Exclusiv
„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!” (Emil Cioran)
În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu.
Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:
Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?
Emil Cioran: “Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!
…Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie.
Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!
…Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul.
Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare!
E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…
Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”.
Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru.
Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident…
La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.
Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…
Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre.
În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…
Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite si din Israel, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei.
Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie.
Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
…Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român.
Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigmund Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei ei în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc:
„Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…”
Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice. Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!
Ion Coja, articol preluat de la www.badpolitics.ro
Cum să-i prostești pe rezerviști în trei pași simpli: tai, declari neconstituțional, apoi tai din altă parte – Când ‘plafonarea’ protejează doar generația nouă, iar bătrânii sistemului plătesc nota de plată
Impozitul progresiv – hoțul prins de CCR
În 2024, statul s-a trezit brusc cu idei „moderne”:
„De ce să mai furăm simplu, cu 10% pentru toți, când putem complica treaba cu 15% și 20%, doar pentru pensiile de serviciu, inclusiv militare? Să fie frumos, ‘european’, progresiv!”
Așa a apărut, prin Legea 282/2023, minunăția numită „impozit progresiv pe pensiile de serviciu”. Traducere din birocrată în română:
- Se ia pensia militară.
- Se taie frumușel în două:
- partea „contributivă” (adică ce ai plătit o viață),
- partea „necontributivă” (adică ce te enervează pe politicieni).
- Pe bucata „necontributivă” se pun trepte de impozit: 10%, 15%, 20%, legate de tot felul de indicatori care se mișcă anual, ca să nu înțeleagă nimeni nimic, nici măcar autorii.
Evident, plafon „de milă”:
- 2.000 lei neimpozabili (3.000 pentru militari, dar abia din octombrie 2024, ca să nu vi se pară prea devreme bunătatea statului).
Problema? Curtea Constituțională s-a uitat la bricolajul fiscal și a zis, elegant, dar clar:
„Ce ați făcut aici nu e lege, e sudoku cu indicatori. Nu e clar, nu e previzibil, și mai și tot scormoniți în pensia aflată în plată, în fiecare an, după cum bate vântul la buget.”
Rezultatul:
- Decizia CCR 724/2024 dărâmă tot artificiul.
- Codul fiscal e pus înapoi pe 10% impozit unic.
- Perioada de „magie neagră” fiscală: 1 ianuarie 2024 – 31 ianuarie 2025.
Adică un an în care statul a făcut un experiment pe nervii și banii pensionarilor militari, apoi a fost prins copiind la testul de constituționalitate.
Concluzia juridico-pamfletară:
Impozitul progresiv pe pensii de serviciu a fost declarat neconstituțional.
Nu e „părere”, nu e „articol pe Facebook”, e decizie CCR publicată în Monitorul Oficial.
Tot ce s‑a luat peste 10% în perioada 01.01.2024 – 31.01.2025:
- se restituie,
- se actualizează cu inflația,
- poartă dobândă legală penalizatoare (frumos cuvânt: penalizatoare – sună exact ca ce merită ideea în sine).
Dar atenție:
- Pentru fiecare lună, curge un termen de 3 ani.
- Ce s‑a tăiat în ianuarie 2024 se prescrie în ianuarie 2027.
Cine stă și așteaptă „că ne dă statul el singur, când o avea timp”, riscă să rămână cu dreptatea în mână și cu banii pierduți.
„Surpriză!” – după impozitul progresiv vine CASS-ul
După ce CCR a dat cu impozitul progresiv de pereți, statul s-a uitat la pensii și a zis:
„Bine, progresiv n-avem voie. Atunci luăm altfel. Nu-i impozit, e contribuție socială. Sună aproape caritabil.”
Și a apărut Legea 141/2025, care face următoarea scamatorie:
- De la veniturile din AUGUST 2025:
- toate pensiile peste 3.000 lei (militare, civile, private, de stat, nu contează) plătesc CASS 10%
- dar numai pe ce depășește 3.000 lei, pentru fiecare pensie în parte.
- Contribuția se oprește la sursă, că statul e eficient doar când ia bani, nu și când îi dă înapoi.
Exemplu pe românește, nu în limbaj de ordonanță:
La o pensie brută de 8.000 lei:
- CASS = (8.000 – 3.000) × 10% = 500 lei
- Impozit 10% = (8.000 – 3.000 – 500) × 10% = 450 lei
- Total luat de stat: 950 lei
- Dumneata, după o viață de muncă, rămâi cu ce mai scapă printre degetele fiscale.
Și ca ironia să fie completă, măsura e „temporară” până la 31 decembrie 2027.
În august 2026 deja se discută… prelungirea.
La noi nu există nimic mai permanent decât o taxă temporară.
Cine simte pe bune lovitura: veteranii vs „generația plafonată”
Aici e punctul în care manipularea în spațiul public prinde aripi:
„Toți pensionarii militari sunt jupuiți la fel!” Fals. E mai fină șmecheria.
- Pentru cei pensionați PÂNĂ la 14 septembrie 2017 (inclusiv):
- Nu li se aplică plafonarea art. 60 din Legea 223/2015.
- Tot ce se ia ca CASS e scădere reală în pensia netă.
- Adică, da, luna de lună, vedeți în fluturaș mai puțin.
- Pentru cei pensionați ÎNCEPÂND cu 15 septembrie 2017 (după OUG 59/2017):
- Intervine plafonarea: pensia netă nu poate depăși media soldelor/salariilor nete.
- CASS-ul de 10% este „înghițit” de plafonare: se joacă cifrele, dar NET-ul rămâne la fel.
- Tradus: vi se ia pe hârtie, dar nu mai jos de plafon – efectul real în mână este zero.
Deci:
- Diminuarea REALĂ a pensiei nete o simt doar cei pensionați înainte de 15.09.2017.
- Ceilalți sunt doar „culeși statistic” – statul își face scheme contabile, dar lor nu le scade efectiv în buzunar.
De ce NU e CASS-ul „impozit progresiv relansat pe șest”
Aici intră în scenă eterna confuzie piromană din spațiul public:
„CCR a zis că e neconstituțional, cum își permit să ia iar bani din pensii?!”
Răspuns, fără floricele, dar cu sarcasm controlat:
- Temei legal diferit:
- Impozitul progresiv era în Codul fiscal, art. 101 – capitolul impozit pe venit.
- CASS-ul e în titlul V – contribuții sociale, prin Legea 141/2025.
Adică, dacă n-ai voie să intri pe ușă cu o taxă, vii pe geam cu „o contribuție socială”.
- Natura juridică diferită:
- Impozitul progresiv avea cote diferite, în trepte, doar pentru o categorie (pensiile de serviciu).
- CASS-ul are cotă unică (10%), aplicată doar pe ce depășește 3.000 lei.
Nu e progresiv, e plat – doar că doare la fel.
- Sfera de aplicare:
- Impozitul progresiv lovea țintit: pensii de serviciu, inclusiv militare.
- CASS-ul lovește „democratic”: toate pensiile (publice, private) peste 3.000 lei.
Statul a înțeles lecția de la CCR: dacă lovești toți, nu mai pare discriminare.
- Control de constituționalitate:
- Impozitul progresiv: declarat neconstituțional, oficial, prin Decizia CCR 724/2024.
- CASS-ul: în momentul de față, nu există nicio decizie CCR care să-l fi anulat.
Până atunci, el există. Legal. Abuziv moral, poate. Dar juridic – în picioare.
Concluzie pe scurt:
Neconstituționalitatea impozitului progresiv NU șterge și CASS-ul. Sunt două instrumente diferite.
Unul a fost făcut praf de CCR, celălalt funcționează și acum.
Esența, pentru rezervați la buzunar și răbdare
- Impozitul progresiv (01.01.2024 – 31.01.2025):
- A fost o schemă gândită prost și declarată neconstituțională.
- Sumele luate peste 10%:
- trebuie RESTITUITE,
- cu actualizare la inflație,
- cu dobândă legală penalizatoare.
- Aveți 3 ani de la fiecare reținere să cereți banii. Pentru ianuarie 2024 – termen până în ianuarie 2027.
- CASS-ul din august 2025:
- Este alt mecanism, alt temei legal, alt capitol de lege.
- Afectează TOATE pensiile peste 3.000 lei, nu doar pe militari.
- Dintre militari, doar cei pensionați înainte de 15.09.2017 simt real scăderea în net.
- Cei pensionați după 15.09.2017 sunt prinși în plafonarea art. 60: netul rămâne același, chiar dacă pe hârtie se joacă sumele.
- Cele două nu se amestecă:
- Nu poți invoca Decizia CCR 724/2024 (despre impozitul progresiv) ca să oprești CASS-ul.
- Sunt două fronturi diferite:
- unul unde ai câștigat (impozitul progresiv)
- și unul unde încă te ia statul la bani (CASS-ul). (Cristina T.).
Dacă te uiți la conferințele de presă ale MAI, ai zice că Poliția Rutieră trăiește deja în viitor: „digitalizare”, „aplicații moderne”, „tabletă în teren”, „fluxuri integrate”.
Dacă te uiți pe teren… vezi un polițist cu tableta în mână și cu procesul-verbal scris cu pixul pe capota Loganului.
Digitalizare made in România: ai tabletă, n-ai aplicație
Scenă clasică:
Polițist de ordine publică, cu atribuții rutiere, trimis în teren, tabletă la el, calitate de polițist rutier dobândită prin act semnat de inspectorul general.
Întrebare simplă: poate să dea amendă electronic?
Răspuns: desigur că nu.
Aplicația-minune de constatare a abaterilor rutiere, „Abateri mobile”, e ca o mașină cu trei roți: există, dar nu te baza pe ea să ajungi prea departe. Nu toți polițiștii care au voie legal să dea sancțiuni rutiere au și voie informatică să le dea. Pe hârtie sunt rutieri, în tabletă sunt invizibili.
Abateri mobile, competențe imobile
Aplicația rutieră e atât de „performantă” încât:
- Nu poți aplica sancțiuni persoanelor juridice – dacă firma încalcă legea, legea se uită în altă parte.
- Nu poți sancționa șoferi cu permise emise de alte state – dacă vii cu permis străin, ești aproape premium user.
- Nu poți sancționa abateri care țin de alte acte normative decât OUG 195/2002 – dacă încălcarea e „mai creativă”, aplicația intră în pauză.
Dar nu-i nimic, există soluția clasică: scoți pixul de la naftalină, deschizi formularul tipizat și scrii ca în 1998.
Tableta? Stă frumos pe bord, face umbră de soare.
Digital cu ora, dar raportarea cu pixul
Cireașa de pe tort: în timp ce se umflă în pene la televizor cu „digitalizarea Poliției Române”, Direcția Rutieră cere de la servicii:
- câte procese-verbale au fost făcute digital;
- câte au fost făcute pe hârtie.
Și, atenție, acest procent de „digitalizare” nu e scos elegant din sistem. Nu. Se raportează „manual”.
Digitalizarea la Poliția Română se măsoară cu… raportări trimise de structurile teritoriale.
Adică:
- Aplicația generează PV electronic.
- Baza de date știe că există.
- Dar în loc să întrebi baza de date, întrebi județul: „Câte ați făcut, mă, digital?”
- Județul întreabă omul.
- Omul se uită în tabelele lui și raportează.
- Direcția Rutieră verifică… cu altă raportare.
Epoca de piatră cu tabletă la purtător.
Întrebări simple, răspunsuri complicate
Sindicatul Europol întreabă, logic:
- Ce garanție e că procentul raportat e real?
- Dacă tot ai baze de date electronice, de ce nu scoți datele direct din ele?
- Cum verifici exactitatea datelor? Cu alte hârtii? Alte tabele? Alte mailuri?
- Ce relevanță are procentul de „digital” când polițistul nu poate folosi tableta pentru toate faptele, oricât ar vrea?
- Pentru cine e important acest procent și ce măsoară el, de fapt? Nivelul de digitalizare sau nivelul de imaginație în excel-uri?
Dar probabil că la aceste întrebări se răspunde cu cel mai modern instrument disponibil la Direcția Rutieră: tăcerea birocratică și un nou formular.
Digitalizare de vitrină, muncă de grotă
Pe scenă: discursuri despre „Poliție modernă, aliniată la standarde europene”.
În culise:
- scheme de personal subdimensionate,
- aplicații șchioape,
- rapoarte făcute cu pixul despre cât de „digitali” suntem,
- polițiști care fac muncă de teren și muncă de „secretariat” pentru a demonstra că folosesc o aplicație care oricum nu-i lasă să-și facă toată treaba.
Așa arată digitalizarea când e făcută pentru prezentări PowerPoint, nu pentru oamenii care chiar lucrează în stradă.
Concluzie pamfletară: România, țara în care digitalul se scrie cu pixul
Polițistul rutier din 2026:
- Tabletă în mână,
- Pix în buzunar,
- Tabel Excel în așteptare,
- Șeful care îl întreabă câte procese-verbale electronice a făcut,
- Aplicația care nu știe de firme, de permise străine și de alte acte normative.
Digitalizarea Poliției Române, varianta scurtă: „Aplicația nu poate, dar nu contează – important e să raportați că o folosiți.” (Cerasela N.).
Exclusiv
Cum se prăjește dreptatea între DNA Ploiești, executorii „de casă” și culoarele serviciilor – De la microferma procurorului Lefter la justiția cu epoleți în dosarul Ivanof
Există cazuri în care abuzul este atât de grosolan încât nu mai poate fi mascat nici cu munți de hârtii ștampilate. Și există situații în care sistemul insistă: se semnează, se validează, se clasează, până când victima – cu dreptatea și legea în mână – este împinsă în prăpastie.
În urma investigațiilor realizate de ziarul nostru de investigații, INCISIV DE PRAHOVA, rezultă că dosarul procurorului CĂTĂLIN LEFTER de la DNA ST Ploiești și dosarele care îl privesc pe IVANOF DUMITRU-SORIN nu sunt simple coincidențe, ci radiografia aceluiași mecanism: justiția locală capturată, în care procurori, judecători, executori și rețele cu conexiuni în zona serviciilor secrete par să funcționeze pe același „culoar”.
Procurorul Lefter și microferma protejată: anticorupția se oprește la gardul familiei
Investigațiile INCISIV DE PRAHOVA au urmărit traseul profesional și scandalurile care îl vizează pe procurorul CĂTĂLIN LEFTER, fost la DNA – Serviciul Teritorial Ploiești.
Din documente, mărturii și surse concordante analizate de redacția noastră, se conturează următoarea imagine:
- numele lui CĂTĂLIN LEFTER a fost asociat cu acuzații de trafic de influență,
- în centrul discuției apare și microferma mamei sale, în legătură cu care planează suspiciuni că ar fi beneficiat de protecție și influențăîn detrimentul aplicării egale a legii,
- „elanul” anticorupție pare să se stingă brusc atunci când ancheta riscă să atingă interese de familie sau de grup.
Cazul Lefter ilustrează perfect un tipar observat recurent în Prahova: acolo unde apar interese personale ale unor magistrați sau ale cercurilor lor apropiate, anticorupția devine brusc timidă, iar întrebările legitime ale opiniei publice rămân fără răspuns.
Executorul Galea: când morții sunt executați silit, iar bunurile sunt „fier vechi”
Pe celălalt palier al tabloului se află dosarele în care apar executorul judecătoresc GALEA și ROȘU, în contextul executărilor silite care îl privesc pe IVANOF DUMITRU-SORIN.
Investigarea documentelor, hotărârilor și actelor de executare de către INCISIV DE PRAHOVA relevă:
- executări silite pornite și derulate pe numele unor persoane decedate,
- evaluări profund subevaluateale unor bunuri, cu diferențe de ordinul sutelor de procente față de valoarea reală de piață,
- licitații organizate în condiții discutabile, cu prețuri de pornire derizorii și cu participanți „unic-preferați”, precum ȘTEFAN DIACONESCU,
- validarea acestor proceduri de către:
- Judecătoria Câmpina,
- Judecătoria Sector 2 București.
În mod normal, asemenea anomalii ar trebui să provoace o reacție imediată din partea justiției: verificări, anulări de acte de executare, tragerea la răspundere a celor responsabili.
Realitatea constatată de INCISIV DE PRAHOVA este cu totul alta: sistemul a funcționat impecabil doar în defavoarea justițiabilului. Actele au mers înainte, executările au continuat, iar cei protejați de lege au ajuns cei mai brutal loviți de ea.
Dosare, evaluări radical diferite, o creanță ajunsă la o firmă italiană, executări contestate și o adresă DNA care impune lămuriri privind competența structurii din Ploiești.
În justiție, adevărul nu ar trebui să depindă de cât de greu ajunge un petent la ușa instituțiilor și nici de câte hârtii trebuie să depună până când cineva se hotărăște să citească dosarul cu adevărat.
Cazul lui IVANOF DUMITRU-SORIN ridică întrebări serioase despre executare silită, evaluarea unor bunuri, circuitul unei creanțe bancare și felul în care autoritățile au gestionat plângerile formulate de acesta.
Nu pronunțăm verdicte înaintea instanțelor. Dar când între două evaluări ale aceluiași imobil apare o diferență de ordinul sutelor de procente, când executarea este contestată, iar plângerile ajung să călătorească între structuri fără ca petentul să primească răspunsuri limpezi, interesul public nu mai poate fi tratat ca o indiscreție.
Creanța, firma italiană și executarea contestată
În centrul litigiului se află IVANOF DUMITRU-SORIN, societatea italiană AMCO Asset Management S.p.A. și ȘTEFAN DIACONESCU.
Potrivit informațiilor si documentelor obtinute de ziarul nostru de investigatii Incisiv de Prahova, AMCO Asset Management S.p.A. ar fi cumpărat creanța de la bancă și ar fi contractat serviciile SCPEJ Trifina, Tănase și Galea pentru derularea procedurii de executare silită.
Așadar, discuția nu trebuie deturnată spre persoane care nu mai sunt parte reală a controversei. Rămân de lămurit actele și consecințele procedurilor desfășurate prin SCPEJ Trifina, Tănase și Galea, precum și raporturile juridice dintre creditorul pretins, AMCO Asset Management S.p.A., debitorul contestator și persoana care a dobândit bunul, Ștefan Diaconescu.
Imobilul care pare să fi avut două prețuri
Una dintre cele mai sensibile chestiuni invocate în plângerile formulate de Ivanof privește evaluarea imobilului supus procedurilor de executare.
În documentele depuse în dosarul penal nr. 1452/285/P/2023 se arată că o evaluare atribuită expertului Bucur Alexandru ar fi indicat suma de 735.730 lei. Ulterior, o altă evaluare, realizată prin măsurători directe în teren de expertul Liliana Dubuleac, ar fi stabilit valoarea imobilului la 2.118.292 lei.
Diferența este uriașă: aproximativ 1,38 milioane de lei, adică o valoare de aproape trei ori mai mare în cea de-a doua evaluare.
Prima expertiză ar fi fost realizată fără acces efectiv în imobil. Nu este un detaliu tehnic, bun doar pentru un sertar prăfuit. De valoarea unui imobil depind prețul de pornire, șansele unei vânzări corecte și, în final, pierderea sau salvarea patrimoniului unei persoane.
Când un bun este evaluat la 735.730 lei într-o procedură și la 2.118.292 lei într-o alta, întrebarea nu este dacă diferența „sună rău”. Întrebarea este care evaluare reflectă realitatea, cum a fost întocmită cealaltă și cine răspunde dacă printr-o evaluare eronată s-a produs un prejudiciu.
Executarea silită nu poate funcționa pe pilot automat
Orice executare silită trebuie să fie transparentă, verificabilă și fundamentată pe acte legale. Altfel, procedura care ar trebui să recupereze o creanță riscă să se transforme într-un mecanism de transfer patrimonial cu prea puține explicații și prea multe semne de întrebare.
Plângerile lui Ivanof la DNA ST Ploiești: executorii ies „curați” din noroaie murdare
În fața acestui tablou, IVANOF DUMITRU-SORIN a formulat plângeri penale împotriva executorilor judecătorești implicați, sesizând inclusiv DNA – Serviciul Teritorial Ploiești.
Din analiza soluțiilor și a parcursului acestor plângeri, INCISIV DE PRAHOVA a constatat că:
- au fost semnalate fapte grave legate de:
- executări pe numele unor persoane decedate,
- subevaluări grosolane ale bunurilor,
- licitații suspecte,
- prejudiciu evident adus moștenirii,
- în locul unei anchete riguroase și transparente, cazurile au fost clasate la DNA ST Ploiești, într-o manieră care ridică semne de întrebare cu privire la:
- profunzimea cercetărilor,
- modul în care au fost analizate probele,
- lipsa unei motivări solide, proporționale cu gravitatea faptelor reclamate.
Concluzia care se desprinde din acest tablou: în fața unor sesizări documentate privind posibile abuzuri grave comise prin intermediul executorului judecătoresc, DNA ST Ploiești a ales varianta „am închis, nu insistăm”.
Deci, plângerea ajunge la DNA Ploiești. Dar unde, exact?
Pe fondul acestor suspiciuni, IVANOF DUMITRU-SORIN a formulat plângeri și sesizări către Direcția Națională Anticorupție.
Există o adresă oficială cu nr. 7265/VIII-1/2025, datată 8 august 2025, semnată de procurorul-șef serviciu Remus Coman. Documentul comunică faptul că plângerea formulată de Ivanof în audiența din 4 august 2025 a fost transmisă, spre soluționare potrivit competenței, către Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Ploiești.
Documentul confirmă, fără echivoc, traseul sesizării către structura DNA din Ploiești și folosește expres denumirea de „Serviciul Teritorial Ploiești”.
Tocmai de aceea apar întrebările.
În spațiul public au fost vehiculate informații privind o reorganizare a structurii DNA Ploiești și o eventuală transformare a acesteia într-un birou teritorial subordonat structurii din Pitești. Dacă o asemenea reorganizare fusese deja dispusă și produsese efecte la data de 8 august 2025, DNA are obligația să lămurească oficial situația.
Nu prin șoapte instituționale. Nu prin tăceri administrative. Ci printr-un răspuns precis, verificabil și datat.
Întrebări simple pentru o instituție care trebuie să lucreze limpede
DNA să clarifice public următoarele:
- Care era statutul juridic și administrativ al structurii DNA Ploiești la data de 8 august 2025?
- Era aceasta, la acel moment, Serviciu Teritorial Ploiești, birou teritorial sau o altă structură?
- Era titulatura utilizată în adresa nr. 7265/VIII-1/2025 cea oficială și valabilă la data emiterii?
- Ce structură avea competența concretă să soluționeze plângerea formulată de IVANOF DUMITRU-SORIN?
- Unde a fost înregistrată lucrarea, cine a primit-o și care a fost soluția dispusă?
- Au fost efectuate verificări cu privire la diferențele dintre evaluările imobilului și la actele de executare contestate?
- A fost audiat petentul, au fost solicitate actele de executare și au fost verificate documentele aflate la executor, creditor ori instanțe?
Pentru un cetățean care reclamă nereguli cu consecințe asupra bunurilor sale, denumirea exactă a structurii competente nu este un moft birocratic. Este o garanție minimă că plângerea a ajuns unde trebuie, a fost repartizată legal și nu s-a pierdut între două antete instituționale.
Justiția nu se poate rezuma la „s-a transmis spre competență”
Formula „s-a transmis spre competentă soluționare” este confortabilă pentru instituție, dar insuficientă pentru petent.
O sesizare nu trebuie doar plimbată. Trebuie verificată.
În cazul Ivanof, miza nu este una abstractă. Miza este dacă actele unei executări silite au fost întocmite legal, dacă valoarea imobilului a fost stabilită corect, dacă vânzarea s-a făcut în condiții transparente și dacă plângerile formulate au primit o analiză reală, nu o simplă ștampilă de expediere.
AMCO Asset Management S.p.A., în calitate de societate indicată ca dobânditoare a creanței, SCPEJ Trifina, Tănase și Galea, în raport cu actele de executare contestate, și Ștefan Diaconescu, în raport cu dobândirea bunului, sunt elemente ale unui litigiu care trebuie lămurit exclusiv prin documente, probe și soluții motivate.
Iar DNA are datoria să spună clar dacă sesizarea primită a fost analizată, de cine, în baza cărei competențe și cu ce rezultat.
Concluzie de etapa:tăcerea nu ține loc de răspuns
Cazul lui IVANOF DUMITRU-SORIN ridică întrebări pe care instituțiile nu ar trebui să le evite:
- Cum poate exista o diferență de aproape 300% între două evaluări ale aceluiași imobil?
- Cum au fost verificate actele executării?
- Care a fost rolul fiecărei persoane și entități implicate?
- În ce condiții a fost dobândită creanța de către AMCO Asset Management S.p.A.?
- Care a fost traseul real al plângerii la DNA?
- Ce statut avea structura DNA Ploiești la data la care a fost emisă adresa oficială?
Intr-un stat de drept nu este suficient ca dosarele să circule. Trebuie să circule spre adevăr.
Noutatea esențială: fratele executorului Galea și „doi și-un sfert”
În cadrul investigațiilor noastre jurnalistice, INCISIV DE PRAHOVA a identificat un element nou, cu potențial exploziv pentru înțelegerea întregii situații:
- fratele executorului judecătoresc GALEAa lucrat în cadrul celebrului serviciu secret al MAI, cunoscut ca „doi și-un sfert”.
Acest serviciu a fost, ani la rând, perceput și descris în mediile juridice și politice ca un actor cu:
- influență istorică asupra magistrațilordin anumite județe, inclusiv Prahova,
- capacitatea de a întreține și de a gestiona așa-numitele „culoare” de influențăîn:
- parchete,
- instanțe,
- alte zone de putere locală.
Corelarea acestor date cu modul în care:
- au fost derulate executările silite,
- au fost validate de instanțele din zonă,
- au fost soluționate plângerile la DNA ST Ploiești,
conduce la o suspiciune publică legitimă: există sau nu o rețea de protecție și influență în jurul executorului GALEA, sprijinită de conexiunile fratelui său cu „doi și-un sfert”, care ar fi putut afecta independent modul de funcționare al justiției în aceste cauze?
Întrebarea nu este teoretică. Ea se sprijină pe un șir de fapte concrete, documentate IN ANCHETELE NOASTRE:
- executări pe numele unor persoane decedate,
- evaluări subevaluate masiv,
- licitații în condiții suspecte,
- plângeri clasate fără explicații satisfăcătoare,
- validări fără tresăriri din partea unor instanțe cheie.
Tribunalul Prahova și dosarul 1249/204/2023: procesul lui Ivanof pe „culoarul greșit”
Un punct de referință concret al acestui caz este:
- Dosar nr. unic (nr. format vechi): 1249/204/2023,
- aflat pe rolul Tribunalului Prahova,
- cu termen stabilit la data de 10.2026.
Acest dosar ar trebui să reprezinte momentul în care:
- se analizează, cu adevărat, legalitatea actelor de executare,
- se verifică modul în care s-au putut derula executări pe numele unor persoane decedate,
- se evaluează corect pagubele produse,
- se corectează, în sfârșit, abuzurile anterioare.
Investigațiile INCISIV DE PRAHOVA scot însă la iveală un context profund îngrijorător:
- județul Prahovanu este un teritoriu neutru din punct de vedere al influențelor și al „prietenilor vechi”,
- există un istoric de relații între personaje cheie din justiție și zona serviciilor, inclusiv „doi și-un sfert”,
- același județ apare recurent în scandaluri privind „justiția de casă” și protejarea intereselor locale.
În acest climat, procesul lui IVANOF DUMITRU-SORIN, judecat la Tribunalul Prahova, riscă să fie perceput nu ca o analiză obiectivă a probelor, ci ca o nouă etapă pe un „culoar” deja desenat.
Justiția locală și prieteniile cu epoleți: presiuni invizibile, efecte foarte vizibile
Analiza sistemică pe care INCISIV DE PRAHOVA a realizat-o în acest caz scoate la suprafață un fenomen periculos:
- justițiabilii intră în sala de judecată cu credința că vor fi evaluați după lege,
- dar, în realitate, decizia poate fi atinsă de:
- presiuni subtile,
- relații vechi de prietenie,
- conexiuni cu foști sau actuali membri ai serviciilor de informații.
În Prahova, acest fenomen capătă consistență prin:
- istoricul de influență al „doi și-un sfert” asupra magistraților,
- apariția în aceeași ecuație a unor nume cheie:
- executori judecătorești,
- magistrați din:
- Judecătoria Câmpina,
- Judecătoria Sector 2 București,
- Judecătoria Ploiești,
- Tribunalul Prahova,
- structuri de parchet, inclusiv DNA ST Ploiești.
Rezultatul, în plan concret:
- executări discutabile sunt validate,
- plângeri penale care vizează aceste executări sunt clasate,
- suspiciunile legitime privind abuzurile rămân fără răspuns convingător.
Singura supapă procedurală: strămutarea cauzei din Prahova
Pe baza acestui ansamblu de fapte, conexiuni și decizii, o concluzie se impune cu fermitate în urma analizei INCISIV DE PRAHOVA:
- atât timp cât dosarul rămâne în raza de competență a instanțelor din Prahova,
- în special Judecătoria Ploiești și Tribunalul Prahova,
- planează o suspiciune rezonabilă de lipsă de imparțialitate, alimentată de:
- istoricul de influență al „doi și-un sfert”,
- conexiunile apropiate ale unor persoane implicate în cauză,
- modul în care au fost soluționate până acum plângerile și litigiile conexe.
În acest context, strămutarea cauzei apare nu ca un simplu artificiu procedural, ci ca:
- singura supapă instituționalăprin care se poate încerca scoaterea dosarului dintr-un mediu încărcat de suspiciuni,
- un pas necesar pentru a oferi măcar șansa unui proces echitabilîntr-o altă circumscripție, mai puțin atinsă de vechile „prietenii” și de influențele serviciilor.
Concluzie: de la cazul Lefter la cazul Ivanof – anatomia unei justiții care se protejează pe sine
Punând cap la cap:
- cazul procurorului CĂTĂLIN LEFTER, cu suspiciunile privind protejarea intereselor de familie și microferma mamei sale,
- dosarele care îl privesc pe IVANOF DUMITRU-SORIN, cu executări pe persoane decedate, subevaluări cronice, licitații suspecte, plângeri clasate la DNA ST Ploiești,
- legăturile cu serviciul secret „doi și-un sfert”, prin fratele executorului GALEA,
- traseul cauzelor prin instanțele din Prahova,
investigația INCISIV DE PRAHOVA conturează un tablou clar:
- avem de-a face cu un model de funcționarea justiției locale, nu cu accidente izolate,
- când sunt în joc interesele sau rețelele oamenilor „de sistem”,
- se clasează,
- se amână,
- se diluează,
- când în fața sistemului ajunge un simplu justițiabil, chiar cu dreptatea și documentele în mână,
- se execută,
- se validează abuzuri,
- se resping plângeri.
Cazul IVANOF devine astfel mai mult decât o dramă personală: este un test pentru credibilitatea justiției din Prahova și, prin extensie, pentru ideea de stat de drept.
Dacă, în pofida tuturor acestor elemente și conexiuni, sistemul va continua să se protejeze pe sine în detrimentul adevărului, atunci nu vorbim despre justiție, ci despre o structură disciplinată de autoapărare, în care legea este doar decor, iar hotărârile sunt, de prea multe ori, rodul „culoarelor” atent întreținute în timp. (Cristina T.).
Veteranii de dinainte de 2017 – sponsorii oficiali ai bugetului prin CASS
Cum să-i prostești pe rezerviști în trei pași simpli: tai, declari neconstituțional, apoi tai din altă parte – Când ‘plafonarea’...
„Poliția Rutieră 4.0” – tableta la șosea, pixul în epoca de piatră
Dacă te uiți la conferințele de presă ale MAI, ai zice că Poliția Rutieră trăiește deja în viitor: „digitalizare”, „aplicații...
Cum se prăjește dreptatea între DNA Ploiești, executorii „de casă” și culoarele serviciilor – De la microferma procurorului Lefter la justiția cu epoleți în dosarul Ivanof
Există cazuri în care abuzul este atât de grosolan încât nu mai poate fi mascat nici cu munți de hârtii...
„IPJ Prahova – Grădinița de Cadre”, episodul 57: „Subcomisar-șef” de analfabetism funcțional la comanda IPJ Prahova
Incisiv de Prahova continuă serialul „Grădinița de Cadre din IPJ Prahova”. După episoadele în care am arătat cum „Inspectoratul de...
De la „J’Accuse…!” la „Noi n-am văzut nimic”: Afacerea Dreyfus, manualul secret al MAI-ului românesc
Un evreu alsacian, o scrisoare dubioasă și o justiție oarbă „la comandă” În 1894, Franța își dădea examenul de morală...
IGPR, instituția cu două oglinzi: una pentru hârtie, alta pentru instanță
Cazul semnalat de Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” arată o performanță administrativă rară: aceeași instituție reușește să susțină, în documente...
MEDAT, TRANSFORMAT ÎN „MINISTERUL ȘMENULUI NAȚIONAL” – Cum a ajuns strategia de stat pe mâna unui trio cu dosar, ORNISS la ghici și Constituția făcută sul
De la strategie națională la șmecherie organizată Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului (MEDAT) a fost vândut românilor drept „motor...
Harta dragostei penale din Brașov: cum se fură cu sentiment și se delapidează cu sufletul la gură
În județul Brașov, după toate aparențele și după cum susțin sursele și reclamațiile, nu mai vorbim doar de afaceri dubioase,...
TCE Ploiești – Feuda lui Nae, cu organigramă în chiloți și bețivi la butoane
În orașul în care autobuzele abia se târăsc, iar datoriile sar în aer, la TCE Ploiești nu curge motorină. Curge...
Ministrul Darău, lovit în față cu propriul proiect – Când Ministerul Justiției îți spune, politicos-juridic: „Așa ceva nu se face nici măcar într-un guvern demis”
Ministrul Ambrozie-Irineu Darău a vrut să reorganizeze MEDAT. Ministerul Justiției i-a răspuns, în esență: „Reorganizează-ți întâi temeiurile legale, apoi mai...
„Lanțul de aur al incompatibilității”: cum a legat MAI polițistul de caloriferul birocrației până la ONU și Frontex
Un nou “cadou” marca MAI pentru polițiștii care au îndrăznit să gândească singuri și să muncească în lumea civilizată: de...
TCE Ploiești – Feuda lui Nae Comisionaru’. De la cai dopați la „organigrama cu chiloți”, falsuri în acte și teroare pe banii ploieștenilor Pamflet jurnalistic (cu acte oficiale și probe audio la dosar)
Ploieștiul, oraș cu transport public… privat de rușine La suprafață, TCE Ploiești e „societate publică de transport”. În realitate, ultimii...
IPJ Prahova – Grădinița de Cadre, episodul 56: Pensia nu prescrie păcatele și nu spală urmele „dispecerilor de lux”
Incisiv de Prahova continuă serialul „Grădinița de Cadre din IPJ Prahova”. După episodul 55, în care am prezentat traseul spectaculos...
Triada care vrea să-și facă minister la purtător: Darău, Vișoianu, Miron și operațiunea „Jaf la MEDAT”
Ministerul Economiei sau SRL-ul Triadei? La Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului (MEDAT) nu se mai face administrație, se face...
Șef de IPJ cu nota 3,82 la “capacitate”. România, te iubesc… pe mute
Inspectorat de Poliție Județeană sau Școală Ajutătoare de Șefi? Concursul pentru șefia Inspectoratului de Poliție Județean Cluj nu a fost...
-
Exclusivacum 5 zile
IPJ Prahova – Grădinița de Cadre, episodul 56: Pensia nu prescrie păcatele și nu spală urmele „dispecerilor de lux”
-
Exclusivacum 2 zile
„IPJ Prahova – Grădinița de Cadre”, episodul 57: „Subcomisar-șef” de analfabetism funcțional la comanda IPJ Prahova
-
Exclusivacum 4 zile
Ministrul Darău, lovit în față cu propriul proiect – Când Ministerul Justiției îți spune, politicos-juridic: „Așa ceva nu se face nici măcar într-un guvern demis”
-
Exclusivacum 3 zile
MEDAT, TRANSFORMAT ÎN „MINISTERUL ȘMENULUI NAȚIONAL” – Cum a ajuns strategia de stat pe mâna unui trio cu dosar, ORNISS la ghici și Constituția făcută sul
-
Exclusivacum 4 zile
„Lanțul de aur al incompatibilității”: cum a legat MAI polițistul de caloriferul birocrației până la ONU și Frontex
-
Exclusivacum 5 zile
Triada care vrea să-și facă minister la purtător: Darău, Vișoianu, Miron și operațiunea „Jaf la MEDAT”
-
Exclusivacum 4 zile
TCE Ploiești – Feuda lui Nae Comisionaru’. De la cai dopați la „organigrama cu chiloți”, falsuri în acte și teroare pe banii ploieștenilor Pamflet jurnalistic (cu acte oficiale și probe audio la dosar)
-
Exclusivacum 3 zile
TCE Ploiești – Feuda lui Nae, cu organigramă în chiloți și bețivi la butoane