Exclusiv
„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!” (Emil Cioran)
În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu.
Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:
Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?
Emil Cioran: “Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (…) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”
Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!
Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale!…
Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest…
Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!
…Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie.
Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!
…Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul.
Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spune şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.
Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul „jidanilor”, adică al evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai cusher să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar belit! Te-au genocis şi holocaustizat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu, evreu şmecher foc, nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare!
E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!… Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!… Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!… Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!…
Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai …productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc amine despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea… Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”.
Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat… Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar… Deci cedase! Se apucase de scris!…
La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere… „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.
Am făcut-o în 1988, iată, anul când Noica i-a dat şi dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru.
Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu a lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache, Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!” Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident…
La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?
Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.

Ideea mea, discutată şi la Bucureşti cu Petre Ţuţea, aşadar ideea noastră era că anticeauşismul atât de vizibil în presa mondială şi în declaraţiile unor cancelarii apusene era de fapt expresia unui anti-românism debordant, care s-a vădit din plin după 1990, cu consecinţe tragice pentru români. Căci cei care i-au luat viaţa lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 nu s-au mulţumit cu atât, ci abia după moartea „cizmarului” au declanşat vasta şi criminala acţiune de distrugere a României pe toate planurile, inclusiv pe plan biologic, atentând la integritatea zestrei noastre genetice. Acţiunea continuă şi azi, urmărind „de-românizarea României” – formulă propusă de Adrian Păunescu, de un tragism cutremurător: de-românizarea României, acesta este numele epocii istorice în care trăim de 20 de ani…
Dacă, prin mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate, minore în orice caz. Asta în timp ce anti-românismul din România se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre.
În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară…

Atunci, în 1988, câte i-oi mai fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, ştia doar că era una dintre cele mai importante din Statele Unite si din Israel, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei.
Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, evreica, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul…)
Surpriză mare însă pentru ziarista noastră la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvîntul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie.
Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia acestui ciudat refuz i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei ovreice.
Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă…
Probabil că de la discuţia cu Cioran a plecat scrierea romanului Vin Americanii, început şi aproape încheiat înainte de 1990. Personajul feminin Svetlana – deloc episodic, este aşa cum mi-am imaginat-o eu pe acea femeie atât de deosebită prin pasiunea ei pentru adevăr. Ceea ce, indirect, ar fi o confirmare a discuţiei purtate cu Cioran. Este nevoie de vreo confirmare? Neapărat, căci ne vom trezi mâine-poimâine cu cine ştie ce haimana jidănească cerând să fie verificată şi autenticitatea interviului, a spuselor lui Cioran. Sper că dl Ion Deaconescu va avea cu ce să-l obrăznicească pe neobrăzat! (Nota bene: am spus jidănească, nu evreiască!… Iată dar că cedez, împotriva voinţei mele, cedez evidenţei, şi mă alătur celor care fac distincţie sistematică, între evrei, ovrei, jidovi etc., pe de o parte, şi, de partea cealaltă a baricadei, jidanii!…)
Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă: genocid. Se grăbesc, nemernicii, să şi-o însuşească, cu capul plecat şi gândul la funcţia în care s-au cocoţat, nu cumva să şi-o piardă, odata cu sprijinul atotputernic al lobyului jidănesc!…
…Cu aceste rânduri – dreptul meu la replică, mă adresez revistei „Contemporanul”, în ale cărei pagini (vezi nr.5 din anul curent) a apărut un articol de incriminare a mea pentru negarea Holocaustului din România. Articol binevenit pentru mine, căci autorul articolului, m-a ajutat, prin calitatea scriiturii, stil şi argumentaţie deopotrivă, să-mi dau seama de un mare şi semnificativ adevăr: ce mare diferenţă este între calitatea intelectuală a evreilor care au recunoscut cu seninătate datoriile de recunoştinţă pe care evreii le au faţă de români pentru cele întâmplate în anii 1940-1944 în România, şi „jidanii” care, în frunte cu Elie Wiesel, proclamă vinovăţia criminală a poporului român.
Se numără printre cei dintâi, printre evreii evrei aşadar, un Alexandru Şafran, un Wilhelm Filderman, un Moshe Carmilly Weinberger, un Alexandru Graur, un Nandold Gingold, un Oliver Lustig, un Marius Mircu, un Minei Grunberg, un Sigmund Jagendorf, precum şi buna, serafica şi necunoscuta noastră colegă Leone Blum, autoarea unor memorii despre petrecerea bucolică a familiei ei în Transnistria, memorii pentru care a fost capital sancţionată de nişte jidani netrebnici!… Fie-i ţărâna uşoară!
Pe ceilalţi nu-i mai pomenesc, pe evreii neevrei specialişti în minciuna numită Holocaustul din România, nişte rebuturi umane nefericite, în frunte cu Ellie Wiesel, pe care bunul Dumnezeu, spre a feri lumea de el, l-a însemnat cu înfăţişarea fizică cea mai dezgustătoare, deplin potrivită cu uriciunea din sufletul său. Dacă va fi având asa ceva…
Iată, aşadar, că un român de talia lui Emil Cioran se pronunţă clar şi inechivoc:
„Să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi!… Evreii ne sunt datori! Dar nu le cerem nimic, ci numai atât: să spună, să recunoască adevărul!… Dacă se va înţelege exact poziţia noastră din anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus…”
Aştept să văd evreul de talia lui Emil Cioran care să ne acuze de holocaust! M-am săturat de acuzatorii agramaţi şi certaţi cu logica, cu onestitatea cercetării istorice. Mă uit la lista neînduraţilor noştri acuzatori şi deopotrivă judecători şi văd o adunătură de semimediocri, divorţaţi de profesie, îndoielnică şi nesigură la fiecare! Indivizi fără vreun rost pe lumea asta, incapabili să poarte răspunderea opiniilor exprimate, incapabili să răspundă la obiecţiile cu care le-au fost întâmpinate acuzaţiile bezmetice. Au o singură şi aparentă calitate: tenacitatea cu care se neruşinează în public. Aproape că-i admir, ca pentru un număr de circ, de măsluire a cărţilor de joc de care nu m-aş simţi, tehnic vorbind, în stare. Deh, popor vechi!… Cu cinci mii de ani de exerciţiu în spate!
Ion Coja, articol preluat de la www.badpolitics.ro
Exclusiv
Dosarul Antigrindină – Partea a XVI‑a –Electromecanica plânge cu lacrimi de iodură: «Nu noi, Doamne, SNACP-ul!»” (DOCUMENTE)
„Noi nu mai tragem din 2024, dar ne doare seceta fermierilor…”
Electromecanica Ploiești a descoperit, brusc, suferința.
În răspunsul oficial către Asociația Producătorilor Agricoli Prahova, după ce a fost prinsă de Corpul de Control al Prim‑ministrului, de ministru, de Curtea de Conturi, de DNA, de fermieri și de ziarul nostru de investigatii Incisiv de Prahova – cu acte, fapte și „eficiențe” discutabile, compania își pune un văl negru pe cap și oftează:
- „Nu mai desfășurăm activități legate de sistemul antigrindină din 2024.”
- „Avem pierderi economice semnificative.”
- „Nu putem răspunde, că documentele sunt la AASNACP.”
Cu alte cuvinte: „Nu mai suntem la butoane, dar să știți că am fost sfinți”.
Ce nu spune Electromecanica e că nu a oprit nimic de bunăvoie, ci a fost oprită de propriile ilegalități și de constatări oficiale: sistem extins în afara cadrului legal, omologare nefinalizată, lipsă studii de impact, selecție „specială” de operatori, zero monitorizare independentă reală.
„Omologarea există, dar e la alții. Procentele sunt la noi”
Când fermierii au cerut, punctual, în 18 întrebări clare:
- ce înseamnă „eficiență 75–80%”;
- unde sunt studiile de impact asupra mediului și precipitațiilor;
- cum s‑au selectat operatorii;
- de unde au scos „efectul de uniformizare” a ploilor;
- ce înseamnă „modificări ale condițiilor meteo‑climatice locale”;
Electromecanica s‑a transformat brusc din „mare specialist” în… poștaș:
- Omologarea? La AASNACP.
- Datele de impact? La AASNACP.
- Studiile de meteorologie și climatologie? La AASNACP.
- Datele meteorologice? La ANM, prin AASNACP.
Dar procentele de 75–80% eficiență?
Ale cui sunt? Ale cui au fost în toate prezentările, conferințele și răspunsurile către fermieri?
Aici, tăcere.
Electromecanica descoperă o nouă știință: „eficiență fără metodologie”.
Să rezumăm:
- când e de lăudat – „noi, cercetare, brevete, omologări, eficiență fantastică”;
- când trebuie arătată hârtia – „noi doar executăm, nu avem nimic, întrebați AASNACP”.
„Am respectat toate legile. Doar legile n-au știut”
În același răspuns, compania declară solemn că:
- toate activitățile din SNACP s‑au desfășurat „în baza legilor 173/2008, 161/2003, HG 601/2009, cu toate aprobările legale”;
- totul a fost model european, stat de drept, flori și curcubeu.
Doar că:
- Corpul de Control al Prim‑ministrului a constatat viduri legislative, lipsă omologare finală UCCG, proceduri neclare;
- Curtea de Conturi a găsit nereguli în modul de cheltuire a banului public;
- chiar documentele AASNACP și investigația ziarului nostru „Incisiv de Prahova” arată că sistemul a fost împins agresiv în teritoriu, fără acoperire completă de studii de impact și proceduri.
Așa arată noua doctrină juridică marca Electromecanica:
„Dacă noi scriem că a fost legal, automat devine legal. Corpul de Control să se mai documenteze.”
„Proiectant general, producător, operator. Trei într‑unul, ca șamponul”
În timp ce se victimizează că sunt doar un simplu executant, Electromecanica recunoaște negru pe alb:
- între 2015–2025 a fost membru al Grupului de Interes Economic – Proiectant General al SNACP;
- din martie 2026 este atestată de AASNACP ca Proiectant General al SNACP (chiar dacă sistemul e oficial sistat);
- în același timp, este și producător de mijloace tehnice (rachete antigrindină, UCCG) și implicată în exploatarea lor.
Deci:
proiectează sistemul,
produce armele meteo,
participă la utilizarea lor
și, la final, spune cu un aer nevinovat:
„Noi? Doar prestăm servicii; responsabil e statul.”
În orice țară normală, o asemenea concentrare de roluri ridică semne de întrebare despre:
- conflict de interese;
- controlul real al statului asupra tehnologiilor sensibile;
- posibilitatea de a „aranja” caiete de sarcini pe măsura propriului produs.
În România antigrindină, însă, se numește „model de succes”.
„Fermierii ne iubesc. Doar fermierii reali nu știu”
Electromecanica se laudă în adresă cu:
- „cooperarea foarte bună” cu fermierii prahoveni;
- „mobilizarea fermierilor” în sprijinul SNACP;
- informări, ședințe, transparență maximă.
În practică:
- Asociația Producătorilor Agricoli Prahova – adică fermieri reali, cu culturile lovite de „seceta tehnologică” – îi somează în 18 puncte pentru minciuni și opacitate;
- fermierii pun în câmpuri panouri mari pe care scrie:
„ANTIGRINDINA S‑A OPRIT. AGRICULTURA PRODUCE!
Un sistem netransparent și potențial periculos pentru producția de hrană și pentru mediu nu poate funcționa abuziv într‑un stat de drept.”

Pe pancartă apare clar: FORUMUL APPR – Mândru că sunt fermier!
Ce NU apare nicăieri?
Electromecanica Ploiești.
Și totuși, în corespondență, compania se plânge ca o divă neinvitată la protest:
„Dar de ce vorbiți numai de noi? De ce ne atacați? Noi suntem prietenii fermierilor!”
Panoul de pe teren spune altceva:
fermierii își pun numele pe protest. Electromecanica nu are curajul să și‑l pună pe pancartă.
„Noul studiu de impact: să îl facem când e prea târziu”
În timp ce evită să prezinte:
- seria completă de date 2015–2024;
- studiile invocate în presă ca dovadă a „neafectării precipitațiilor”;
- formula prin care „uniformizează” ploaia fără să o reducă;
Electromecanica mai dă o lovitură de imagine:
„Noul studiu de impact prevăzut de Ordinul ministrului Agriculturii nr. 300/26.07.2024 nu poate fi realizat în absența activității operative. Ne-ar bucura un sprijin al asociației dumneavoastră pentru reluarea sistemului.”
Traducere liberă:
„Ca să demonstrăm că nu v-am uscat ogoarele, trebuie mai întâi să ne lăsați să mai tragem câțiva ani în nori.”
După aproape un deceniu de funcționare fără un studiu complet, transparent și independent, compania cere încă o tură de experimente pe câmpul fermierilor, sub pretextul științei.
„Totul e pe site. Doar că nu e acolo”
Electromecanica mai lansează o perlă:
- „Toate informațiile de interes public se regăsesc pe site-ul AASNACP.”
Asta după ce:
- fermierii au cerut explicit formule de calcul, serii climatologice, hărți, documente de omologare, studii de impact locale;
- o parte dintre aceste documente fie nu există public, fie există doar ca fragmente, fie contrazic chiar declarațiile trâmbițate de „mafia antigrindină”.
Formula e simplă:
- Declari că totul e transparent și pe site.
- Nu publici ce doare.
- Când cineva te prinde, spui: „Nu ține de noi, ține de instituții.”
Concluzie: „Să nu confundăm rachetele „meteo” cu „bășcălia”
Electromecanica Ploiești a reușit performanța rară de a fi:
- prinsă de Corpul de Control,
- deranjată de Curtea de Conturi,
- vizată de DNA,
- demascată de ziarul nostru de investigatii Incisiv de Prahova – cu documente,
- pusă la zid de fermieri,
și, cu toate astea, să răspundă cu o scrisoare în care:
- nu oferă niciun răspuns concret la întrebările tehnice;
- pasează toată responsabilitatea la AASNACP și ANM;
- se declară victimă economică;
- se autoproclamă „protectorul fermierilor”;
- cere, senin, reluarea sistemului ca să se poată face „noul studiu de impact”.
În fața unei astfel de tupeu, un singur mesaj rămâne valabil, scris deja pe câmpurile României:
„ANTIGRINDINA S‑A OPRIT. AGRICULTURA PRODUCE!”
Iar până când Electromecanica și camarila antigrindină nu vor pune pe masă:
- toate studiile, integral;
- metodologiile complete,
- serii de date independente,
- explicații coerente pentru contradicțiile cu CCPM/Curtea de Conturi/AASNACP,
orice lacrimă de iodură turnată în scrisori oficiale rămâne doar atât:
o altă ploaie de minciuni pe ogoarele românilor.
- Când istoria va scrie despre „Dosarul Antigrindină”, ar trebui să-l pună la capitolul: „Așa nu se face nici știință, nici agricultură, nici stat de drept.”Iar fermierilor prahoveni li se poate recunoaște, măcar post-factum, meritul de a fi fost singurii care au întrebat, cu voce tare:
„Cine răspunde pentru iodura din câmpurile noastre și pentru seceta voastră tehnologică?”
Până la proba contrarie, rămâne valabilă singura concluzie cinstită: Fermierii – Eroii tragici ai gliei, finanțatori ai adevărului
Restul e doar argint în nori, plumb în minciuni și tăcere grea în instituții.
Până atunci, fermierii rămân în același rol grotesc în care i‑a pus statul:
plătesc impozite, sunt declarați „beneficiari” pe hârtie, dar în realitate sunt doar decor în marele experiment de îmbogățire cu garduri, betoane și rachete păzite cu 82 de milioane pe an.Consultati arhiva: (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (AICI), (aic), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici),
(aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (AICI), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici) e (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici), (aici) , etc), sistemul antigrindină a fost o mafie transpartinică! Vom reveni. (Cristina T.).
Exclusiv
Șeful Poliției de Frontieră, predică despre „slugă”: când lingușirea devine politică de personal
Liturghie cu ștampilă: polițistul de frontieră, transformat în enoriaș captiv
Sindicatul Europol dezvăluie, cu o sinceritate crudă, cum arată, în practică, statutul de „slugă” în Poliția de Frontieră.
Nu mai vorbim la figurat, ci la procedură scrisă: din dispoziția șefului Poliției de Frontieră, chestorul principal Cornel Stoica, polițiștii de frontieră au fost obligați să ia la cunoștință, sub semnătură, de mesajul de „final de mandat” al ministrului Predoiu.
Nu e o informare banală, nu e un mail intern bifat la „To: All”. Este un ritual de supunere, parafat cu semnătură, exact ca o declarație pe proprie răspundere că nu gândești de capul tău.
Pastorala politică devine document oficial, iar polițistul de frontieră – martorul forțat, prins între șef și pix.
Pastorala lui Predoiu, noua Evanghelie la frontieră
Comparația nu e întâmplătoare: asemenea pastoralei citite în biserici la marile sărbători, mesajul ministrului a fost „propovăduit” tuturor polițiștilor de frontieră. Doar că aici nu e vorba de credință, ci de carieră: nu bifezi, nu semnezi, nu exiști.
Nu e suficient ca ministrul să-și ia adio de la mandat printr-un comunicat la TV. Trebuie să fie simțit, citit, înghițit cu forța, până la ultimul „agent din linia întâi”.
Predica politică devine obligație de serviciu. Nu te rogi, dar semnezi. Nu crezi, dar te conformezi.
Subordonarea obligatorie la „pastorala” lui Predoiu, ridicată la rang de act de cult în sistem
Cornel Stoica, șef de frontieră și campion la „slugărnicie”
Iar în centrul acestui spectacol penibil de loialism stă chestorul principal Cornel Stoica.
Sindicatul Europol o spune pe șleau: prin această ultimă dovadă de slugărnicie, Stoica demonstrează de ce este încă ținut în funcție, în timp ce prin punctele de trecere a frontierei colcăie corupția impusă „de unii șefi”.
Nu performanța profesională îl ține în vârf, ci abilitatea de a se așeza perfect în poziția de „slugă” utilă: execută docil, împinge de jos în sus pastoralele politice, închide ochii la restul.
Frontiera poate să putrezească de șpăgi, de combinații și de „taxe de trecere”, important e ca mesajul ministrului să ajungă la fiecare subofițer, cu semnătură la dosar.
Frontiera colcăie, șefimea se închină
În timp ce polițiștii de frontieră sunt puși să semneze pentru „cunoașterea” ultimei epistole a lui Predoiu, prin punctele de trecere continuă același film vechi:
- corupție endemică, împinsă de sus;
- șefi care fac regulile jocului;
- sistemul care preferă slugărnicia în locul curățeniei.
Mesajul forțat al ministrului nu rezolvă nici una dintre aceste probleme. Nu taie un tentacul de corupție, nu schimbă un șef dubios, nu repară o procedură strâmbă.
Dar ce reușește? Să reamintească tuturor cine e șeful de ceremonii și cine e „slugă” cu număr matricol.
Lecția de vocabular: „slugă” nu e doar cuvânt, e fișă de post
Sindicatul Europol închide cercul cu un post-scriptum care ar trebui lipit pe ușa fiecărui birou de comandă:
„Slugă” – Persoană care susține sau apără orbește interesele altuia în schimbul unor avantaje materiale (sens figurat)
Figurat? În Poliția de Frontieră, definiția asta sună mai degrabă ca o descriere de funcție pentru cățărători de carieră.
Când un șef își obligă subordonații să semneze pentru gloata de cuvinte a unui ministru aflat la final de mandat, nu vorbim de management, ci de dresaj.

Final de mandat, dar nu și final de „slugărnicie”
Mesajul de „final de mandat” al lui Predoiu va fi arhivat, uitat, prăfuit prin vreun dosar.
Dar reflexul de a transforma polițistul într-un executant umilit, transformat în public captiv al pastoralei politice, rămâne.
Ministrul pleacă. Stoica rămâne.
Iar între cei doi, undeva jos, cu semnătura forțată pe foaie, rămâne adevăratul sens al cuvântului „slugă”: nu o insultă, ci un mod de funcționare al sistemului. (Cerasela N.).
Exclusiv
IGPR – „Direcția de Ordine Publică”: campioni la dat din umeri. Sindicatul muncește, Poliția Română filosofește
S.P.R. „Diamantul” a intrat în sediul IGPR cu o listă de probleme și a ieșit cu aceeași listă, plus câteva promisiuni „până la sfârșitul anului”. Sistemul arde, oamenii crăpă pe ture de 12 ore, iar Direcția de Ordine Publică (DOP) descoperă, solemn, că… „nu depinde de noi”.
„Ne-am întâlnit, ne-am văzut, nu promitem nimic, dar vă înțelegem”
Pe 21 octombrie 2026, o delegație a S.P.R. „Diamantul” – Marius Andrei (prim-vicepreședinte) și Petrea Georgian (vicepreședinte) – ajunge la IGPR, la Direcția de Ordine Publică: director, adjunct, șefi de servicii, tot alaiul.
Sindicatul vine cu:
- problemele colegilor din ultimii doi ani;
- soluții concrete;
- cerere clară de răspuns pentru fiecare punct.
DOP vine cu:
- „știm problema”;
- „nu depinde de noi”;
- „cerem constant funcții”.
Pe scurt, scena clasică: cei care muncesc vin cu realitatea, cei care conduc vin cu impotența instituțională ambalată în limbaj administrativ.
Pe scurt: ce se mișcă, ce se „clarifică” și ce moare în ședință
- Se schimbă, PROMITEM:
- Dispoziția nr. 109/2025 privind violența domestică va fi înlocuită „curând”.
- Comunicarea de serviciu TREBUIE să iasă de pe WhatsApp și să intre într-o aplicație IGPR.
- AIM va fi „modernizată” (sună a update de Windows, nu a reformă).
- Se clarifică (dar să vedem și în scris):
- Polițistul inclus în patrulă NU poate fi încărcat în același timp cu sarcinile structurii din care provine. Adică nu mai semnezi și în patrulă, și în Buletinul posturilor ca sclavul perfect.
- Rămân îngropate în scuze:
- posturile rurale;
- turele de 12 ore vs. schimburi de 8 ore;
- monitorizarea electronică (SIME).
La toate trei, explicația supremă: „nu sunt oameni și depinde de comandanții din teritoriu”. Traducere: noi facem „informări”, voi crăpați pe teren.
Posturile rurale: polițistul universal, servitor de sistem
Ce a cerut sindicatul:
- un prag minim de ocupare a structurilor operative – sub care să nu se mai aprobe mutări;
- compartimente de patrulare și intervenție cu funcții OCCUPATE, nu doar desenate în stat ca PowerPoint-ul;
- funcții de secretariat la secțiile rurale;
- echipe pentru mica criminalitate, după ora 16:00, ca să nu mai fie totul aruncat pe oamenii din posturi.
Ce răspunde DOP:
- „Cunoaștem problema.” (mulțumim, era important să știm că știți);
- Recunosc că polițiștii de la posturi sunt rupți între dispozitive de ordine publică și comunitate;
- Sunt, în principiu, de acord cu postul de secretar la secțiile rurale, chiar prin mutarea unei funcții din altă structură;
- În teorie, după ocuparea funcțiilor din aparatul secțiilor, polițiștii cu aviz de cercetare penală ar forma echipe pentru mica criminalitate.
Adică: pe hârtie, soluția seamănă cu ce propune sindicatul. În realitate…
Unde moare totul:
- „Analiza necesității și decizia de realocare a funcțiilor aparțin șefilor de inspectorate.”
- „Pragul minim nu poate fi impus de DOP.”
- DOP spune că a cerut suplimentări de funcții, a avizat negativ mutările… dar avizul lor e consultativ.
Cu alte cuvinte:
- IGPR se spală pe mâini;
- șefii de inspectorate sunt lăsați să cârpească cum știu;
- iar polițistul de la rural rămâne calul de povară al tuturor „strategiilor” fără efective.
Pragul minim? Se poate stabili doar prin dispoziție a inspectorului general sau ordin de ministru. Până atunci, Dumnezeu cu mila și oamenii pe 3 posturi simultan.
Dubla însărcinare: „nu aveți voie” – dar doar dacă întrebi în mod oficial
Ce a cerut sindicatul:
- interdicție expresă a dublei însărcinări.
În unele unități, polițiștii rutieri trimiși în patrulă semnează și în Buletinul posturilor. Dublu serviciu, aceeași plată, aceeași responsabilitate penală.
Ce spune DOP:
- Se invocă art. 10² din O.M.A.I. nr. 60/2010:
- lucrătorul inclus în dispozitivul de ordine publică are atribuții principale pe linia respectivă;
- dubla însărcinare e interzisă, inclusiv semnarea simultană pentru două servicii.
În plus:
- Normele permit constituirea unor dispozitive comune (poliție municipală + secții rurale / mai multe secții rurale);
- Efectivele „economisite” pot forma compartimente de mică criminalitate.
Și acum clenciul:
- Constituirea acestor dispozitive e lăsată în competența șefilor de unități.
- Adică există soluția, dar doar dacă șeful vrea. Dacă nu, se continuă ca până acum, cu polițistul-bidon încărcat pe două registre.
Ce înseamnă, juridic și practic:
- polițistul trecut în registrul patrulei NU răspunde pentru sarcinile structurii din care a fost luat;
- patrulele din mediul rural intervin doar la eveniment, fără cercetare penală în același timp.
Sindicatul cere ca această poziție să ajungă scris, negru pe alb, la inspectorate. Altfel, rămâne la stadiul de „a zis DOP la o ședință, dar la noi în teritoriu nu se aplică”.
Dispoziția nr. 109/2025 (violența domestică): Big Brother pe genunchi
Ce contestă sindicatul:
- Capitolul IV din Dispoziția 109/2025, care obligă la:
- profilare;
- verificări periodice timp de un an;
- evidență națională pentru persoane asupra cărora nicio autoritate nu a dispus vreo măsură.
Nu e vorba de protecția victimelor – aia nu e contestată.
E vorba de transformarea polițistului:
- în asistent social fără bază legală clară;
- și în supraveghetor al unor oameni care, juridic, nu au nicio măsură dispusă împotriva lor.
Sindicatul cere:
- suspendarea Capitolului IV până la o lege adevărată;
- precizări scrise pentru polițiști;
- asistență juridică pentru cei reclamați;
- și predarea urmăririi acestor familii către asistența socială, acolo unde îi e locul.
Ce răspunde DOP:
- Dispoziția va fi înlocuită „în curând”; proiectul noului act e „în fază avansată”;
- Emiterea e preconizată „până la sfârșitul anului”;
- Noul act:
- va simplifica verificările din mape (se elimină verificările în termen de 3 zile de la sesizare);
- va clarifica din ce structuri sunt desemnați ofițerii pentru anumite verificări;
- dacă victima sau persoana semnalată refuză monitorizarea, polițiștii pot face activități de prevenire pe baza documentelor inițiale.
Despre echipele mobile de asistență socială:
- DOP ridică din umeri: „țin de primării, nu sunt în subordinea IGPR”.
Ce rămâne suspect de tăcut:
- Nu se spune clar dacă noul act renunță la verificările asupra persoanelor față de care nu s-a dispus nicio măsură.
Până apare noul act, Capitolul IV rămâne perfect aplicabil. Adică:
- polițistul rămâne prins între abuzul normei și tăcerea legislativă;
- și, la următorul scandal mediatic, GHICI cine va fi vinovat că „nu a monitorizat suficient”.
Ce propune sindicatul (adică ce spune deja legea, dar nu convine nimănui să aplice):
- urmărirea cazurilor fără măsură dispusă revine serviciului public de asistență socială al primăriei (Legea nr. 217/2003, Ordinul nr. 2525/2018);
- inspectoratele să ceară anual de la primării componența actualizată a echipelor mobile + contactele;
- și aceste date să ajungă la fiecare post.
Programul de lucru și SIME: „n-avem oameni, dar avem fișe de post”
Turele de 12 ore / schimburi de 8 ore: Sindicatul semnalează:
- mai multe inspectorate trec la schimburi de 8 ore cu aceeași schemă de personal;
- rezultat:
- mai puține patrule;
- mai multe instructaje;
- mai mult timp pierdut cu formalități și deplasări.
DOP:
- dă vina, din nou, pe lipsa de personal;
- afirmă că IGPR cere constant funcții noi și concursuri (inclusiv din sursă externă);
- spune că programul de 8 ore din fișele de post-cadru NU este obligatoriu;
- șefii de unități pot stabili programul, potrivit art. 3 din Ordinul MAI nr. 577/2008 și art. 10 din O.M.A.I. nr. 60/2010.
Sindicatul e de acord:
- schimburile le stabilește șeful inspectoratului;
- nicio fișă de post-cadru de la centru nu poate să-i taie competența.
Realitatea:
- IGPR aruncă pe hârtie „recomandarea”;
- șefii o iau de literă de lege ca să-și acopere spatele;
- polițistul suportă încă o „reformă” bazată pe copy-paste de documente, nu pe oameni.
SIME – monitorizarea electronică: sistem modern, pus pe o structură șubredă
Etapa a III-a (18 județe):
- H.G. nr. 1025/2022 prevedea 2.792 funcții noi;
- surpriză: funcțiile NU au fost alocate;
- se lucrează cu polițiști delegați din alte structuri.
DOP spune:
- județele din primele două etape au funcțiile alocate, ocuparea revine inspectoratelor;
- etapa a III-a a fost amânată până la 31 decembrie 2026;
- IGPR „continuă să ceară fonduri și funcții”.
Sindicatul:
- n-a primit niciun calendar de alocare;
- cere ca viitorul act normativ să condiționeze extinderea sistemului de alocarea efectivă a posturilor.
Adică:
- nu mai vrem sisteme „SMART” cu polițiști mulți pe hârtie și puțini în teren;
- vrei monitorizare electronică extinsă? Bagi și oameni, nu doar paragrafe în hotărâri de Guvern.
Comunicarea de serviciu și AIM: Statul „digital” pe WhatsApp-ul personal
WhatsApp – rețeaua oficială neoficială a Poliției Române
Realitatea:
- documente de serviciu circulă pe grupuri de WhatsApp făcute pe numere personale;
- inclusiv în timpul liber;
- inclusiv cu date sensibile.
Compartimentul de protecție a datelor din IGPR a descoperit, erou tardiv, că:
- această practică e un „risc major asupra confidențialității datelor”.
IGPR anunță:
- dezvoltă o aplicație pentru terminalele de serviciu (telefoane/tablete), aflată în testare;
- prin ea se vor transmite comunicările operative;
- grupurile de pe telefoanele personale „trebuie să dispară”.
Până atunci:
- nicio normă NU obligă polițistul să fie în grupuri de WhatsApp pe numărul personal.
Ce înseamnă: - tot ce se întâmplă acum e pe marginea prăpastiei legale;
- iar dacă explodează un scandal GDPR, ghici cine nu va fi de vină? Sigur nu șefii care îți urlă „vezi să fii pe grup!”.
AIM – aplicația care promite să facă ce trebuia să facă de la început
DOP promite:
- modernizarea AIM până la sfârșitul anului;
- rezolvarea deficiențelor actuale;
- unele documente vor putea fi exportate automat în SNRI.
Sindicatul va urmări:
- dacă modernizarea elimină și obligația de a tipări fișe și rapoarte – absurditatea supremă: „digitalizare” cu toner și hârtie.
Ce nici n-a mai încăput în discuția cu DOP
Din lipsă de timp (sau, poate, de curaj), au rămas pe dinafară:
- Permanența de la domiciliu – nu e recunoscută ca timp de lucru, nu se plătește, deși Decizia ÎCCJ nr. 213/2025 spune clar că, din 2018, nicio normă nu o mai reglementează.
Dar ea există, e folosită, și polițistul stă de gardă gratis. - Chemarea polițiștilor de acasă înainte de cele 12 ore minime de odihnă prevăzute de noul Acord colectiv – plus compensarea acestor ore.
În teorie, există „drepturi”; în practică, telefonul sună și „hai că e nevoie”. - Verificarea persoanelor condamnate sau eliberate din penitenciar pe baza unei adrese din 2014, despre care chiar DIC spune că „nu a creat competențe noi”.
Adică polițistul e împins într-o zonă gri – răspunde pentru obligații construite din simple adrese, nu din lege. - Procedura ordinului de protecție pentru polițistul victimă a ultrajului.
Când polițistul e victimă, brusc sistemul nu mai e atât de entuziast în a-l proteja. - Alte aspecte organizatorice punctuale – tradus: o listă lungă de probleme lăsate la „vom discuta data viitoare”.
Ce urmează: sindicatul presează, sistemul promite
S.P.R. „Diamantul”:
- a lăsat DOP o sinteză completă;
- a cerut răspunsuri scrise pentru fiecare punct;
- va urmări:
- noua dispoziție privind violența domestică;
- aplicația de comunicare;
- modernizarea AIM;
- promisiunile despre SIME și posturile rurale.
IGPR – Direcția de Ordine Publică:
- și-a jucat rolul clasic de „știm, înțelegem, dar nu depinde de noi”;
- a recunoscut multe probleme;
- a pasat aproape toate deciziile către: inspectorul general, ministru, șefii de inspectorate, primării, Guvern, alte direcții.
Între timp:
- polițistul de la rural va continua să facă și ordine publică, și anchete, și hârțogărie;
- polițistul din patrulă va spera ca „interdicția dublei însărcinări” să ajungă și în teritoriu;
- permanența de acasă va continua să fie „voluntariat forțat”;
- și WhatsApp-ul personal va rămâne, încă o vreme, coloana vertebrală a comunicării „strategice” a Poliției Române. (Cristina T.).
(Text adaptat pamfletar, pe baza comunicării sindicatului privind întâlnirea din 21 octombrie 2026 cu IGPR – Direcția de Ordine Publică.)
-
Exclusivacum 4 zileI.P.J. Prahova? MITREA, „DOAMNA TREABA MARE”, LA COMANDĂ: CUM SE FABRICĂ HAOSUL LA SRPCIV PRAHOVA
-
Exclusivacum 4 zileIPJ Prahova, „filiala” Băicoi (II). Comandanta care urlă la victime: Elena-Laura Bulei, șefa Poliției Băicoi cu gura mai mare decât legea
-
Exclusivacum 2 zileProtejat: I.P.J. Prahova, „filiala” Băicoi (III): Cum se spală imaginea, se bat oameni și se servesc combinații în oraș
-
Exclusivacum 4 zileI.P.J. Prahova – „Boala alzheimer” în uniformă (Episodul 5). Dumitrache & Stanciu – corul „așa zice șefu’, așa declar și eu
-
Exclusivacum 4 zileDosarul Antigrindină – Partea a XV‑a – Cum a devenit hârtia scut balistic pentru iodură. Minciunile oficiale ale „Mafiei Antigrindină”, sub protecția Gărzii de Mediu și a APM Prahova. Documente!
-
Exclusivacum o ziCURTEA DE CONTURI CONFIRMĂ: BINGO–ROSAL (“BINGO PENAL”) A JEFUIT CETĂȚENII DIN PRAHOVA! INCISIV DE PRAHOVA – SINGURUL ZIAR CARE A DEZVĂLUIT, ÎN EXCLUSIVITATE, FURTUL CELOR 65.000 DE BUNURI DE RETUR! (DOCUMENTE)
-
Exclusivacum 2 zileI.P.J. Prahova – „Doamna Treabă Mare” își caută turnătorii: SRPCIV Prahova, de la permise la normă la vânătoare de „dușmani ai poporului”
-
Exclusivacum o ziArhitectura dezmatului (II). Urbanism cu scaunul în valiză: Raduna are hotărâre definitivă, Pandele și Polițeanu au de dat explicații




