La începutul anilor nouăzeci, mințile se deschideau spre orizonturile largi ale libertății, drepturilor și democrației. Azi, multe se repliază în optici de conjunctură. Se perorează din nou despre dezvoltare, dar fără libertăți și drepturi, și despre democrație, în absența consultării și dezbaterii. Se postulează libertăți, când sărăcia se extinde, sau normalitate, când crizele sufocă inițiativele. Se confirmă că mințirea a devenit „a doua natură” (George Șerban Lying: Mans Second Nature, Westport, Co., 2001) a unora care pretind justiție după ce măsluiesc probe, „lucru bine făcut”, când nimic nu funcționează, și că „totul e bine”, când în jur sporesc necazurile.

Adesea, înseși opiniile și abordările redau superficial faptele sau încurcă noțiunile. Pentru unii, logica nu există, iar etica ține de lumea de apoi. Oportunismul („să nu ne referim la cutare fapt, ca să nu ne legăm la cap”) și impostura – inși care se ascundeau atunci când se decidea integrarea europeană sau care nu au făcut decât să fraudeze vor să dea direcția – nu sunt deloc ceva rar.
Se ocolește frecvent întregul situației, nu se înțeleg diferențierile societății moderne și se închipuie că istoria începe și se sfârșește cu cei de azi. De aceea, opinii prost elaborate, încâlcite și demult clasate au ocupat terenul. Ca rezultat general, spațiul public s-a umplut de confuzii, viitorul pare închis în repetarea a ceea ce este, iar cetățenii sunt convertiți tacit în spectatori.

Libertățile și drepturile individuale, democrația, bunăstarea, împreună cu demnitatea umană care le-a energizat, stau astăzi, firește, înaintea oricărei alte valori. Ele nu au alternativă rațională. Schimbările din ultimul deceniu au adus însă lumea într-o situație fără precedent. „Societatea nesigură”, de care am vorbit cu ani în urmă (Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016), înfruntă probleme ce nu se lasă stăpânite decât schimbând opiniile, abordările și întregi concepții. Rețin aici, în spațiul aflat la dispoziție, problemele cheie.

Prima problemă a societăților de azi vine din economie.
Analize noi au argumentat că, dincolo de formalisme tehnico-economice, cele două abordări care au dominat gândirea economică postbelică, originate la Keynes şi, respectiv, la Hayek, nu fac faţă crizei persistente din 2008 încoace. Ambele abordări operează cu premise nerealiste. În fapt, variabilitatea preţurilor materiilor prime şi energiei, conflictele ameninţătoare, practicile egoiste ale băncilor, tehnologiile care au redus forţa de muncă nu pot fi escamotate. Nu dă rezultate nici pachetul keynesian al intervenţiei statului şi nici politica hayekiană a austerităţii. Soluţia care intră în actualitate este reorientarea economiei spre „solidaritate în năzuinţa noastră la o viaţă bună” (James K. Galbraith, The End of Normal. The Great Crisis and the Future of Growth, Simon& Schuster, New York, 2014), ce ar putea fi caracteristică unei lumi schimbate.

Analize și mai noi spun că, „în pofida propagandei globaliste, solicitarea la statalitatea naţională este neîntreruptă şi creşte mai departe ca urmare a experienţei din globalizare” (Wolfgang Streeck, Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Ökonomie im ausgehenden Neoliberalismus, 2021). Presiunea la o reorientare urcă astfel. În orice caz, vor câştiga economiile țărilor care rămân în interacţiunile lumii, dar se reprofilează prin suveranitate, servirea interesului public, solidaritate.

A doua problemă vine din evoluţia democraţiei.
Deja cu mai bine de un deceniu în urmă s-a observat o schimbare. S-a și propus un termen, cel de „postdemocraţie”, pentru a semnala slăbirea democraţiei. „Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca şi înainte. Aceste alegeri pot să ducă la situaţia în care unele guverne sunt constrânse să plece şi în care, în orice caz, team-uri concurente de experţi în public relations controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experţi. Majoritatea cetăţenilor joacă în această situaţie un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacţionând doar la semnalele care li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică, ce reprezintă, înainte de orice, interesele economiei, se face în spatele uşilor închise” (Colin Crouch, Postdemocrazia, Laterza & Figli, Gius, 2003). În timp ce instituţiile democratice rămân, formal, intacte, procedeele amintesc de vremurile predemocratice. Influenţa elitelor privilegiate creşte, în dauna controlului cetățenesc. Nu se trăieşte în societăţi nedemocratice, dar deciziile sunt tot mai puțin legitimate democratic.

Odată cu trecerea la „postdemocraţie”, se deschid probleme dificile. Bunăoară, Thomas Jefferson se îngrozea la gândul că vor apărea monopoluri în economie, căci le socotea primejdie pentru democraţie. Azi, numeroase monopoluri naționale și supranaționale din economie, farmaceutică, sau distribuirea informaţiilor, stabilesc însăși politica statelor. Suntem astfel conjuraţi să lămurim cum este posibilă democraţia în condiţii de concentrări de putere economică, mediatică, militară. Deloc uimitor, tema revine azi explicit la Robert Kennedy Jr., candidatul la președinția Americii.

Fapt este că, în zilele noastre, democraţia este pusă în cauză chiar de evoluţia ei lăuntrică. O spun analize de la Harvard sau München sau Paris. Se știe dintr-o experiență dureroasă că, odinioară, prin vot democratic s-au instalat pervers dictaturi. Democraţia este subminată azi de unii care, odată ajunşi la decizii, nici nu vor, nici nu ştiu şi nici nu pot să asigure dezvoltarea. Azi, după alegeri „democratice”, mulţi decidenţi întrec în abuzuri monarhi de odinioară. Autocraţi apar azi chiar și în democraţii.

Şi din acest punct de vedere, libertăţile, drepturile şi democraţia au nevoie de o actualizare sub aspectul conceperii şi al asigurării lor. Altfel, cum recunosc tot mai mulți dintre cei care reflectează responsabil asupra lor, ele rămân sub asalt.

Trecutul istoric îşi are, cum se știe, părţile lui negre, condamnabile – faptele istorice sunt fapte. Ar fi însă cazul ca acest trecut să fie lămurit fără rest de istorii documentate arhivistic, încât să se împiedice manipulările. Un trecut nelămurit este obiect facil de manipulări grosolane. Iar justificarea de politici doar prin reacţie la trecut este, azi ca totdeauna, semn al incapacităţii de a da soluţii la dificultățile vieții actuale și, desigur, de a asigura dezvoltări.

A treia problemă vine din starea generală a lumii.
Se petrece sub privirile noastre o cotitură bogată în implicaţii. Spus direct, odată cu noile intervenții ale statului în economie, neoliberalismul se stinge, iar postglobalizarea se conturează, cu atât mai mult în consecinţa directă a scindării lumii.

Ca urmare, sunt tot mai multe motive să gândim ceea ce vine după globalizare (detaliat în A. Marga, După globalizare, Meteor Press, Bucureşti, 2018), chiar dacă sondarea viitorului nu este de la sine înţeleasă în constelaţia culturală actuală, care o priveşte cu suspiciune. Pentru această explorare este nevoie de interogaţii şi conceptualizări aduse la zi, care depăşesc, prin forța lucrurilor, opticile curente.

A patra problemă vine din fluiditatea în care a fost plasată – prin pandemie şi tensiunile dintre supraputeri – ordinea lumii.
În jurul anului 2010, s-a schimbat ordinea lumii, trecându-se de la ordinea instalată la începutul anilor nouăzeci, la o nouă ordine. Acesteia se caută să i se facă față astăzi cu diverse devize: „Să aplicăm reglementările și acordurile internaționale deja adoptate” (SUA); „Să asigurăm echilibrul supraputerilor” (Rusia); „Armonia este mai aducătoare de avantaje decât conflictul” (China); „Suntem oameni ca toți ceilalți și avem dreptul să ne decidem soarta în concertul umanității” (Turcia, Polonia, Ungaria, Brazilia etc.); „Să facem ce ne spun cei puternici” (România actuală); „Lăsați-ne în pace, căci știm mai bine ce ne trebuie” (Coreea de Nord).

Nimeni nu se poate izola fără pierderi. În plus, nu poți asigura, propria dezvoltare fără competență și curajul deciziilor proprii. Acum o nouă ordine ia chip, cu tensiunile inerente unei reaşezări de proporţii. Interesul a devenit brusc mai mare pentru poziţionare geopolitică decât pentru modernizare şi democratizare. Oricum, în laboratoarele supraputerilor și ale puterilor a început examinarea de scenarii. Nu lipsesc propuneri de schimbări ale geografiei politice. Deocamdată, nu este ceva hotărât, dar puţine eventualităţi sunt excluse.

A cincea problemă vine din consumarea viziunilor care au dominat era postbelică.
La începutul anilor nouăzeci, intra în muzeu viziunea comunismului. Treptat, a intrat în criză și viziunea rivală, cea a liberalismului. Neoliberalismul s-a instalat şi a dominat lumea până la pandemia din 2020-2022 şi războiul din Ucraina. Acestea îi pun însă capăt – indicatorul evident fiind împrejurarea că statele, ca instituţii, au preluat explicit controlul în societate. Politicile se justifică prin mandatul obținut la alegeri așa cum sunt, dar se legitimează infim prin voința majorității cetățenilor.

Trebuie spus iarăși și iarăși că fără libertăţi, drepturi cetăţeneşti şi democraţie, înţelese la propriu, în legătura lor cu demnitatea umană, în care ele au apărut în zorii modernităţii, nu este viaţă demnă de oameni. Și că nu este nici viață de stat modern fără legitimare democratică. Dar realizarea şi realitatea acestor valori se cer azi interogate fără rețineri.

Nu mai eşti nici cetăţean liber şi nici democrat prin aceea că te reclami din valori, mintea rămânându-ţi colonizată de propaganda ce li se opune sau este sub cerințele lor. Nici libertăţile cetăţeneşti şi nici democraţia și legitimarea nu se lasă trecute în proprietatea cuiva – la drept vorbind, ele conţin exigențe care fac imposibilă confiscarea de către un grup, un partid, o ideologie sau propagandă. De altfel, pretenția exclusivității în materie de democrație nu are cum să fie democratică.

Este nevoie tot mai perceptibil de reconfigurarea cetăţeniei, a democraţiei și a legitimării democratice. O nouă viziune asupra lor a devenit necesară, dacă este ca modernitatea să fie promovată.

A şasea problemă este criza în care au intrat recunoaşterea şi, mai ales, respectarea diversităţii oamenilor.
Reforma religioasă de cu secole în urmă a recunoscut dreptul fiecărui om de a se raporta cum crede la absolut. Statul modern a introdus în legi respectul libertăţii și drepturilor fiecărei persoane. Cetăţenia, democraţia şi suveranitatea naţională în statul de drept au mers mână în mână. Occidentul a câştigat supremaţie istorică făcând din unitatea celor trei valoare conducătoare în societăți.

Azi, tocmai diversitatea se înţelege puţin. Nu s-a ajuns nici măcar la o relaţie satisfăcătoare a culturilor, care s-a discutat aprins în ultimele decenii. Organizarea civică este preluată mai degrabă în termeni de luptă ideologică. Suveranitatea, abia în condițiile căreia cetățenia și democrația sunt posibile, este suspectată. S-a ajuns din nou la împotmolirea într-o confruntare. Lipseşte însă analiza sistematică a societăţilor existente.

Înţeleasă în profunzime, începând cu anvergura neobişnuită a istoriei ei, occidentalizarea, având ca temelie demnitatea umană şi libertăţile şi drepturile fundamentale ale individului şi cetăţeanului, este naturală. Nu mai este cazul ca cineva să-și aroge meritul descoperirii și reprezentării ei, acest merit fiind al istoriei. Nu occidentalizarea se află în dezbaterea istorică ce contează şi nu ea desparte azi minţile. Ceea ce le desparte este acum folosirea occidentalizării ca paravan pentru inși care au în fapt o legătură mediocră cu Occidentul și-l reduc la opinii calice.

De altfel, a și proliferat activistica politică de capacitate îndoielnică, dar exersată în mediatizare, care, sub pretextul occidentalizării, lovește în stânga și în dreapta și sacrifică valorile. Ea promovează azi nu legi ale lărgirii libertăților și drepturilor, ci legi ale împilării cetățenilor – cum se observă și în România ultimei ore: digitalizare cu supraveghere ocultă, justiție cu dirijare secretă, educație cu segregare socială.

Aşa stând lucrurile, occidentalizarea are a deveni azi reflexivă – spre a evada din ideologii și propaganda de conjunctură. Avem azi de reasumat convieţuirea, dincoace însă de disciplinare şi libertinism, valorificând integritatea şi responsabilitatea persoanelor și, firește, umanitatea din oameni.

A şaptea problemă este declinul justiţiei şi, mai concret, al independenţei justiţiei.
Nu doar ţări ca Ungaria şi Polonia, dar mai nou, între altele, și Israelul reclamă faptul că justiţia este folosită ca instrument politic. Aceste ţări caută un echilibru al puterilor „executivă”, „legislativă” şi „juridică” prin care să evite sustragerea de la justiţie a „executivilor” şi „legislativilor”, dar şi preluarea conducerii societăţii de către procurori, care vor să trieze politicile. Chiar la New York, în abordarea unui fost președinte, au apărut indiciile acţiunii unor procurori de a-și servi propria grupare politică cu mijloacele funcției.

România a și fost cadrul experimentului funest, în care, aşa‑zisa „direcţie naţională anticorupţie”, cu jurişti precar pregătiţi, a fost instrumentată pentru a implementa politici care nu au de a face cu justiția, nici cu democraţia. Rezultatul a fost sporirea corupţiei în societate, chiar printre „agenţii anticorupţie”. Ba chiar mai grav, ridicarea abuzului la nivel de practică organizată, afectarea democraţiei şi în cele din urmă, paralizia inițiativei economice și civice din societate!

A atinge dreptatea, prin independenţa justiției, nu este astăzi uşor. Dificultățile nu țin însă doar de concentrările de putere economică, politică, militară, mediatică. În fapt, ajung procurori persoane fără experienţă, unele cu infracțiuni la activ, iar independenţa justiţiei este pusă în dependență de voinţa unor persoane – în România, de voinţa „preşedintelui”, în loc ca ea să rămână sub controlul unor instituţii publice.

Mai este de observat că, alături de alte performanţe dintr-o societate – dezvoltarea economică, nivelul democratizării, condiţiile de realizare individuală, posibilitatea exercitării criticii – independența justiției depinde de calitatea politicilor publice şi, în cele din urmă, de calibrul decidenţilor.
Pe scala dintre stupidocraţie, trecând prin mediocraţie şi urcând la meritocraţie, se decide astăzi soarta independenţei justiţiei şi, desigur, a oamenilor.

S-a acumulat, în orice caz, o considerabilă încărcătură de improvizații, falsuri și opinii clasate în abordările din viața publică de azi. Pentru a putea fi revigorate, libertăţile, drepturile omului şi cetăţeanului, democraţia și dezvoltarea au nevoie azi de reflexivitate. Cultura europeană, pe solul căreia trăim, este prima solicitată la o reflecție capabilă de abordări și concepții noi, căci ea plăteşte crizele devenite endemice – criza de după 2008, pandemia şi războiul în desfăşurare. Altfel, ea va plăti din greu și scindarea în curs a lumii.

Andrei Marga