza Navona. Antonio ne-a explicat – mie și prietenului cu care eram – că obiceiul „O cafea în așteptare” a început, de fapt, la Napoli. Un act de bun-simț și de caritate. Clienţii, oricare și oricum ar fi ei, pot să plătească în avans una sau mai multe cafele, fără să le consume. Persoanele care nu-și pot permite cafeaua întreabă vânzătorul dacă are „o cafea în așteptare”. Ce gest…

Cîtă dreptate avea Chamfort când observa că – „Le bonheur n’est pas un chose aisee; il est tres difficile de trouver en nous, et impossible de le trouver ailleurs”. Demonstrația acestor cuvinte este atât de simplă și tocmai de aceea, la îndemâna oricărui om inteligent. Să fii fericit, e ceva ce depinde de ceeace înseamnă ea însăși pentru tine. Căci, în această paradigmă, ceeace reprezintă fericirea pentru ceilalți nu înseamnă pur și simplu, nimic. Este de mirare, însă, cum oamenii nu-și caută propria fericire acolo unde se află ea, adică în ei înșiși, ci o caută acolo unde n-o vor găsi niciodată. In altă parte…

Vor domina oare personajele devenite realitate, acelea doar imaginate de geniul lui Fănuș Neagu, de genul Șerban Necșești, „un personaj balzacian, dominator, precum un Vautrin cu tușe de Cesar Birotteau?” Dacă ieșim din frazeologia „tip” a analizelor de televiziune, vom constata că lăcomia este, de fapt, cea care ne va distruge. Deja a distrus milioane și milioane de suflete, făcându-i să se înșele asupra propriei lor fericiri…

Ideea de a exploata inflația pentru a crea profituri excesive a devenit cunoscută sub numele de greedflation, un joc de cuvinte între greed (lăcomie) și inflation (inflație), adică un fel de lăcominflație. La noi, nimeni în afară de site-ul afaceri.news n-a socotit de interes să vorbească despre asta.

„Aducem în atenția publicului nostru concepte, doctrine, termeni, principii economice sau chiar evenimente celebre care și-au pus amprenta asupra economiei de-a lungul timpului. Sau cel puțin de la Adam Smith încoace. Conceptul este, categoric, unul polarizant, care împarte taberele. Când vorbim despre englezismul „greedflation”, romglezul „greedflație” sau traducerea „lăcominflație”, ne referim la perioada în care companiile folosesc alibiul unei crize globale pentru a-și consolida marja de profit prin creșterea prețurilor mai mult decât ar putea-o face altfel. Vina generală este a lui Vladimir Putin și a unei pandemii globale. Dar nu toată lumea din economie suferă de aceste costuri mai mari. Termenul a pornit de la Albert Edwards, un strateg global al băncii Société Générale, veche de 159 de ani, care a publicat o notă fulminantă despre fenomenul care a ajuns să fie numit Greedflation. Corporațiile, în special în economiile dezvoltate precum SUA și Marea Britanie, au folosit costurile în creștere ale materiilor prime pe fondul pandemiei și al războiului din Ucraina ca „scuză” pentru a crește prețurile și a extinde marjele de profit la noi cote, a spus acesta.”

Poti da fara sa iubesti, dar nu poti sa iubesti fara daruire. Iubirea trebuie învățată, încercată și experimentată… prima atingere nu reprezintă niciodată expresia ei desăvârșită… O iubire pe care ești nevoit s-o păzești nu reprezintă nimic, amintea regretatul Octavian Paler; noi am ajuns în situația în care trebuie să păzim cu armele materialismului toate marile noastre așa-zise „iubiri”. Iar tinerii care s-au obișnuit să-și piardă cel mai repede sufletele, nu din vina lor, ci a acestei societăți care le alimentează trufia, nu au armele culturii, cu care să se apere. Marin Preda nu se sfia să recunoască faptul că tinerețea e o trufie, rareori o valoare. Acestor vlăstare fără apărare li se induce acum, nevoia de a da vina pe cineva. Parinți, copilărie, orice, pentru a le justifica greșelile, dar mai ales alegerile egoiste, care pînă la urmă nu sunt altceva decât metastastaze ale ale căderii sufletești…

Pentru mulți, toate astea sunt doar clișee creștine, dar vedem în jur tot mai multe suflete care nu au cunoscut fericirea, suflete pentru care nimeni nu face nimic intr-o lume a indiferenței, o lume a individualității, în care lupta se duce pentru competiții false creeate de lăcomie și pentru supraviețuirea individului.
Dacă ar fi să avem onestitate, – se spune că nici o moștenire nu este atât de bogată precum onestitatea -, observăm din experiența de fiecare zi că devenim doar niște dezmoșteniți însingurați -, și putem recunoaște cât de jos am căzut prin dispariția sufletului.

Cartea „Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință”este pentru orice vârstă o lectură neprețuită. Volumul reprezintă o sinteză a textelor și a gândirii lui Nicolae Steinhardt, – scriitorul încreștinat în închisoarea de la Jilava și călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureș.

„Cuvântările părintelui Nicolae – spune cuvântul introductiv -, sunt mai mult decât predici sau omilii în sensul propriu al termenilor. Nu doar stilul, ci mai ales conținutul, tipul de abordare, incursiunile în alte domenii, exemplele din diferite discipline, citatele din cei mai diverși autori fac din ele ceea ce specialiștii au numit «eseu teologic». Deși întocmite și scrise fragmentar, la distanțe mari de timp una de alta, cuvintele de credință alcătuiesc un mozaic tematic bogat și își regăsesc unitatea în intenția de construire a unui îndrumar teoretic, dar mai ales practic al creștinului autentic și neidealizat, sincer și nefățarnic, atent cu sine, dar și cu ceilalți.”

Steinhardt însuși scrie despre acest volum: Textele acestei cărțulii – cu câteva excepții – sunt predici. Nu au fost stilizate ori revizuite. Conțin drept aceea multe repetări, teme recurente și obsesii stilistice. Sau dezvăluie manii cogitative, sărăcie lexicală și metaforică, un câmp informațional restrâns. Cu atât mai bine: îl descoperă pe autor (predicator) în toată slăbiciunea lui psihică, mintală și culturală, predicile devenind ceea ce trebuie de fapt să fie, o mărturisire publică și un dialog cu ascultătorii, iar nu o trufașă, pedantă dojană, sau o învățătură triumfalistă. Predicatorul și enoriașii pășesc împreună – dibuind, revenind, stăruind, pricepând anevoie, minunându-se – către Hristos.

Eram, nu la „Antico Cafe Greco”, ci în piazza Navona, cu prietenul meu, un doctor cu un suflet mare și admiram locul care odinioară, în Antichitate aveau loc concursuri sportive. Locul banal și comun pentru mulți, fiindcă acesta și împreună cu Fontana di Trevi este locul cel mai cunoscut, atât pentru locuitorii Romei, cât și pentru turiștii de pe întreg mapamondul. În afară de cafenelele cu terase generoase și primitoare, Piazza cucerește pe oricine prin cele trei fântâni. Cât de frumoasă e fîntâna „del Moro”, imaginată pe la 1500 de arhitectul Giaccomo De La Porta”! Renovată după 100 de ani de elebrul Bernini – preferatul Papei Inocențiu al X lea, cu al lei „Il Morro” – maurul- statuie intitulată greșit așa, fiindcă reprezintă de fapt un triton atletic, care îmblânzește un delfin, statuie va fi desenată de Bernini și executată în 1655 de sculptorul Giannantonio Mari.

Ne aflam acolo, trăind un fel de generoasă fericire: aceea de a ne fi aflat – prin generozitatea altora, care poate au fost fericiți acordându-ne acest privilegiu -, de a ne fi aflat, pentru mai bine de o oră în imediata apropiere a Papei Ratzinger, iar la coborârea acestuia din baldachin a emoției de a ne fi intersectat, de la câțiva metri, privirile cu el. Secunda aceea când am simțit lumina ochilor lui în ochii mei a fost întotdeauna o bucurie pe care n-am reușit niciodată s-o exprim în cuvinte. Și probabil că așa și trebuie să fie.

Am băut, împreună cu Mihai Frișan, prietenul meu doctor, multe cafele. Priveliștea ni se deschidea către fântâna centrală, capodopera lui Bernini „Quatro Fiumi”, aranjată măiestrit în jurul unui obelisc recuperat din ruinele Circului Maxențian, în jurul căreia se află o stâncă pe care tronează animale fantastice și patru statui superbe din marmură albă, de Carrara, înalte și strălucitoare, care imaginează cele patru fluvii importante pe atunci: Gangele Asiei, Dunărea Europeană, Nilul Africii și Rio de La Plata al Americii.

Norocul nostru a fost că era în mijlocul verii, când căldura sufocantă pustiește întrucâtva Roma, iar piața nu era deloc aglomerată. Chelnerul, – simpaticul Alberto-, și a îngăduit câteva minute de pauză flecărind cu noi. Ne-a servit cu un fel de țigară de foi, de care nu auzisem – „Toscană”- și ne-a mai adus un rând de cafele „Nannini” din partea lui. Am aflat deci că „Toscano” este țigara originală italiană produsă în Toscana, și este făcută manual din tutun de Kentucky de foarte bună calitate, cultivat tot în Italia. Dar era încă pe vremea în care nu se pornise, în Europa, războiul împotriva fumătorilor… Așa am aflat despre minunatul obicei al „cafelei în așteptare”, drept care, mulțumindu-i lui Alberto, am plătit, fericiți, atât eu, cât și prietenul meu, câte două cafele și un pachet de 5 Toscano pentru oricine ar fi venit după noi să întrebe de o cafea și o țigară.

Octavian Hoandră