Se recunoaște larg astăzi că trăim trei crize. Pandemia din 2020 a antrenat o „criză sanitară”, încă neînfrântă. Dificultățile în alimentarea cu energie la prețuri accesibile țin de o „criză energetică”. Se adaugă o „criză economică” – industrii întregi sunt afectate, se mătură firme, șomajul crește, prețurile explodează, datoria publică sporește. În fapt, s-a intrat într-o „criză internațională”. Optici axate pe „luptă” destramă o lume a cooperării, iar războiul atrage deocamdată mai mult decât pacea.

La decizii sunt azi puține personalități cu o cultură adusă la zi, vederi organizate și capacități de a reprezenta comunități. Crizele sanitare, dar mai ales cele energetice și economice probează de obicei net „criza de lideri”. Se poate observa ușor cum activiștii politicilor s-au înmulțit, omul de stat este raritate, iar vizionarul, excepție. Politicile sunt mai curând de descurcare, în captivitatea momentului, deloc prospective. „Criza de idei” întregește tabloul. Inovația abia pâlpâie, în vreme ce oportunismul s-a răspândit. Nemulțumirile cetățenilor se extind.

Ca totdeauna, însă, din crize trebuie, ieșit. În intervenția de astăzi am în vedere două precondiții ale relansării: stabilirea situației de fapt și schimbarea din instituții. Le tratez pe scurt, în timpul aflat la dispoziție. Cetățenii României de azi sunt copleșiți nu doar de dificultățile vieții, ci și de neputințele guvernării. Nu se știu face investiții, nici a dezvolta infrastructura. Nu se știu valorifica resursele țării – situația în care au fost aduși fermierii și cazul Bâstroe fiind edificatoare. Nu se aplică reglementări europene de taxare a marilor firme, cu toate că săracii au pondere mai mare în România de azi decât în celelalte țări europene. Nu se știu aborda pensiile. Nu se știu folosi nici măcar banii din PNRR – dincolo de împrejurarea că lista de obiective a fost întocmită pe ascuns. Iar lista se tot lungește.

Se continuă astfel ceea ce au constatat istorici de frunte ai țării, care au arătat că niciodată în istoria modernă România nu a înregistrat un declin atât de grav și în timp scurt ca în ultimele decenii și că jaful bunurilor României din deceniile recente întrece orice jaf, de la fanarioți încoace. Unii economiști au arătat cum s-a demantelat o industrie ce nu era oarecare. Îndatorarea externă a țării este record în istoria ei. Sinteze americane semnalează că din țară s-au scurs nefiresc în aceste decenii preț de patru sute de miliarde de dolari. Juriști români ne spun astăzi cât de precară și coruptă a fost abordarea proprietăților în ultimele decenii.

Scade de la o zi la alta profesionalismul – încât, în domenii în care se excela, se aduc deja profesioniști din afară. România trece azi drept țara cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor de pe continent, cu cel mai ridicat analfabetism funcțional, cu cel mai mare abandon școlar, cu peste 30% din cetățeni care nu citesc pe an o carte. În zilele trecute s-a comunicat că 42% dintre elevii claselor de până la a VIII-a nu au înțeles ceea ce li s-a dat să citească la un test! Dar dacă s-ar face și o testare în licee și facultăți? Se vădește catastrofa cauzată de nepriceperea reformării și vasta confuzie a valorilor (asupra cărora am avertizat în volumul Speranța rațiunii, 2006), instalate de decidenții din România în ultimele două decenii.

Se recurge frecvent la evaluări false, de genul: „treizeci de ani nu s-a făcut nimic”, „sunt trei decenii irosite”, „toți cei care au decis au greșit”. În fapt, în România, cei peste treizeci de ani au fost cu rezultate diferite. Au fost anii de după 1989, de însuflețire pentru reașezarea țării în concertul european, cu reforme și cu pași în atașarea la societatea deschisă. A intervenit apoi o fractură, în jurul anului 2005. Ea a constat în desfigurarea reformelor, sub devize păguboase („să vină tinerii!”) și genuflexiuni ca nicăieri („nu mai vrem decât expertiza din afară!”). Asemenea ideologii rudimentare au marginalizat în România tema crucială a democratizării. S-au înregistrat, ca urmare, creșterea PIB-ului, prin socoteli locale, dar și cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace.

În mediul fracturii s-a și rămas. Ar trebui ca istoria reconstituită pe baza arhivelor să arate ce s-a petrecut în România în această perioadă. Dar, din păcate, nici la Centenar nu s-a publicat o istorie edificatoare, precum în alte state. Ar fi însă cazul despărțirii de trecut lămurindu-l, nu pasându-l aproximărilor și disputelor sterpe. Altfel, se perorează cu ideologii ieftine despre specificul românilor. Or, românii sunt ca toți oamenii. Doar că se lasă prea ușor conduși de decidenți nepotriviți. Prea ușor improvizatori și impostori mobilizează în România servicii secrete și ajung să decidă.

Nu este însă momentul să înșirăm dificultățile și nereușitele ultimilor douăzeci de ani și amenințările de azi. Mai degrabă trebuie construită alternativa. Ce-i de făcut, așadar? După părerea mea, primordială în România de azi este părăsirea pe față și hotărâtă a amatorismului la decizii. Acesta a făcut, cum știm, ca privatizarea să fie practicată ca devalizare, liberalitatea să fie ruptă de răspundere, democrația măsluită, iar globalizarea să fie confundată cu intrarea nepregătită în competiții. Nu este acum cazul de reproșuri, dar este cazul circumscrierii erorilor, spre a le curma.

Am semnalat, în scris, la începutul acelor decenii, erori și un abuz incredibil. Eroare a fost convingerea că industrializarea din România trecutului trebuie abandonată. Cine a stabilit aceasta? Eroare a fost convingerea că economia de piață dizolvă rolul statului. De unde, când în puternice economii de piață, precum Germania, Franța, statul era și este actor cheie? Eroare a fost și înlocuirea efortului de a găsi credite cu comoda vânzare la prețuri joase a activelor industriale. Reprezentanți români recurg și acum la considerente jenante, precum „noi, românii nu suntem în stare”, „noi nu avem bani” etc. Cum să te respecte partenerii când vii cu așa ceva? Eroare a fost disprețul pentru cooperația din agricultură. Acesta a antrenat distrugeri, a împiedicat pregătirea pentru competiție și a dus la sufocarea fermierilor indigeni pe propria piață.

Abuzul a constat în expansiunea „șpăgii”. Puține evoluții din istoria României au fost însoțite de corupția acestor decenii! Nu au rezultat nici măcar acumulări investiționale, căci milionarii locului și-au exportat banii. Situația de criză profundă și ramificată din România de azi face ca fiecare domeniu să fie o urgență. Nu poți face reparații într-un domeniu fără schimbări în altul. Nu poți aduce la normal economia, de pildă, fără modificări legislative și instituționale și fără decidenți noi și pricepuți.

În pofida a ceea ce s-a realizat după 1989 – Constituție de stat de drept democratic, cu libertăți și drepturi fundamentale, pluralism politic, parlamentarism și promițătoare alianțe externe – situația în care a fost adusă România este azi critică. Nimic nu-i mai responsabil acum decât trecerea la o reconstruire. Ea începe cu restabilirea încrederii că adevărul poate reveni, munca se poate încuraja, vasta înșelătorie poate fi oprită. Nimic nu se rezolvă fără reluarea democratizării – o democratizare dusă până acolo încât și sărmanul care azi își crește în lipsuri copiii, cu câteva sute de lei pe lună, să iasă din damnare.

Încât și cel ale cărui drepturi au fost strivite de „autorități” abuzive, să poată ajunge la dreptate. Nu poți spune că este „democrație curată” când se fraudează alegeri, se fuge de dezbaterea publică, se folosesc instituții de forță spre a tria candidații, voturile se numără la Securitate, inși fără valoare ajung în răspunderi majore, se adoptă legi fără dezbateri, decidenții citesc banalități de pe foi scrise de alții. Nu s-a putut stabili nici măcar efectivul populației! Achizițiile publice sunt adesea pervertite! Iar mediocritatea vârfurilor, nepotismul, favoritismul aruncă statul român, ca stat, în trecut.

Nu este oare grăitor că România stă pe locul din față la mortalitate în pandemie? Că o țară cu premise certe depinde acum masiv de importuri de alimente și a intrat în criza energiei și a materialelor? Că politica se înțelege ca șansă de fraudare și îmbogățire? Eliminarea „statului paralel” și denunțarea lipsei de valoare a decidenților au devenit condiții ale revenirii la normal. România are, cum spun cei care concep politica Franței actuale, „a se asuma pe sine” – ca oricare altă țară democratică.

În lume vin în continuare ani de schimbare ce pretind competență. Doar ca exemplu, intră pe agendă faptul că Al Doilea Război Mondial și „războiul rece” s-au încheiat fără tratate care să garanteze univoc securitatea – fiecăruia și a tuturor. Nu există în lumea actuală reper mai profund decât suveranitatea națională – înțeleasă clasic, ca inviolabilitate a frontierelor și neamestec în treburile interne. Dar, cum am mai spus altădată (Reconstrucția suveranității, 2023), suveranitatea națională are de inclus de acum și securitatea vecinului, căci nu mai există securitate solitară. Și, așa cum știm, argumentele ascendenței istorice, demografiei și autodeterminarea au dus, în secolul al douăzecilea, la suveranități care, în preajma celui de Al Doilea Război Mondial, au fost încălcate, încât suveranitate națională nu poate logic să fie asupra unor teritorii obținute prin încălcarea suveranității altui stat. Oricât ar da de lucru, dacă se vrea pace durabilă și nu doar alte conflicte înghețate, suveranitatea națională nu poate face abstracție de situația teritoriilor răpite prin încălcarea suveranității. Nu insist aici mai mult căci am mai tratat aceste chestiuni (mai recent, în Stăpânirea complexității, 2023) și întreaga desfășurare a evenimentelor confirmă cele susținute.

În fiecare domeniu al vieții din România actuală este nevoie de soluții noi. Am mai scris, dar o repet având în vedere importanța pe care o acord domeniilor, că este de reconstruit economia aducând-o sub control național, restabilindu-i echilibrele – public-privat, cultura pământului-prelucrare, comerț-dezvoltare internă, resurse-valorificare, marea-mica producție – și lichidând sărăcia. Bunăstarea are de atins fiecare familie. Este de reconstruit asistența socială astfel ca fiecare, cetățean să aibă un trai decent, prin lichidarea nedreptăților și reducerea decalajelor. Sindicatele și organizațiile sunt chemate să se exprime. Este de reconstruit viața politică oprind imediat abuzurile, asigurând controlul cetățenilor asupra politicilor și deciziilor și readucând serviciile secrete sub control constituțional. Este de reconstruit administrația publică prin meritocrație, autonomie locală, asanarea concursurilor și digitalizare. Este de reconstruit sistemul de sănătate, asigurând fiecărui cetățean accesul la îngrijire, diversificând oportunitățile și sporind modernitatea tratamentelor. Este de reconstruit educația națională, curățând-o de denaturările ce o împing azi la catastrofă, printr-o reformă care să includă normalizare curriculară, autonomie funcțională a unităților și echipare începând cu unitățile neglijate. Este de reconstruit accesul la cultură, prin refacerea rețelei publicațiilor, dezvoltarea de biblioteci și stimularea creației. Este de construit rețeaua dezbaterii chestiunilor de interes public. Sunt de făcut schimbări în fiecare domeniu al societății.

Excursiile și mituirile din zilele noastre nu sunt politică externă. România este parte a Uniunii Europene, dar are de fructificat calitatea de membru. România este parte a NATO, dar are a-și asigura în modalități moderne propria apărare – dezvoltarea de sine și angajamentul cetățenilor rămânând mijlocul principal de securitate națională. Parteneriatele și orice cooperare externă care servește propria dezvoltare, sub semnul unui patriotism luminat, sunt binevenite.

În zilele noastre, în țară se modifică legi fără pregătire serioasă sau pregătite pentru un grup – legi ale justiției, ale informatizării, ale educației etc. În fapt, se adoptă legi ale împilării cetățeanului simplu care suntem fiecare. Din ele vor ieși nu cetățeni mai liberi, mai motivați, mai creativi, ci cetățeni săraci, supuși și în căutare de alte zări.

România are nevoie de cu totul alte legi. Nu statul care poate lovi este stat puternic, ci statul democratic, cu legi bune, care se aplică fiecăruia. Abia legitimarea democratică a legilor, instituțiilor, politicilor și funcțiilor va duce la emanciparea de furt, minciună și corupție. Și va genera încrederea cetățenilor în propriul stat!

Principalul decident în statul român de azi vorbea de „stat eșuat”. Nu este greu să observi că ceea ce ironizau usturător Vlahuță, Caragiale, Urmuz, D. R. Popescu este acum realitatea însăși. Doar că cetățeanul responsabil nu poate fi indiferent. El nu este un „nostalgic”, cum portretizează voci vulgare ce iau ignoranța ca virtute. Aceleași voci cred că a gândi cu mintea proprie este aservire. În pofida inepțiilor propagandei, pentru cetățeanul lucid este tot mai evident că situația de azi – cu „democrație desfigurată”, „stat avariat”, „regim prostocratic”, „președinție africană” – nu duce la ceva bun. Mai ales că realitatea a întrecut deja aceste diagnoze.

Or, dacă vrem soluții, este stringent ca România să revină la statul de drept democratic. Pe locul democrației mute, ea are de instituit o democrație deliberativă ce-l poate face pe fiecare cetățean să uzeze de drepturile și obligațiile sale. Să uzeze și în raport cu cei care vor iarăși „să-l încalece”, căci avem de a face, a câta oară?, nu cu vârfuri ale generațiilor, ci cu activiști mimetici, care nu au exprimat alte vederi decât pe acelea care au dus România în crizele de azi.

Întrucât privatizarea, liberalitatea, democrația și înfruntarea globalizării au fost desfigurate, ieșirea din „eșuarea” de azi presupune legi oarecum speciale.
Ar fi nevoie de: „legea abordării bunurilor naționale”, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul asupra resurselor proprii; „legea interesului public”, care să lămurească interesul public și să-l stabilizeze în activitatea instituțiilor; „legea meritocrației și a concursurilor curate”, care să facă să conteze pregătirea și capacitățile persoanei în viața societății; „legea valorificării în interesul țării și al cetățenilor ei a calităților României de parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice, precum și a parteneriatelor”. Aceste legi, la care se pot adăuga, în mod firesc, și altele, pot fi punct de plecare al repunerii în mișcare a energiilor. S-ar cuveni ca analize puse în dezbateri publice să orienteze modernizarea țării.

Este nevoie de fiecare cetățean, iar meritele sale se cuvin recunoscute. În România de azi, prea multe legi îngrădesc și interzic. Or, este nevoie de legi care lărgesc libertățile și încurajează la efort și inițiativă, la cultivarea a ceea ce este uman din oameni. O mare coaliție a oamenilor dedicați interesului public, în jurul unui program nou, înfipt în nevoi și ghidat de valorile modernității, este, politic vorbind, soluția.

Andrei Marga